Statute of limitations for judicial error compensation: start of the six-month prescription period at final judgment pronouncement

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 11.03.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând 500.000 euro daune materiale şi 500.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate luate împotriva acesteia, respectiv reţinere, arest preventiv şi arest la domiciliu, în perioada 15.10.2015 - 07.05.2016, măsuri care au fost infirmate ulterior prin hotărârea definitivă de achitare, decizia nr. 458/2020 din 23.07.2020 a Curţii de Apel Alba din dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 213/S din 05 octombrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârât prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 876/Ap din 27 mai 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. şi a păstrat sentinţa atacată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 876/Ap din 27 mai 2022, precum şi împotriva încheierii din 08 aprilie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că încheierea atacată este nelegală, întrucât motivarea respingerii, ca tardiv formulate, a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă este nelegală.

Sub acest aspect a învederat că, la primul termen de judecată, având în vedere formularea unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa a acordat un nou termen pentru formularea apărărilor. La acest termen de judecată, recurenta a recunoscut procurorul şi a cunoscut motivele care au generat formularea cererii de recuzare, pe care a înaintat-o instanţei la termenul imediat următor.

A susţinut că motivarea soluţiei de respingere, ca tardiv formulată, a cererii de recuzare a procurorului este nelegală, având în vedere că cererea a fost formulată înainte de începerea oricăror dezbateri, la termenul imediat următor acordat în cauză.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin pronunţarea încheierii atacate, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 392 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că recuzarea se propune înainte de începerea oricăror dezbateri (inclusiv a dezbaterilor asupra admisibilităţii mijloacelor de probă sau asupra excepţiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului cauzei), aşa cum a fost invocată şi în cauza dedusă judecăţii şi imediat ce a cunoscut faptul ca reprezentantul Ministerului Public este de fapt unul dintre procurorii care a fost acuzator în cauza penală.

În ceea ce priveşte decizia atacată, recurenta a susţinut că aceasta nu cuprinde motivele juste pe care se întemeiază, cuprinzând chiar motive contradictorii în ceea ce priveşte dreptul la apărare, motiv circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, a invocat motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol, susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a art. 541 C. proc. pen.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa reţinând, pe de o parte, că dreptul la apărare este un drept fundamental reţinut de CEDO, iar, pe de altă parte, că este un drept relativ, iar în lipsa unor înscrisuri doveditoare, cererea de amânare nu poate fi admisă.

Astfel, instanţa a subliniat că dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă şi în conformitate cu scopul pentru care a fost recunoscut. Cu toate acestea, nu a explicat în ce constă reaua-credinţă a recurentei şi nu a ţinut cont de faptul că aceasta avea dreptul de a solicita amânare pentru lipsa de apărare la primul termen de judecată, urmând ca actele justificative pentru amânare să fie prezentate instanţei până la următorul termen acordat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., conform cărora acţiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau privare nelegală de libertate poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. Recurenta a subliniat că instanţa a ignorat argumentele sale, potrivit cărora, în absenţa redactării hotărârii, motivele care stau la baza acţiunii nu pot fi formulate, deoarece acestea trebuie să reiasă din argumentele prezentate de instanţa de achitare în hotărâre, aspect subliniat şi de Curtea Constituţională într-o decizie recentă.

În acest sens, a subliniat că instanţa de apel a ignorat faptul că la data pronunţării se transmite doar minuta, nu şi hotărârea completă. Recent, Curtea Constituţională a decis că hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată atât în fapt, cât şi în drept la data pronunţării. Redactarea ulterioară a hotărârii privează persoana condamnată de garanţiile justiţiei, afectând dreptul de acces la instanţă şi dreptul la un proces echitabil.

În continuare, a învederat că, în condiţiile în care textul legii prevede că termenul curge de la pronunţarea sentinţei, şi nu a minutei, consideră că termenul de prescripţie începe să curgă de la comunicarea sentinţei propriu-zise.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la critica formulată în sensul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, intimatul a solicitat înlăturarea criticii, apreciind că decizia atacată este legală şi cuprinde toate argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului formulat de reclamantă.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, a susţinut că pronunţarea deciziei nr. 136/2021 de către Curtea Constituţională nu o îndreptăţeşte pe recurenta-reclamantă să speculeze în favoarea sa momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară, acesta fiind stabilit de lege la 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, şi nu de la data comunicării acesteia.

În speţă, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., a început să curgă la data de 23.07.2020 - data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 458/23.07.2020, şi nu de la data comunicării deciziei, aşa cum în mod corect au reţinut atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel.

Totodată, solicită respingerea recursului declarat împotriva încheierii din 08 aprilie 2022, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a reprezentantului parchetului.

În acest sens, a învederat că propunerea de recuzare trebuia făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) din C. proc. civ., când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

De asemenea, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât încheierea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierii de şedinţă din 08 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, o încălcare de către instanţa de apel a regulilor de procedură, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca tardiv formulată, a cererii de recuzare a reprezentantului Ministerului Public, precum şi nemotivarea acestei soluţii.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a formulat o cerere de recuzare a reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, cerere depusă la termenul din 25 martie 2022, motivat de faptul că acesta a participat, în calitate de procuror, în cauza penală în care a fost judecată pentru infracţiuni de corupţie, şi a susţinut măsurile în cauza în care s-a dispus achitarea sa.

Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 08 aprilie 2022, reţinându-se că este tardiv formulată.

Cât priveşte motivul de recurs, prin care se susţine pronunţarea încheierii cu încălcarea regulilor care reglementează termenul în care poate fi formulată cererea de recuzare, respectiv art. 44 alin. (2) din C. proc. civ., similar raţionamentului expus de curtea de apel, Înalta Curte are în vedere, dintru început, momentul la care trebuie formulată cererea de recuzare, şi anume de îndată ce motivele îi sunt cunoscute părţii.

În cauză, partea a luat la cunoştinţă în şedinţa de judecată din 11 februarie 2022 de motivele de recuzare invocate prin cerere, aspect expus în cuprinsul încheierii atacate şi confirmat prin cererea de recuzare.

Astfel, în şedinţa din 11 februarie 2022, instanţa a fost constituită cu participarea doamnei procuror, reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, recurenta fiind prezentă personal şi asistată de reprezentant ales, moment la care a luat cunoştinţă de identitatea procurorului.

La acel termen de judecată, recurenta a formulat oral cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate şi cerere de amânare a cauzei pentru depunerea motivelor în scris şi a unui set de înscrisuri noi, fără să formuleze cererea de recuzare împotriva procurorului.

La 22 martie 2022, recurenta a transmis, prin poştă electronică, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Cererea de recuzare a fost formulată şi depusă la termenul acordat, 25 martie 2022, ulterior datei la care partea a luat la cunoştinţă de motivele de recuzare.

Dispoziţiile art. 44 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca cererea de recuzare să fie făcută înainte de începerea oricăror dezbateri.

"Dezbaterile" la care se referă textul nu vizează "dezbaterile în fond" aşa cum prevede art. 392 C. proc. civ., ci dezbaterile încep din momentul în care părţile sunt în măsură să săvârşească acte de procedură dintre cele prevăzute de art. 237 alin. (2), necesare pentru pregătirea dezbaterilor pe fond a procesului, care poartă asupra aspectelor menţionate la art. 389 din acelaşi cod.

Or, în cauză, cum pretinsa incompatibilitate a fost cunoscută de recurentă chiar de la primul termen de judecată, iar aceasta a formulat cerere de probatorii şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în faţa instanţei astfel alcătuite, prin includerea procurorului presupus incompatibil, formularea cererii de recuzare abia la următorul termen de judecată nu poate fi socotită ca fiind făcută "de îndată", în accepţiunea normei stipulate de art. 44 alin. (2) din C. proc. civ.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, este deplin legal raţionamentul instanţei învestite cu soluţionarea incidentului procedural, care a reţinut aplicabilitatea sancţiunii decăderii recurentei din dreptul de a recuza reprezentantul Parchetului, pentru nerespectarea termenului legal în care trebuia propusă recuzarea, conform art. 44 alin. (2) din C. proc. civ.

Soluţia de respingere ca tardivă a cererii de recuzare este rezultatul aplicării corecte a legii, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se dovedeşte a fi nefondat.

În ceea ce priveşte motivarea soluţiei, se observă că instanţa de apel şi-a justificat decizia pronunţată prin încheiere cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., încheierea atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, astfel că nici critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 876/Ap din 27 mai 2022, recurenta-reclamantă a formulat două critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte dreptul la apărare, iar pe de altă parte, că hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a normelor care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, prin reţinerea greşită a argumentului că acţiunea trebuia formulată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, şi nu de la comunicarea acesteia.

Prima critică formulată împotriva deciziei atacate se referă la motivarea contradictorie în legătură cu motivul de apel grefat pe aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a respingerii cererii de amânare a judecăţii pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales.

Critica astfel dezvoltată este nefondată, pentru argumentele ce succed.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a confirmat legalitatea măsurii de respingere a cererii de amânare formulate în faţa primei instanţe, reţinând pe de o parte că dreptul la apărare este un drept fundamental garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, că acelaşi drept nu este unul absolut.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată ori contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condiţiile în care a analizat aplicarea normelor procedurale la situaţia de fapt conturată în cauză.

Astfel, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei adoptate, a analizat aplicarea de către prima instanţă a normelor de procedură care reglementează dreptul la apărare, precum şi posibilitatea instanţei de judecată de a admite sau a respinge o cerere de amânare şi, în raport de situaţia concretă din dosar, a respins motivul de apel formulat.

Se constată că soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât dispoziţiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligaţii a instanţei de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situaţie excepţională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie.

În concret, în cauza pendinte, la termenul de judecată din data de 20.09.2021, reclamanta, prezentă personal în faţa instanţei, a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, deoarece avocatul angajat nu se poate prezenta din motive medicale, fără a depune vreun înscris doveditor cu privire la cele susţinute.

Prima instanţă a respins această cerere, reţinând, pe de o parte, că cererea formulată este nedovedită, iar, pe de altă parte, că partea adversă se opune admiterii cererii. În vederea protejării dreptului părţii la apărare, garantat legal, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., amânând pronunţarea două săptămâni.

Prin urmare, reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, aşa cum pretinde în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, acest drept reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., deşi garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanţii procesuale. Or, instanţa de apel, a verificat respectarea normelor procedurale de către prima instanţă, şi constatând că dreptul la apărare al reclamantei a fost respectat prin amânarea pronunţării pentru a da posibilitate avocatului ales de a formula concluzii scrise, a confirmat soluţia primei instanţe.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, neexistând motive contradictorii, critica neputând fi validată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică hotărârea instanţei de apel pentru nerespectarea normelor ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., se reţine că şi acesta este nefondat, pentru cele ce urmează.

Instanţa de recurs constată că, prin hotărârea recurată, curtea de apel a reţinut că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. a început să curgă la data de 23 iulie 2020, conform art. 552 alin. (1) din acelaşi cod, când a fost pronunţată decizia penală nr. 458/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Acţiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară a fost formulată de recurenta-reclamantă la 11 martie 2021, după aproximativ o lună şi jumătate de la împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat soluţia dată de curtea de apel, susţinând că instanţa s-a raportat în mod greşit la data pronunţării deciziei penale nr. 458/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia. Astfel, a subliniat că instanţa a ignorat argumentele potrivit cărora, în absenţa redactării hotărârii, nu pot fi formulate argumentate care stau la baza acţiunii, deoarece acestea trebuie să reiasă din argumentele invocate de instanţa de achitare în hotărâre, aspect subliniat recent şi de Curtea Constituţională.

A arătat că instanţa a ignorat faptul că la data pronunţării se transmite o minută, şi nu hotărârea în sine, iar Curtea Constituţională a concluzionat recent că este necesar ca hotărârea judecătorească să fie motivată în fapt şi în drept la data pronunţării, stabilind că redactarea acesteia ulterior deciziei lipseşte persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil.

Potrivit art. 541 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Aşadar, pentru ipoteza în discuţie, potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de 6 luni se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Conform art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

Data pronunţării hotărârii este, potrivit dispoziţiilor art. 405 C. proc. pen. (în forma aflată în vigoare la data pronunţării deciziei penale, 23 iulie 2020), data la care minuta este pronunţată de preşedintele completului, în şedinţă publică.

De asemenea, art. 400 din C. proc. pen., în forma avută la momentul soluţionării definitive a procesului penal în care inculpată a fost reclamanta din prezenta cauză, stabilea că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fără a preciza în mod explicit numărul deciziei pronunţate, menţionând că instanţa de contencios constituţional a stabilit recent necesitatea ca hotărârea judecătorească să fie motivată atât în fapt, cât şi în drept, la momentul pronunţării, deoarece redactarea acesteia ulterior privează persoana condamnată de garanţiile necesare înfăptuirii justiţiei.

Într-adevăr, aşa cum subliniază recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, prin decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Curtea Constituţională a constatat că "dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) şi (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 124 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, dispoziţiile art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) din C. proc. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. " (par. 98)

Este binecunoscut că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, nefiind astfel aplicabile la momentul pronunţării deciziei penale de achitare a reclamantei.

În cazul concret dedus judecăţii, conform dispoziţiilor legale mai sus evocate, prin decizia penală nr. 458/2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2015, apelurile declarate în cauza penală respectivă, inclusiv cel al recurentei din prezenta cauză, au fost admise, iar procesul penal s-a finalizat în faţa instanţei de apel prin achitarea acesteia, ca urmare a inexistenţei faptelor pentru care a fost exercitată acţiunea penală. Astfel, decizia penală a devenit definitivă la data pronunţării, data întocmirii minutei, respectiv 23 iulie 2020.

Drept urmare, decizia penală nr. 458/23.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2015 este o hotărâre definitivă şi, în consecinţă, termenul legal de 6 luni pentru introducerea acţiunii în repararea daunelor generate de erori judiciare, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, a început să curgă de la data pronunţării hotărârii penale definitive, şi anume de la data de 23 iulie 2020 şi s-a împlinit la 23 ianuarie 2021.

În ceea ce priveşte data formulării acţiunii pendinte, instanţa de apel a reţinut că a fost depusă la 11 martie 2021, la Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Ca atare, cum din înscrisurile de la dosar, rezultă că acţiunea în repararea daunelor a fost formulată după împlinirea termenului prevăzut de lege, iar potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, soluţia curţii de apel este una corectă, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai mult, aşa cum corect a reţinut curtea de apel, reclamanta dispunea, la data pronunţării soluţiei, de temeiul achitării, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv fapta nu există, precum şi de toate argumentele factuale necesare pentru a-şi exercita dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile suferite printr-o presupusă eroare judiciară, fără a fi necesar să cunoască în detaliu, la momentul sesizării instanţei, motivele pentru care a fost achitată.

Analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2):

"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale, prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38).

Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

La rândul ei, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 788/2015 şi decizia nr. 696/2021, a stabilit că termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., referitor la dreptul persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a solicita repararea pagubelor suferite, este un termen de prescripţie rezonabil. Acest termen asigură condiţiile optime pentru ca persoanele prejudiciate să poată iniţia o acţiune în justiţie în vederea obţinerii reparaţiilor legale. Curtea a subliniat, de asemenea, că exerciţiul oricărui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat. Prin urmare, instituirea unor condiţii procesuale, cum ar fi termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii de reparare a pagubei, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului accesului liber la justiţie.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Având în vedere soluţia pronunţată, precum şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de reclamanta A., rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 08 aprilie 2022 şi a deciziei nr. 876/Ap din 27 mai 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021.

Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.