Landowner awarded €1.6M for de facto expropriation; appeals rejected

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în data de 19 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata despăgubirilor în cuantum de 466.614 euro, respectiv a sumei de 2.000.747.5092 RON echivalent în RON la cursul BNR din data de 15.12.2010 (1 euro = 4.2878 RON), data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6753/15.12.2010, constând în contravaloarea imobilului-teren în suprafaţă de 518,46 mp, situat în Bucureşti. Str. x, calculate la nivelul anului 2010; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în cuantum de 38.366,04 euro, respectiv echivalent în RON a 171.365.75 RON la cursul BNR din data de 11.06.2015, respectiv de 4,4666 RON, data depunerii acţiunii, constând în lipsa de folosinţă a terenului pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acţiunii, respectiv 11 iunie 2012 - 11 iunie 2015; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului indicat la pct. 1 pentru perioada cuprinsă între mai 2015 şi până la achitarea efectivă a despăgubirii indicate la pct. 1; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, art. 4 şi 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică republicată, art. 44 din Constituţia României, art. 481, art. 482, art. 998-999 C. civ. din 1864.

La data de 30 iulie 2015, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, netimbrării, lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2015, tribunalul a invocat din oficiu excepţia prematurităţii formulării acţiunii, fiind pusă în discuţie la acelaşi termen de judecată concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1581 din 17 decembrie 2015, pronunţată de TribunalulBucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a fost admisă excepţia prematurităţii şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca prematur introdusă.

3. Decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 392 din 3 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul reclamantului, anulată în parte sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare.

4. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, ca urmare a rejudecării

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 21 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosar nr. x/2015, a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul A..

5. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă intermediară nr. 1394/A din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A., a fost anulată sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului de către instanţa de apel.

Prin decizia civilă nr. 870A din 2 iunie 2022, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 1.597.682,55 RON, reprezentând contravaloarea de piaţă actuală a terenului în suprafaţă de 518,46 mp, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului începând cu data de 11.06.2012 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiu, în cuantum total de 13000 RON, din care 10000 RON reprezintă contravaloarea parţială a onorariului de avocat plătit (50% din acesta) iar suma de 3000 RON reprezintă jumătate din contravaloarea onorariilor de expertize achitate.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 870 A/2022 din 02 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

Recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

În dezvoltarea motivului de recurs, după prezentarea istoricului litigiului, recurentul a susţinut că despăgubirile acordate de instanţa de apel pentru terenul în suprafaţă de 518,46 mp, expropriat în fapt, sunt calculate eronat, fiind avută în vedere, în considerentele deciziei civile recurate, o suprafaţă de 528,46 mp.

Arată că sunt legale şi temeinice raţionamentele logico-juridice expuse în considerentele deciziei civile recurate, însă referinţele la suprafaţa de teren expropriată în fapt sunt contradictorii. Astfel, în cuprinsul hotărârii recurate, inclusiv în dispozitivul acesteia, este în mod repetat menţionată suprafaţa reală a terenului expropriat în fapt, de 518,46 mp; totodată, în hotărâre sunt numeroase menţiuni privind o suprafaţă de teren de 528,46 mp. Acest aspect ar fi reprezentat o simplă eroare materială, nu o chestiune de legalitate, dacă instanţa de apel nu ar fi raportat calculul despăgubirilor la suprafaţa de 528,46 mp.

În considerentele deciziei civile recurate, instanţa de apel a reţinut faptul că din suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară, valoarea terenului conform grilei notariale aferente anului 2021 pentru municipiul Bucureşti, zona 24 intravilan, subzona A2 este de 1.563.261,42 RON (612 euro/mp), instanţa de apel utilizând cursul euro/leu practicat de B.N.R. la momentul pronunţării (4,94 RON/euro) şi nu cursul utilizat la momentul efectuării raportului de expertiză.

În dispozitivul hotărârii recurate, instanţa de apel a indicat că obligă pe pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamantul A. a sumei de 1.597.682,55 RON, reprezentând contravaloarea de piaţă actuală a terenului în suprafaţă de 518,46 mp. însă, calculul matematic arată că valoarea corectă a despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă reală de 518,46 mp, ar fi fost de 1.567.449,74 RON (612 x 518,46 x 4,94), valoare foarte apropiată de cea reţinută în suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară.

Prin raportarea eronată la un teren în suprafaţă de 528,46 mp, instanţa de apel i-a acordat reclamantului A. despăgubiri necuvenite în valoare de aproximativ 30.000 de RON, încălcându-se în acest fel dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care consacră dreptul la despăgubiri constând în valoarea reală a imobilului expropriat.

Concluzionând, recurentul a susţinut că decizia recurată este nelegală, soluţia pronunţată cu privire la contravaloarea terenului expropriat în fapt întemeindu-se pe elemente contradictorii privind întinderea acestuia (din toate actele dosarului rezultă o suprafaţă de 518,46 mp, iar instanţa de apel face trimitere la o suprafaţă de 528,46 mp).

Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general

Prin cererea de recursul formulată de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită în principal admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea stabilirii valorii terenului, în raport cu normele legale imperative, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii cu privire la valoarea de piaţă a terenului expropriat, iar pe fond stabilirea valorii terenului expropriat la valoarea de 186.600 euro, cât s-a stabilit prin expertiza efectuată în anul 2020 şi depusă pentru termenul din data de 03.12.2020.

În dezvoltarea motivelor de casare, arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 7 din C. proc. civ., întrucât judecătorul nu are dreptul de a judeca în echitate, ci în drept, în raport cu normele legale incidente, valabile şi menţinute ca fiind constituţionale, obligativitatea respectării legii decurgând din prevederile art. 1 alin. (5) şi 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

Arată recurentul că aceste prevederi sunt invocate de cel dovedit că a expropriat fără respectarea dispoziţiilor legale, dar acest fapt nu face ca aceste prevederi să fie mai puţin aplicabile sau "mai puţin obligatorii" pentru instanţa de judecată. O inechitate nu poate fi reparată printr-o altă încălcare a principiului legalităţii, neputând vorbi de o reparaţie, prin încălcarea dispoziţiilor legale imperative.

Instanţa a judecat "în echitate", dând prevalenţă restabilirii echilibrului "moral" şi încercând să pronunţe o hotărâre "dreaptă", cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv Legea nr. 33/1994, care reglementează imperativ modalitatea de stabilire a despăgubirilor.

Instanţa, deşi a menţionat că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, a apreciat că, în speţă, nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi nici dispoziţiile Legii nr. 255/2010, fiind o situaţie atipică de expropriere şi considerând că se impune pronunţarea unei hotărâri care să stingă definitiv litigiul dintre părţi, indiferent de dreptul de dispoziţie al părţilor şi indiferent de normele aplicabile în soluţionare.

Instanţa a stabilit valoarea de piaţă a imobilului prin raportare la grila notarială considerând că diferenţa care excedează acestei valori este prejudiciul suferit de expropriat şi care, în cazul pronunţării unei alte soluţii, ar fi fost obligat la promovarea unei acţiuni pentru reactualizarea valorii stabilite ca despăgubire.

Un alt argument invocat de recurent este încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., respectiv dreptul de dispoziţie al părţilor, judecând în echitate şi nu în drept.

Aşadar, instanţa de apel, reţinând că deşi valoarea despăgubirii calculată prin raportare la grila notarială, încalcă dispoziţiile Legii nr. 33/1994 care stabileşte imperativ că valoarea imobilului se stabileşte la valoarea cu care se vând în mod obişnuit imobilele în perioada de referinţă şi că valoarea nu reflectă valoarea de piaţă, întrucât niciunul dintre contractele de vânzare cumpărare nu sunt aplicabile speţei, fiind vorba despre alte perioade şi terenuri cu alte caracteristici, deşi terenul expropriat are o formă care nu permitea construirea de imobile, exceptând lucrări de sistematizare - drum şi trotuar, apreciază totuşi că diferenţa de valoare este o compensaţie a proprietarului expropriat, pentru eventualele prejudicii suferite şi imposibil de cuantificat, conform legii.

Reclamantul a formulat o acţiune, în cadrul căruia a înţeles, în temeiul principiului disponibilităţii, să solicite despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prin raportare la o eventuală chirie neprobată şi nu a înţeles să solicite vreo actualizare a preţului de piaţă al imobilului, astfel cum a pronunţat instanţa.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent este reprezentat de încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea terenului şi a prejudiciilor cauzate prin expropriere în altă manieră decât prevede legea aplicabilă.

Arată recurentul faptul că prin decizia nr. 6753 din 15 decembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2006, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat incidenţa în cauză a Legii nr. 33/1994.

Instanţa, urmare a suplimentului la raportul de expertiză, a stabilit valoarea de piaţă a imobilului şi prejudiciul suferit urmare a exproprierii, stabilind ca valoare a despăgubirilor valoarea terenului prin raportare la grila notarială pe anul 2021, cu menţiunea că, deşi este o altă metodă de evaluare a despăgubirilor decât prevede legea, această valoare ar reprezenta o valoare de despăgubire care înglobează atât valoarea reală a imobilului, cât şi prejudiciul suferit, încălcând în acest mod dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994.

Arată că, în raport cu practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu practica Curţii Constituţionale, despăgubirile nu pot fi stabilite prin raportare la grila notarială, dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 nepermiţând acest mod de stabilire a lor.

În continuare, la paginile 8-14 din cererea de recurs, recurentul a redat considerente din Cauza Burghelea împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din Decizia nr. 31/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul arătând că practica instanţei naţionale supreme este în sensul că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru o expropriere trebuie să respecte imperativul "unei juste despăgubiri", fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză pentru expropriat, urmărindu-se valoarea reală în raport cu folosinţa reală a bunului, şi nu faţă de criterii formale şi excesive.

Citând in extenso din Decizia nr. 31/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul concluzionează în sensul că practica instanţei supreme este în maniera în care stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea unui bun, în fapt sau cu respectarea formalităţilor cerute de lege (fie aceasta pe calea dreptului comun - Legea nr. 33/1994, fie pe legile speciale de expropriere nr. 255/2010), trebuie să fie făcută astfel încât să fie respectat imperativul "unei juste despăgubiri", adică fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză în ceea ce priveşte expropriatul, urmărindu-se a se acorda valoarea reală, în raport cu folosinţa reală a bunului, şi nu în raport cu criterii formale si excesive.

Recurentul a susţinut că, în speţă, soluţia pronunţată încalcă dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994, care fac vorbire de calcularea acestor despăgubiri la data efectuării raportului de expertiză, în considerarea legiuitorului cele două momente, respectiv exproprierea şi calcularea despăgubirilor, fiind apropiate în timp, această lege neavând în vedere că cele două momente pot fi la distanţe extrem de mari. Deşi a avut în vedere această situaţie, Curtea Europeană în cauza Burghelea a fost extrem de diligentă în a nu calcula o despăgubire disproporţionată în raport cu valoarea terenului dată de destinaţia de folosinţă a acestuia.

Atât în vechiul C. civ., cât şi în actualul C. civ., dreptul de proprietate poate fi valorificat de proprietar neîngrădit, afară de excepţiile prevăzute prin lege. Una din legile care restrâng dreptul de proprietate asupra terenurilor este legea urbanismului - Legea nr. 350/2001 şi de care instanţa nu poate face abstracţie, nefiind permis a aplica o lege, prin încălcarea alteia.

Stabilirea preţului terenului expropriat la valoarea unui teren construibil dă naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză în patrimoniul reclamantului, încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 creând premisele unei atare îmbogăţiri.

În continuare, recurentul face referire la prevederile art. 311 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, arătând că reclamantul a construit pe terenul deţinut, deşi suprafaţa de retragere i-a fost adusă la cunoştinţă încă din anul 1998 când prin Certificatul de urbanism x/2094 din 24.02.1998 s-au menţionat retragerile care trebuiau respectate. Astfel, nu poate fi vorba în speţă de un prejudiciu efectiv, reclamantul nefăcând nici susţineri în sensul că retragerile au afectat proiectul de construcţie sau i-au adus o altă vătămare care ar trebui convertită într-o sumă de bani pentru acoperirea unui prejudiciu efectiv şi cert şi nici nu a conturat o situaţie de fapt din care să reiasă sau să se poată configura existenţa unui prejudiciu suportat de reclamant ca urmare a exproprierii suprafeţei de 518,46 m.p. din teren, cu caracteristicile şi forma indicate prin raportul de expertiză administrat, altul decât valoarea terenului, astfel cum a achitat-o la data cumpărării.

Conchizând, recurentul a susţinut că despăgubirea pentru terenul expropriat în fapt nu poate cuprinde decât valoarea reală a terenului, prejudiciul pretins nefiind dovedit şi nici în legătură de cauzalitate cu exproprierea în fapt, adică cu momentul ocupării efective a terenului de lucrările aferente acceselor şi carosabilului, care dincolo de nelegalitatea ocupării acestuia fără a fi efectuate formalităţile legale de expropriere, au crescut valoarea proprietăţii reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului a invocat faptul că în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 2/2013 (în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată) coroborate cu art. 23 raportat la art. 40 din cuprinsul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în materia cererilor de chemare în judecată formulate în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 33/1994, decizia curţii de apel prin care a fost soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Chiar dacă în dispozitivul hotărârii recurate s-a menţionat calea de atac a recursului, intimatul a susţinut că nu se poate crea părţilor o cale de atac în afara cadrului legal, date fiind dispoziţiile art. 457 C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat intimatul că recursul poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), aşa încât, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod. Din această perspectivă, cererile de recurs nestructurate ce conţin critici de netemeinicie sau simple nemulţumiri ale părţilor prin raportare la judecata din fazele procesuale anterioare nu pot constitui motiv de casare în considerarea prevederilor art. 488 C. proc. civ., neputând fi încadrate în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Cu privire la criticile recurentului-pârât fundamentate în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că acestea nu sunt critici de nelegalitate, pe de o parte fiind indicată încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi ale art. 9 C. proc. civ. care reprezintă norme de drept procesual şi nu norme de drept material, iar pe de altă parte, recurentul invocă încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 doar formal, neaducând vreo critică soluţiei instanţei, ci doar exprimându-şi nemulţumirile personale în legătură cu cuantumul valorii terenului stabilită de către instanţă şi redând pasaje din hotărâri ale instanţelor naţionale şi internaţionale, cu titlu de practică judiciară.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a nemulţumirilor părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a hotărârii, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul fiind nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.. Or, aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

Constatând că recurentul-pârât nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să facă posibilă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., solicit admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât.

Pe fondul recursului declarat de către Municipiul Bucureşti a solicitat respingerea, ca nefondat, arătând că în cauză instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material.

6. Procedura de filtru

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că părţile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt scutite de la plata taxei de timbru, sunt formulate în termen legal şi îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Prin încheierea pronunţată la data de 25 mai 2023, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi a admis în principiu recursurile declarate în cauză, reţinând că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., stabilind termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 29 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile în raport de conţinutul criticilor formulate şi a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, analizând cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac raportat la criticile efective dezvoltate prin memoriul de recurs, Înalta Curte va admite excepţia şi va respinge recursul, ca inadmisibil, având în vedere cele ce succed.

Invocând motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a afirmat existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii curţii de apel cu privire la suprafaţa de teren expropriată în fapt.

Dezvoltând critica formulată, recurentul a arătat că raţionamentele logico-juridice expuse în considerentele deciziei civile recurate sunt legale şi temeinice, însă, deşi instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren expropriată în fapt este de 518,46 mp, la calculul despăgubirilor a avut în vedere o suprafaţă de 528,46 mp, acordând astfel o despăgubire într-un cuantum nedatorat.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că, într-adevăr, deşi instanţa de apel a reţinut corect suprafaţa de teren expropriată în fapt, la realizarea calculului despăgubirilor a avut în vedere o suprafaţă cu 10 mp mai mare.

Mai departe, urmărind raţionamentul instanţei de apel, reiese, în mod clar, că menţionarea suprafeţei de 528,46 mp şi efectuarea calculului raportat la această suprafaţă este o simplă eroare materială, şi nu o chestiune ce ţine de legalitatea hotărârii pronunţate.

Or, criticile care au ca scop îndreptarea unei erori materiale strecurate în hotărârea judecătorească nu pot fi formulate pe calea recursului.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ., care prevăd, în mod expres, că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ.

Textul instituie obligativitatea urmării procedurilor reglementate de dispoziţiile menţionate supra, stabilind astfel o disciplină procesuală, obligând partea să respecte o procedură ce i-a fost pusă la îndemână în vederea asigurării celerităţii judecăţii, fără a i se oferi posibilitatea să opteze între exerciţiul căilor de atac şi urmarea unei proceduri mult mai facile.

De altfel, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de intimatul-reclamant, eroarea materială strecurată în cuprinsul hotărârii atacate cu privire la suprafaţa de teren avută în vedere la calculul despăgubirilor a fost sesizată de intimatul-reclamant, iar diferenţa rezultată din cuantumul despăgubirilor achitate (ca urmare a pronunţării deciziei civile nr. 870 A/2022 din 02 iunie 2022) şi despăgubirile realmente datorate pentru suprafaţa de 518,46 mp a fost înapoiată pârâtului. Drept urmare, vătămarea suferită de pârâtul Municipiul Bucureşti, în sarcina căruia a fost stabilită obligaţia de plată a despăgubirilor, urmare erorii materiale a curţii de apel, a fost înlăturată.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile legale invocate, reţinând că singura critică adusă de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva hotărârii curţii de apel vizează eroarea materială strecurată în cuprinsul considerentelor, urmează a respinge, ca inadmisibil recursul.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, prin care se invocă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 7 şi art. 9 din C. proc. civ. şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat argumentele dezvoltate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum parte din aspectele semnalate vizează şi nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului legalităţii şi cel al disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., a căror incidenţă, însă, nu se verifică în cauză.

Invocând încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor, recurentul-pârât a susţinut că, prin demersul său judiciar, reclamantul a formulat o acţiune, în cadrul căruia a înţeles să solicite despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prin raportare la o eventuală chirie neprobată şi nu a înţeles să solicite valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum, în mod greşit, a pronunţat instanţa.

Verificarea determinată de invocarea încălcării principiului disponibilităţii obligă instanţa de recurs să reamintească că, într-un litigiu purtat anterior între părţi, litigiu soluţionat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 6753 din 15 decembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi s-a constatat intervenirea unei exproprieri în fapt, fără o prealabilă şi justă despăgubire.

În cauza pendinte, prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 19 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor în cuantum de 466.614 euro, respectiv echivalent în RON a 2.000.747.5092 RON la cursul BNR din data de 15.12.2010, data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6753/15.12.2010, constând în contravaloarea imobilului-teren în suprafaţă de 518,46 mp, situat în Bucureşti. Str. x, calculate la nivelul anului 2010; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în cuantum de 38.366,04 euro, respectiv echivalent în RON a 171.365.75 RON la cursul BNR din data de 11.06.2015, respectiv de 4,4666 RON, data depunerii acţiunii, constând în lipsa de folosinţă a terenului pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acţiunii, respectiv 11 iunie 2012 - 11 iunie 2015; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului indicat la pct. 1 pentru perioada cuprinsă între mai 2015 şi până la achitarea efectivă a despăgubirii indicate la pct. 1.

În al doilea ciclu procesual, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data pronunţării deciziei civile nr. 6753 din 15 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost obligaţi pârâţii să declare de utilitate publică lucrările care afectează terenul proprietatea reclamantului, precum şi dreptul la despăgubiri al acestuia.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat admiterea greşită a excepţiei prescripţiei, iar, în evocarea fondului, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la contravaloarea de piaţă actuală a terenului în litigiu.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant.

Drept urmare, raportat la petitele cererii iniţiale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentului, a reţinut corect obiectul cererii cu care a învestită, respectiv acţiune în pretenţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 518,46 mp situat în Bucureşti, urmare ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului, care a dus la pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra acestui teren, şi a soluţionat pricina, aplicând normele de drept material incidente la situaţia factuală concretă a cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată neîndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă încălcarea principiului legalităţii, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa supremă reţine că prin ambele critici se invocă, în realitate, nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate în situaţia intervenirii exproprierii, urmând a fi analizate din perspectiva motiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul-pârât este că instanţa de apel a judecat "în echitate", cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind ca despăgubirea acordată pentru terenul expropriat în fapt să fie echivalentul contravalorii preţului de piaţă al terenului, la momentul stabilirii acestor despăgubiri, prin raportare la grila notarială aferentă anului 2021.

Criticile astfel dezvoltate, deşi încadrabile în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, a cărui încălcare este invocată, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că Legea nr. 33/1994 reglementează trecerea forţată a imobilelor din domeniul privat în domeniul public pentru cauză de utilitate publică, cu consecinţa plăţii din partea statului către proprietarul imobilului a unei despăgubiri prealabile şi corespunzătoare valorii de piaţă a bunului expropriat.

Totodată, acest act normativ reglementează măsurile premergătoare exproprierii, respectiv etapele anterioare expropririi propriu-zise care este ulterioară declarării utilităţii publice a lucrărilor efectuate de autorităţile publice, procedura fiind finalizată odată cu transferul dreptului de proprietate de la proprietar în domeniul public al statului, după o prealabilă şi justă despăgubire.

În cazul concret dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit în mod definitiv de Înalta Curte prin decizia nr. 6753 din 15 decembrie 2010, pronunţată în litigiul anterior purtat între părţile litigante, există o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, care a dus la pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra terenului.

Deşi pârâţii au fost obligaţi la declararea utilităţii publice încă din anul 2010, nici până în acest moment, pentru terenul în litigiu, nu a fost demarată procedura exproprierii, nefiind emis niciun act administrativ de declarare a utilităţii publice sau de stabilire a despăgubirilor aferente pierderii atributelor dreptului de proprietate.

Or, dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea stabilesc procedurile ce trebuie urmate înainte de realizarea lucrărilor pentru care imobilul urmează să fie expropriat şi nu reglementează în mod expres procedura şi despăgubirile aferente exproprierii în fapt, cum este cazul concret dedus judecăţii.

Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unei reglementări specifice pentru exproprierea în fapt, principiul protecţiei proprietăţii şi al reparării prejudiciului rămâne aplicabil, permiţând proprietarului să solicite compensaţii prin intermediul normelor generale de răspundere civilă delictuală.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauza pendinte nu sunt direct aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994 sau cele ale Legii nr. 255/2010, aceste acte normative putând fi aplicate prin analogie.

Aplicând dispoziţiile legilor speciale prin analogie, instanţa de apel a stabilit în mod just şi legal despăgubirile datorate reclamantului, respectând voinţa legiuitorului, în ceea ce priveşte repararea prejudiciului cauzat prin expropriere şi urmărind criteriile stabilite pentru cuantificarea despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Pentru stabilirea unei juste despăgubiri, prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul a stabilit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Instanţa de apel a arătat, în considerentele deciziei recurate, că prin raportul de expertiză, comisia de experţi numită în apel a procedat la evaluarea imobilului, prin metoda comparaţiei directe prin raportare la trei contracte de vânzare-cumpăre, aplicând corecţiile care se impuneau. Aceste corecţii au fost necesare deoarece contractele furnizate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu au fost concludente şi nu erau adecvate pentru a fi utilizate ca proprietăţi comparabile cu terenul expertizat. Drept urmare, instanţa de apel a reţinut că metoda comparaţiei directe nu poate fi folosită în cauză pentru determinarea prejudiciului suferit de reclamant.

În acelaşi timp, Curtea nu a acceptat utilizarea unor oferte de vânzare a unor terenuri comparabile de la nivelul anilor 2010, respectiv 2020, deoarece acestea nu sunt tranzacţii efective şi nu pot dovedi un prejudiciu cu o acurateţe aptă să reflecte adevărul judiciar.

Urmare a imposibilităţii de stabilire a prejudiciului prin metoda comparaţiei, curtea de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor raportându-se la grila notarială aferentă anului 2021, apreciind că grila notarială coroborează vânzările din perioada imediat anterioară întocmirii şi indică valoare pe metru pătrat rezultată din media ponderată a preţurilor tranzacţiilor efective, apreciind că acestea se aproprie cel mai mult de valoarea reală a terenurilor şi satisfac cel mai bine cerinţa "dreptei" despăgubiri.

Astfel, terenul în litigiu a fost evaluat conform grilei notarilor publici la suma de 612 euro/mp, iar, potrivit preţului stabilit în compararea contractelor de vânzare-cumpărare, la 362.900, adică aproximativ 700 euro/mp (la data efectuării raportului de expertiză).

Prin urmare, în lipsa unor comparabile apte a fi valorificate, raportarea instanţei de apel la despăgubirile stabilite pe baza expertizelor întocmite şi actualizate de Camerele Notarilor Publici este corectă şi legală, raportat la voinţa legiuitorului de acoperire integrală a prejudiciui, astfel cum rezultă din dispoziţiilor legilor care reglementează exproprierea pentru utilitate punblică.

În acest sens, trebuie menţionate şi avute în vedere şi dispoziţiile din Legea nr. 255/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, precum şi chestiunilor de drept statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 78/15.11.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1185/15.12.2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, modificată prin Legea nr. 233/2018, respectiv dacă valoarea despăgubirilor se stabileşte, exclusiv, prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de Camerele Notarilor Publici la momentul transferului dreptului de proprietate sau vor fi avute în vedere şi criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare.

Cu privire la această chestiune de drept, Înalta Curte a arătat, la pct. 111, că, subsumat principiului constituţional al dreptei (şi prealabilei) despăgubiri în caz de expropriere, se impune cu forţa evidenţei argumentul că, indiferent de caracterul general sau special al normei de drept care reglementează modalitatea concretă de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate, această normă trebuie să satisfacă exigenţa constituţională anterior referită, potrivit principiului despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, consacrat de întreaga reglementare internă în domeniul exproprierii."

Prezintă, de asemenea, relevanţă următoarele statuări ale instanţei supreme, din cuprinsul deciziei anterior enunţate:

"114. Într-o bogată jurisprudenţă în materie, atât din reglementarea-cadru a exproprierii, cât şi din cea specială, Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii, astfel că aceasta trebuie să fie «dreaptă», în sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, şi să fie «prealabilă», adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de deposedarea sa. (...)

119. În baza normei de trimitere din cuprinsul art. 34 al legii speciale, dispoziţiile art. 22 alin. (6) se completează cu cele generale cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

120. Compatibilitatea şi complementaritatea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aflate într-o corelaţie de tipul normă specială - normă generală, sunt nu doar justificate, ci, mai mult decât atât, impuse de principiul fundamental anterior evocat, întrucât efectivitatea unei atari garanţii constituţionale nu ar putea fi asigurată, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor pentru bunuri expropriate ce fac parte din domeniul specific de reglementare al legii speciale, decât prin luarea în considerare atât a reperului legal introdus în norma specială (expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici), cât şi a criteriilor stipulate de norma generală conţinută de art. 26 alin. (2), finalitatea unică urmărită fiind aceea a determinării şi acordării unei despăgubiri "drepte".

121. Concluzia interpretării extensive a normei speciale, în corelaţie cu norma generală, în sensul arătat anterior, care asigură sfera corectă de repere/criterii legale pentru determinarea cuantumului despăgubirilor acordate în etapa judiciară a procedurii de expropriere, este fundamentată de o interpretare adecvată şi corelată a normelor juridice relevante, prin utilizarea în mod conjugat a metodelor de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică. (...)

144. (…) norma specială de la art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 referitoare la reperul expertizelor întocmite şi actualizate de Camerele Notarilor Publici nu ar fi putut fi edictată decât în spiritul exigenţei constituţionale referitoare la dreapta despăgubire, care să fie stabilită în mod just la valoarea reală a bunului expropriat, nefiind, în consecinţă, derogatorie nici de la criteriile legale consacrate în norma generală, ce are în vedere preţul de piaţă la momentul realizării exproprierii.

146. Aceasta întrucât principiile fundamentale care guvernează procedura exproprierii sunt aceleaşi, indiferent de cadrul normativ general sau special în materie ori de titularul (expropriator sau expropriat) care declanşează etapa judiciară a procedurii.

147. Exigenţa constituţională privind dreapta despăgubire trebuie obiectivată în repere şi criterii legale aflate în armonie, evitându-se crearea unor situaţii discriminatorii sau inechităţi."

În acest context se cuvin a se menţiona şi statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 450/25.10.2022, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 255/2010 invocată în raport de dispoziţiile art. 44 din Legea fundamentală, şi prin care s-a reţinut, în raport de dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 78/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că, în etapa judiciară a exproprierii, calculul despăgubirilor se realizează în mod inechivoc în conformitate cu criteriile evidenţiate de instanţa supremă, pentru a rezulta o valoare justă şi echitabilă a despăgubirii, corespunzătoare valorii reale a imobilului şi care să acopere integral prejudiciul suferit de expropriat.

Înalta Curte notează că aceste chestiuni au fost respectate de curtea de apel în considerentele deciziei sale, ele reprezentând fundamentul pentru care a înţeles să se raporteze, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, la valorile din grilele notarilor publici, respectând exigenţele constituţionale privind caracterul drept al despăgubirii.

Privită din perspectiva dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Constituţia României, astfel cum s-a arătat supra, exproprierea, fiind o vânzare forţată determinată de motive de utilitate publică, presupune ca persoana deposedată să primească valoarea de înlocuire a bunului de care a fost lipsită. Dreapta şi prealabila despăgubire de care trebuie să beneficieze proprietarul în situaţia exproprierii are menirea de a asigura persoanei expropriate păstrarea aceleiaşi valori a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut cu o valoare reală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs instituit de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurent prin concluziile orale formulate de termenul de judecată din 29 noiembrie 2023, trebuie amintit că potrivit art. 489 alin. (3) din acelaşi cod "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică".

Recunoaşterea, prin lege, a dreptului instanţei de recurs de a invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de recurs nu presupune însă, că un atare drept i-ar putea reveni şi recurentului. În ceea ce îl priveşte, recurentul este ţinut să indice motivele de casare, chiar şi pe acelea de ordine publică, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, însă numai în termenul de motivare a căii de atac, astfel cum se desprinde din art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se observă că potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (3) mai sus menţionate, instanţa de recurs are posibilitatea, iar nu obligaţia de a invoca motive de casare de ordine publică, după împlinirea termenului de motivare a căii de atac.

Aşadar, motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat după împlinirea termenului de motivare a recursului, astfel încât, în considerarea argumentelor expuse în cele ce preced şi a art. 489 alin. (1) din acelaşi cod, acesta nu va mai fi examinat.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va valida raţionamentul curţii de apel, precum şi soluţia pronunţată asupra chestiunii referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite recurenţilor-reclamanţi, urmând a respinge criticile formulate în recurs cu privire la aceste aspecte.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

În raport de soluţia adoptată în recurs şi constatând incidenţa prevederilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea formulată de intimatul-reclamant A. având ca obiect obligarea recurenţilor, aflaţi în culpă procesuală, la plata a sumei de 119.00 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, achitate conform chitanţelor nr. 0745/24.05.2023 şi nr. 0746/25.05.2023, anexate la dosar.

În acest sens, se are în vedere că onorariul de avocat perceput a fost stabilit pentru reprezentarea intimatului-reclamant în faţa instanţei, precum şi pentru pregătirea apărărilor în combaterea ambelor recursuri declarate în cauză.

Totodată, raportat la activitatea efectiv desfăşurată şi complexitatea fiecărui recurs în parte, Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Municipiul Bucureşti la plata sumei de 8925 RON şi recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la plata sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 870 A/2022 din 02 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 870 A/2022 din 02 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 8925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Obligă recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la plata sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.