Insufficiency of bank transfer memo as proof of loan agreement and inadmissibility of factual re-evaluation in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 3 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în raport de probele ce urmează să fie administrate în cauză, să constate existenţa raportului juridic dintre reclamantă şi pârâtă, reprezentat de împrumutul în cuantum de 50.000 de euro, acordat la data de 31.05.2018, de către reclamantă pârâtei, astfel cum rezultă din cuprinsul Ordinului de plată din data de 9 decembrie 2019, executat de către C.; să stabilească termenul de restituire de către pârâtă a împrumutului acordat la data de 31.05.2018, în vederea achiziţionării imobilului situat în Timişoara, strada x, nr. 8, judeţul Hunedoara.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 21172 din 21 decembrie 2021, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect acţiune în constatare.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 296 din 02 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a anulat apelul incident formulat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 21172 din 21 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, ca netimbrat, şi a respins apelul principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca neîntemeiat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 296 din 02 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, prin primul motiv de casare invocat, recurenta a criticat hotărârea primei instanţe susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 5 din acelaşi cod coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând un refuz nejustificat al judecătorului de a se pronunţa asupra obiectului cererii cu care a fost investit, fiind incidente motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Dezvoltând, a susţinut că instanţa nu a analizat motivele de apel invocate de aceasta, preluând identic susţinerile neîntemeiate ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării depuse şi raţionamentul primei instanţe de judecată, astfel încât motivarea este una formală.

Mai mult, a considerat că, din analiza considerentelor instanţei de apel, reiese faptul că aceasta a ignorat complet şi fără justificare argumentele reclamantei în susţinerea cererii de audiere a martorilor, fiind astfel pusă în situaţia probării unui fapt negativ, respectiv lipsa intenţiei de a stinge o datorie anterioară faţă de tatăl pârâtei.

Din aceasta perspectivă, a apreciat că în cauză este incident şi motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanţa încălcând regulile de procedură prevăzute de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa avea obligaţia de a administra probele solicitate.

În continuare, reclamanta a arătat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ. coroborate cu art. 6 din CEDO, care, în mod similar, instituie principii ce garantează accesul efectiv la instanţele de judecată, cu corelativul obligaţiei ce revine instanţelor, de a judeca în mod efectiv cererea cu care au fost învestite.

Conchizând, a arătat că decizia recurată nu respectă exigenţele privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, instanţa de apel neprocedând la o motivare circumstanţiată la situaţia de fapt dedusă judecaţii şi a ignorat atât argumentele reclamantei, cât şi probatoriul administrat în dosar.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1178, ale art. 2158 C. civ. şi cele ale art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, a subliniat că, din motivarea oferită de instanţa de apel, reiese că motivul respingerii cererii de chemare în judecată este presupusa nedovedire a existenţei contractului de împrumut. Aceasta a respins apelul împotriva soluţiei de respingere a cererii de administrare a probei cu martori, considerând că proba testimonială nu este utilă, fără a oferi o argumentare concretă privind instituţia juridică incidentă în cauză.

În continuare, a arătat că încheierea acordului de voinţe dintre părţi reiese, în mod indubitabil, din cuprinsul menţiunilor făcute în cadrul ordinului de plată, din cuprinsul actelor încheiate cu privire la imobilul achiziţionat de pârâtă împreună cu soţul acesteia, ulterior acordării împrumutului, în cuprinsul cărora se menţionează, în mod expres, faptul că suma de 50.000 euro, din preţul total al imobilului de 70.000 euro, a fost achitată din contul în care reclamanta a virat suma pretins a fi împrumutată, neputând fi prezumată voinţa de face o liberalitate sau o plată nedatorată.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1178 şi ale art. 2158 C. civ., a arătat că simplul acord de voinţă al părţilor este necesar pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut de consumaţie, fără a fi necesară altă formalitate.

Totodată, reclamanta a învederat că, din probele administrate în dosar, rezultă cu evidenţă imposibilitatea morală a părţilor de preconstituire a contractului de împrumut.

Prin ultima critică formulată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod eronat normele de drept material, respectiv cele ale art. 2162 C. civ., prin respingerea solicitării de stabilire a unui termen pentru restituirea sumei împrumutate.

Astfel, a arătat că, atâta vreme cât rezultă în mod clar că între părţile litigante s-a încheiat un contract de împrumut, fără a fi stabilit un termen pentru restituirea împrumutului, instanţa de apel era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 2162 C. civ.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea excepţiei, intimata a susţinut că motivele invocate sunt numai argumente ce ţin de netemeinicia hotărârii, şi nu de nelegalitatea acesteia.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A opinat că decizia pronunţată de către instanţa de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză şi o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente. În mod temeinic şi legal, instanţa de apel a reţinut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada contractului de împrumut pretins încheiat cu intimata. Starea de fapt reiterată de către recurentă prin cererea de recurs formulată nu este susţinută de nicio probă administrată în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, nicio probă administrată nu face dovada încheierii între părţi a unui contract de împrumut, extrasul bancar aflat la dosarul cauzei nu face dovada contractului de împrumut pretins încheiat între părţi, ci doar dovedeşte existenţa unui transfer bancar realizat între acestea.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-reclamantă în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentei care implică aprecierea situaţiei de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr mare în cererea de recurs prezentă) menţionate de recurenta-reclamantă în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să constate, pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situaţia de fapt tranşată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs o va menţiona şi punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, se reţine că reclamanta A. a trimis pârâtei B., la data de 31.05.2018, prin transfer bancar, suma de 50.000 euro, aspect necontestat. Reclamanta a susţinut că suma în discuţie a fost trimisă pârâtei cu titlu de împrumut şi a făcut trimitere la faptul că la detaliile tranzacţiei este stipulat "împrumut".

Diferendul judiciar are la bază calificarea transmiterii sumei de 50.000 euro, în sensul că în timp ce reclamanta pretinde că suma a fost transmisă cu titlu de împrumut, pârâta a contestat existenţa unui contract de împrumut între părţi, susţinând că - în realitate - tatăl său a primit această sumă din afacerea pe care o avea cu familia A. şi că suma i-a fost virată în cont la indicaţiile acestuia din urmă.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând că nu a fost făcută dovada acordului de voinţă al părţilor în vederea încheierii unui contract de împrumut de consumaţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual, lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum şi greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material incidente în cauză.

Motivele de recurs astfel formulate de recurenta-pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin primul motiv de recurs, reclamanta a criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, prin ignorarea completă, în opinia recurentei, a argumentelor formulate de acesta în susţinerea cererii de încuviinţare a probei testimoniale.

În ceea ce priveşte administrarea probei testimoniale în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, în faţa primei instanţe, reclamanta a solicitat, la termenul din 06 octombrie 2021, încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori şi interogatoriul pârâtei.

Prin încheierea pronunţată la acel termen de judecată, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtei, prorogând pronunţarea asupra probei cu martori.

La termenul imediat următor, reclamanta, prin apărător ales, a renunţat expres la administrarea probei testimoniale, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la 08 decembrie 2021 de prima instanţă şi, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel prin decizia atacată, răspunzând motivelor de apel formulate de reclamantă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a procedat la judecata procesului, arătând argumentele de fapt şi de drept care susţin soluţia pronunţată, răspunzând argumentelor ambelor părţi, în limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, criticile referitoare la neadministrarea probei cu martori, precum şi cea privind refuzul judecătorului de a soluţiona cauza sunt nefondate, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este şi cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, prin care se reclamă motivarea formală a deciziei atacate, în opinia recurentei, instanţa neprocedând la o motivare circumstanţiată la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin ignorarea argumentelor aduse de parte şi a probatoriului administrat în cauză.

În speţă, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de păstrare a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Or, din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurenta-pârâtă este nemulţumită, în realitate, de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Este de asemenea, neîntemeiată critica vizând nesocotirea dispoziţiilor care reglementează încheierea contractului de împrumut (art. 1.178 C. civ.) şi respectiv, noţiunea contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 C. civ.), precum şi cele referitoare la dovedirea unui astfel de contract, în lipsa formei scrise, necesare ad probationem, susţineri care vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susţinând, cu trimitere la textele legale menţionate, că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune acordul de voinţă al părţilor şi remiterea bunului, cu luarea în considerare a voinţei concordante a acestora, recurenta-reclamantă ignoră statuările instanţelor fondului care, evaluând probele administrate, au constatat că în cauză nu s-a demonstrat existenţa unui asemenea acord de voinţă, concordant, care să permită concluzia unor raporturi juridice între părţi, specifice celor dintre împrumutător şi împrumutat.

Aceasta, în contextul în care s-a reţinut că, pentru dovedirea pretinsului contract, reclamanta s-a prevalat doar de existenţa unui extras de cont, care atestă efectuarea unui transfer bancar al sumei de 50.000 euro către pârâtă, fără administrarea niciunei alte probe care să demonstreze existenţa unui acord de voinţă corespunzător împrumutului de consumaţie, precum şi existenţa unei imposibilităţi de preconstituire a unor înscrisurilor doveditoare.

În realitate, criticile formulate de recurentă, deşi pun în discuţie forţa obligatorie a contractului, interpretarea acestuia, efectele pe care le produce contractul de împrumut de consumaţie sunt străine, în cea mai mare parte, dezlegărilor din decizia atacată, care statuează asupra nedovedirii contractului de împrumut în relaţia dintre părţi, în condiţiile în care, în raport cu dispoziţiile art. 309 alin. (2) şi ale art. 275 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost prezentat un înscris constatator, iar invocata imposibilitate morală de preconstituire a acestuia nu a fost completată cu mijloace de probă apte să demonstreze realitatea afirmată a raporturilor juridice dintre părţi.

Astfel, în ceea ce priveşte critica formulată în sensul că, deşi în situaţia în care între părţi nu există un contract încheiat în forma scrisă ad probationem, iar instanţa avea obligaţia de a verifica încheierea acestuia în urma coroborării probelor administrate în dosar, totuşi aceasta a respins proba testimonială, probă concludentă şi utilă cauzei, instanţa supremă constată că instanţa de apel făcut o corectă aplicare a regulilor de drept în materia probaţiunii.

Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care şi dispoziţiile art. 309 alin. (2) teza I şi alin. (5) C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privinţa admisibilităţii probei actelor juridice prin declaraţiile martorilor, respectiv interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu valoare mai mare decât cea prevăzută de lege şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Raportat la interdicţia probării cu martori a actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 RON, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 310 C. proc. civ., considerând că viramentul bancar cu menţiunea "împrumut" nu are valoare probatorie de început de dovadă scrisă, deoarece nu îndeplineşte cerinţa ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei atacate, că, deşi necontestat transferul bancar către partea adversă, menţiunea privind detaliile transferului ca fiind împrumut emană strict de la reclamantă şi nu reprezintă rezultatul unui acord de voinţă între cele două părţi, astfel că nu îi poate fi opus pârâtei cu semnificaţia atribuită de reclamantă.

Se cuvine reamintit că împrumutul de consumaţie este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii numai pentru împrumutat, în principal, obligaţia de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeşi calitate, conform art. 2158 C. civ.

Aşadar, scrierea în discuţie (extrasul de cont bancar care conţine menţiunea înscrisă cu prilejul efectuării operaţiunii de transfer bancar) nu poate fi valorizată cu forţa doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provine de la pârâtul căruia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă.

Mai mult, chiar şi în situaţia în care s-ar fi considerat că extrasul de cont bancar, care conţine menţiunea făcută cu ocazia transferului sumei de 50.000 euro, are valoarea probantă a unui început de dovadă scrisă, acesta ar fi trebuit completat cu alte mijloace de probă.

Drept urmare, din perspectiva regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut corect concluzia nedovedirii contractului de împrumut, exclusiv pe baza unei menţiuni înscrise pe extrasul de cont, în condiţiile în care o atare probă nu are valoare autonomă, ci trebuie completată cu alte mijloace de probă, obligaţie procesuală neîndeplinită în cauză de reclamantă.

Invocând nesocotirea dispoziţiilor art. 1.270 C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractului, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - a căror încălcare să o poată pretinde - este necesar să dovedească, în prealabil, că părţile au avut o asemenea relaţie contractuală, care le-a creat drepturi şi obligaţii.

Inversând raţionamentul juridic, recurenta se situează, prin critica formulată, în sfera efectelor contractului, fără a demonstra însă, ca situaţie premisă, perfectarea unui contract de către părţi.

Susţinerea recurentei, conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada existenţei unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului respectivei sume (în contextul în care pârâta a susţinut că era vorba de o altă destinaţie a plăţii) nu face decât să inverseze sarcina probaţiunii, în contra dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligaţia dovedirii pretenţiilor revine părţii care le formulează şi afirmă, iar nu celui care se apără în proces.

De altfel, se constată din lecturarea memoriului de recurs că argumentarea acestor motive de casare invocat este orientată spre finalitatea, indicată expres de către această parte procesuală, de a califica natura juridică a sumei de 50.000 euro ca fiind împrumut acordat.

Or, instanţa supremă remarcă în această privinţă faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte) nu mai prevede în cadrul reglementării art. 488 acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică concluzia că eventuala greşită calificare a unui act juridic nu mai este reglementată ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât, într-adevăr, decelarea pe baza dovezilor administrate cauzei, a voinţei părţilor la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un aspect de temeinicie, şi nu unul de legalitate.

Aşadar, criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea juridică a unui act juridic nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speţei prezente, instanţa de recurs observă că, în cadrul deciziei instanţei de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că simpla menţiune "împrumut" aflată pe ordinul de plată nu este suficientă pentru a valida achitarea sumei cu titlu de împrumut, în lipsa dovedirii unui asemenea presupus contract.

Mai trebuie subliniat faptul că dezacordul recurentei faţă de evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa naturii juridice a sumei în discuţie nu are semnificaţia unei interpretări greşite a normelor de drept incidente în speţă, ci reflectă o opinie diferită a părţii recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

Nefondată este şi ultima critică formulată prin memoriul de recurs, prin care recurenta invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2162 C. civ., cu privire la stabilirea termenului de restituire a împrumutului.

Astfel cum s-a reţinut supra, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - de stabilire a unui termen pentru restituirea sumei împrumutate - a căror încălcare să o poată pretinde, este necesar să dovedească, în prealabil, că părţile au avut o asemenea relaţie contractuală, care le-a creat drepturi şi obligaţii.

Însă situaţia premisă - perfectarea unui contract de împrumut între părţi - nu a fost demonstrată în cauză, pentru ca recurenta-reclamantă să poată pretinde stabilirea unui termen de restituire şi să poată invoca o încălcare a dispoziţiilor care reglementează stabilirea unui astfel de termen pentru restituirea împrumutului.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 296 din 02 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.