State liability for failure to prevent death in spontaneous assault: appeals dismissed, lower dismissal upheld.

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15.01.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, Poliţia Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar şi Direcţia de Asistenţă Socială Satu Mare, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei A., pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiului acesteia, decedat la data de 28.08.2020; să oblige pârâţii, în solidar, la plata a câte 150.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamanţilor B., C., D. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fratelui acestora, decedat la data de 28.08.2020; să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantei E., pentru prejudiciul suferit ca urmare a evenimentului din data de 28.08.2020; să oblige pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 8717,53 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli de înmormântare; să oblige pârâţii, pe cheltuiala lor, la publicarea prezentei hotărâri într-un ziar de răspândire naţională; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin precizarea la acţiune depusă la 11 iunie 2021, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unităţii Administrativ Teritoriale Turulung.

2. Sentinţa Tribunalului Satu Mare

Prin sentinţa civilă nr. 122 din 3 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia lipsei de interes a cererii principale, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii principale, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia puterii de lucru judecat a dispozitivului sentinţei penale nr. 41 din 25.03.2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul înregistrat sub nr. x/2020, menţinută, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 476/A/23.07.2021 în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de înmormântare, în cuantum de 8.134,04 RON, către partea civilă B.; a fost respins capătul de cerere privind plata cheltuielilor de înmormântare, în cuantum de 8.134,04 RON, către reclamanţii din prezenta cauză, ca efect al puterii de lucru judecat al dispozitivului sentinţei penale nr. 41 din 25.03.2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul înregistrat sub nr. x/2020, menţinută, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 476/A/23.07.2021; a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, Poliţia Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, Direcţia de Asistenţă Socială Satu Mare şi Unitatea Administrativ Teritorială Turulung, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 242 din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi apelul incident declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, Poliţia Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, Direcţia de Asistenţă Socială Satu Mare şi Unitatea Administrativ Teritorială Turulung, împotriva sentinţei civile nr. 122 din 3 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 242 din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi recurs incident pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române.

3.1. În cuprinsul recursului declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., ulterior expunerii situaţiei de fapt şi istoricului litigiului, recurenţii susţin că instanţa de apel, în mod greşit, a respins criticile privind nulitatea sentinţei atacate, invocate din perspectiva nemotivării acesteia. Învederează că instanţa de fond nu a motivat hotărârea, iar instanţa de apel nu a putut exercita funcţia de verificare a legalităţii şi temeiniciei acesteia, recurenţii fiind lipsiţi de un grad de jurisdicţie prin faptul că instanţa de fond nu a analizat efectiv fondul cauzei.

Astfel, recurenţii arată că tribunalul a analizat, în mod lapidar, fondul cauzei, a omis să analizeze jurisprudenţa CEDO invocată prin acţiunea introductivă, motivele expuse în precizarea la acţiune vizând faptul că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Turulung nu a făcut niciun demers pentru punerea în executare a sancţiunilor contravenţionale emise de IPJ Satu Mare şi Poliţia locală Satu Mare şi nu a statuat asupra motivelor vizând starea de pasivitate a organelor statului, în sensul în care nu s-a solicitat luarea unor măsuri faţă de numitul F., precum cea de obligare la tratament medical sau internarea medicală.

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, sens în care recurenţii arată că, deşi instanţa de apel evocă conţinutul prevederilor art. 109 C. pen., în virtutea cărora se puteau lua măsuri de siguranţă faţă de numitul F., reţine, în mod contradictoriu, că faţă de această persoană nu se putea lua nicio măsură de siguranţă. Afirmă că această concluzie este în contradicţie cu menţiunile din procesele-verbale de contravenţie, din care rezultă că F. este consumator cronic de alcool, fapt pentru care a fost sancţionat de nenumărate ori.

Mai arată că, deşi s-a reţinut faptul că F. a fost sancţionat de 246 ori, fiind cercetat penal în 11 dosare, instanţa de apel a ajuns la concluzia că, în speţă, nu s-a dovedit că autorităţile au cunoscut sau puteau să cunoască faptul că victima era în pericol de moarte.

Învederează că nici instanţa de apel nu a realizat o analiză completă a motivelor pe care se sprijină acţiunea introductivă, analiza efectuată fiind pur formală, fără a se fi verificat dacă organele statului au depus diligenţe necesare în vederea înlăturării pericolului constând în persoana numitului F., pericol iminent pentru întreaga societate şi dacă autorităţile statului au acţionat în vederea respectării dispoziţiilor art. 5 din CEDO şi art. 21 alin. (1) din Constituţie.

Instanţa de apel nu a efectuat o analiză a faptelor ilicite imputate pârâţilor, constând în inacţiuni care au avut o consecinţă directă în producerea evenimentului soldat cu decesul victimei, respectiv dacă organele statului au depus suficiente diligenţe pentru a preîntâmpina evenimentul tragic din data de 28 august 2020 şi a reţinut eronat că practica CEDO invocată nu ar fi aplicabilă.

Afirmă că în cauzele CEDO evocate a fost reţinută obligaţia pozitivă a statului de a proteja dreptul la viaţă şi la integritate fizică a persoanelor în cauză, stabilind că nu este suficientă o verificare sumară a activităţii organelor de poliţie în ceea ce priveşte corecta exercitare a atribuţiilor, ci aceasta trebuie să fie completă şi aprofundată.

Instanţa de contencios european a statuat că lipsa unui cadru legal care să stabilească diligenţele ce trebuie efectuate în vederea eliminării unui risc sau a unei persoane care să prezinte un real pericol pentru societate, nu poate fi imputată cetăţenilor, ci statului al căror cetăţeni sunt, lipsa cadrului legislativ fiind un motiv pentru antrenarea răspunderii statului membru în situaţia în care se constată deficienţa legislativă care nu permite intervenţia efectivă a organelor pentru protejarea vieţii şi a integrităţii fizice a cetăţenilor.

Prin considerentele reţinute vizând necesitatea legiferării în sensul incriminării neexecutării sancţiunilor contravenţionale, instanţa de apel a confirmat lipsa unui cadru legislativ în virtutea căruia numitul F. putea fi încarcerat, cu consecinţa înlăturării lui din societate, ceea ce ar fi echivalat cu apărarea drepturilor cetăţenilor ce decurg din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Constituţia României.

3.2. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române susţine că nu are calitate procesuală pasivă în raport cu fapta ilicită imputată atât acestei instituţii, cât şi Poliţiei Locale Satu Mare, constând în lipsa de reacţie a organelor statului faţă de persoana numitului F. căruia i-ar fi fost aplicate sancţiuni contravenţionale fără ca acestea să aibă o finalitate.

Invocă dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care prevede că în judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie, conduse de un inspector şef ajutat de adjuncţi.

Învederează că nu poate fi reţinut că atât instituţia centrală, Inspectoratul General al Poliţiei Române, cât şi structurile sale teritoriale, în speţă IPJ Satu Mare, au calitate procesuală pasivă întrucât s-ar ajunge la concluzia că pot avea această calitate toate unităţile dintr-o instituţie între care se stabilesc raporturi de subordonare ierarhică.

Afirmă că, în cadrul inspectoratelor de poliţie judeţene, şefii unităţilor din subordine sunt cei care au competenţă deplină privind modul de organizare şi desfăşurare a activităţii poliţieneşti, astfel încât Inspectoratul General al Poliţiei Române, unitate ierarhic superioară şi cu competenţe generale nu putea interveni şi dispune asupra modalităţii de aplicare a regimului contravenţional sau asupra modului de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a activităţii de urmărire penală la nivelul judeţului Satu Mare.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocă şi prevederile art. 222 C. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 14 iulie 2023, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

La 24 iulie 2023, intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

La 24 iulie 2023, intimata Direcţia de Asistenţă Socială Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţi pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 27 iulie 2023, intimatul Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La 30 iulie 2023, intimata Poliţia Locală Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, iar pe fond respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 4 august 2023, intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat. La 11 octombrie 2023, intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 14 noiembrie 2023, a fost fixat termen de judecată la 29 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi A., B., C., D. şi E. arată că instanţa de apel nu a putut exercita controlul judiciar, întrucât instanţa de fond nu a analizat efectiv fondul cauzei, omitând să analizeze jurisprudenţa CEDO invocată prin acţiunea introductivă, motivele expuse în precizarea la acţiune vizând faptul că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Turulung nu a făcut niciun demers pentru punerea în executare a sancţiunilor contravenţionale emise de IPJ Satu Mare şi Poliţia Locală Satu Mare şi nu a statuat asupra motivelor vizând starea de pasivitate a organelor statului, în sensul în care nu s-a solicitat luarea unor măsuri faţă de numitul F., precum cea de obligare la tratament medical sau internarea medicală.

Critica este nefondată.

Referitor la acest motiv de recurs, se reţine că art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Rolul instanţei de control judiciar este acela de a stabili dacă şi în ce măsură chestiunile esenţiale supuse judecăţii şi-au găsit răspuns în hotărârea pronunţată de prima instanţă. Pentru aceasta, este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ţinând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile cuprinse în dispozitiv.

Analizând conţinutul sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, a cărei nemotivare a fost invocată de apelanţii reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că nu se regăseşte în speţă situaţia lipsei totale a motivării sau o motivare incompletă esenţială, care să atragă anularea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., iar faptul că prima instanţă nu a răspuns pe larg tuturor argumentelor reclamanţilor nu determină o nemotivare, cât timp considerentele expuse sunt clare şi concise, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii fiind susţinută de considerente care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Reţinând că motivarea este inteligibilă, clară, precisă şi se referă la probele administrate în cauză, fiind în concordanţă cu acestea şi răspunde în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, instanţa de apel, rejudecând cauza, a procedat la reaprecierea materialului probator al pricinii şi reevaluarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pornind de la criticile susţinute prin cererile de apel, exercitând, astfel, controlul judiciar impus de dispoziţiile art. 477-470 din C. proc. civ.

Faptul că motivarea instanţei de fond nu este deosebit de amplă în ceea ce priveşte apărările reclamanţilor, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, în condiţiile în care instanţa a analizat şi a răspuns argumentelor cu rol esenţial pentru dezlegarea problemei de fapt şi de drept deduse judecăţii, arătând şi raţionamentul care a condus la pronunţarea soluţiei adoptate.

În acest sens s-a pronunţat, de altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Aceeaşi este şi opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa vreunui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârile pronunţate în cauzele Perez contra Franţei, Ruiz Torija contra Spaniei).

Înalta Curte constată că principiul dublului grad de jurisdicţie în materie civilă a fost respectat, cât timp prima instanţă a analizat susţinerile părţilor, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, expunând motivele pentru care a considerat că cererea reclamanţilor nu este întemeiată, iar apelanţii au avut posibilitatea de a formula o cale de atac efectivă împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârşite de instanţa ierarhic inferioară, cadru procesual în care instanţa de apel a efectuat un control jurisdicţional asupra legalităţii şi temeiniciei primei hotărâri, astfel încât criticile recurenţilor cu privire la acest aspect nu pot fi reţinute.

În orice caz, ipoteza avansată de recurenţi a insuficientei motivări a soluţiei de respingere a acţiunii nu poate fi asimilată soluţionării procesului fără a intra în cercetarea fondului cauzei, prevăzută de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., de vreme ce, prin soluţia de respingere a acţiunii, instanţa s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, acţiunea fiind respinsă în întregul ei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii invocă o analiză formală a motivelor pe care se sprijină acţiunea introductivă, fără a se fi verificat dacă organele statului au depus diligenţele necesare în vederea înlăturării pericolului constând în persoana numitului F., pericol iminent pentru întreaga societate şi dacă autorităţile statului au acţionat în vederea respectării dispoziţiilor art. 5 din CEDO şi art. 21 alin. (1) din Constituţie.

Totodată, susţin că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, sens în care arată că, deşi instanţa de apel evocă conţinutul prevederilor art. 109 C. pen., în virtutea cărora se puteau lua măsuri de siguranţă faţă de numitul F., reţine, în mod contradictoriu, că faţă de această persoană nu se putea lua nicio măsură de siguranţă. Afirmă că această concluzie este în contradicţie cu menţiunile din procesele-verbale de contravenţie, din care rezultă că F. este consumator cronic de alcool, fapt pentru care a fost sancţionat de nenumărate ori.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume, lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., anterior evocat, contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Din examinarea deciziei recurate se observă că nu există contradicţie între evocarea dispoziţiilor legale privind măsurile de siguranţă provizorii şi constatarea faptului că nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţiile pentru a fi dispusă luarea unor astfel de măsuri, în raport cu situaţia de fapt reţinută din probele administrate.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că numitul F. avea un comportament antisocial, fiind condamnat pentru infracţiuni contra patrimoniului şi sancţionat contravenţional de nenumărate ori pentru fapte vizând cerşetoria, consum de băuturi alcoolice în alte zone decât cele amenajate şi tulburarea liniştii publice, a apreciat ca nefiind îndeplinite condiţiile textelor legale privind măsurile de siguraţă provizorii, cu atât mai mult cu cât internarea medicală se poate dispune atunci când suspectul/inculpatul este bolnav mintal sau consumator de substanţe psihoactive, elemente neevidenţiate în cauză.

Nu poate fi primită nici critica vizând analiza formală a motivelor pe care se sprijină acţiunea introductivă, cu referire la neanalizarea faptului că organele statului au depus diligenţele necesare în vedere înlăturării pericolului constând în persoana numitului F..

Din analiza considerentelor instanţei de apel rezultă că au fost expuse argumentele raţionamentului juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se normele pe care aceasta le-a apreciat incidente, analizând faptele ilicite imputate pârâţilor şi expunând pentru fiecare dintre aceştia motivele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la dispoziţiile legale care reglementează atribuţiile acestora şi la jurisprudenţa CEDO invocată de reclamanţi.

Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt, a constatat, în urma analizei comparative, că situaţia de fapt din cauza pendinte este diferită de cea din cauzele Opuz contra Turciei şi Osman contra Regatului Unit, invocate de reclamanţi, apreciind că nu poate fi reţinută o încălcare a art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind dovedit că autorităţile au cunoscut sau puteau să cunoască că victima G. era în pericol de moarte în raport cu o persoană pe care nu o cunoştea şi cu care a avut un conflict spontan şi nepremeditat, chiar dacă respectiva persoană avea un comportament antisocial manifestat prin fapte penale anterioare.

Totodată, a fost analizată cauza şi din perspectiva incidenţei art. 5 din CEDO vizând dreptul la libertate şi siguranţă, al cărui scop este protecţia individuală împotriva unei lipsiri arbitrare sau nejustificate de libertate, instanţa de apel reţinând că răspunderea statului va fi angajată dacă a fost tolerată o privare de libertate din partea unei persoane private sau dacă nu s-a pus capăt unei astfel de situaţii, însă această ipoteză nu se regăseşte în speţă.

Faţă de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conţine dispoziţii contradictorii, iar motivarea deciziei recurate este una clară, structurată şi coerentă, prin raportare la probele administrate şi dispoziţiile legale incidente.

Astfel, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină deci incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale neputând fi primite.

Critica circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din CEDO şi reţinerea greşită a faptului că jurisprudenţa instanţei de contencios european nu este aplicabilă în speţă.

În analiza susţinerilor recurenţilor, Inalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, din conţinutul dreptului la viaţă, a cărui protecţie este instituită prin art. 2 din Convenţie, reiese obligaţia primordială negativă, de ordin general, ce revine statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenţii săi, acestui drept, adică de a nu cauza moartea unei persoane, cu excepţia situaţiilor precizate în cel de-al doilea paragraf al textului, interpretate restrictiv. În acelaşi timp, textul impune statelor obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.

Potrivit interpretării Curţii, art. 2 poate implica, în anumite împrejurări bine determinate, obligaţia pozitivă a statelor de a lua măsuri operaţionale preventive pentru protejarea unui individ a cărui viaţă este pusă în pericol de actele criminale ale unui individ. Aceasta nu înseamnă însă că art. 2 generează o obligaţie a statelor de a preveni orice posibilitate de violenţă, "o asemenea îndatorire trebuie să fie interpretată în sensul în care nu impune autorităţilor o obligaţie imposibilă sau disproporţionată, ţinând cont de dificultăţile pe care le implică menţinerea ordinii în societăţile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului omenesc şi de opţiunile operaţionale care trebuie făcute în privinţa priorităţilor şi resurselor." (cauza Mastromatteo c. Italiei).

De asemenea, statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţă, sancţionându-i pe cei vinovaţi.

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că în cauza Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, reclamanţii, soţia supravieţuitoare şi fiul acesteia, s-au plâns de încălcarea art. 2 din Convenţie prin aceea că autorităţile britanice nu au sesizat ameninţarea gravă pe care o reprezenta o anumită persoană pentru familia lor, deşi existau indicii serioase şi explicite în acest sens şi nu au acţionat în consecinţă, astfel că acea persoană le-a ucis soţul, respectiv tatăl. Pentru a da răspuns problemei puse în discuţie, Curtea Europeană a reamintit, mai întâi, obligaţia impusă statelor de art. 2, de a adopta toate măsurile necesare protecţiei vieţii persoanelor de sub jurisdicţia lor, îndeplinirea acestei obligaţii implicând, printre altele, îndatorirea primordială a statelor de a asigura dreptul la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru comiterea unor fapte care să aducă atingere vieţii altor persoane, legislaţie care să includă şi un mecanism de aplicare a sa, conceput astfel încât să prevină, să reprime şi să sancţioneze eventualele încălcări în materie. Aceasta poate să semnifice, în anumite circumstanţe, existenţa în sarcina autorităţilor sale a obligaţiilor pozitive de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea persoanei a cărei viaţă este ameninţată prin activităţi criminale ale unui terţ.

În al doilea rând, instanţa europeană a arătat că nu face abstracţie de dificultăţile pe care le întâmpină poliţia în exercitarea funcţiilor sale în societatea contemporană, nici de imprevizibilitatea comportamentului uman, şi nici de opţiunile operaţionale concrete care trebuie făcute în funcţie de priorităţi şi resurse; totuşi Curtea a reţinut că această obligaţie trebuie interpretată în aşa fel încât ea să nu reprezinte o sarcină insuportabilă şi excesivă pentru organele statale însărcinate cu menţinerea ordinii publice. Aşa fiind, nu orice ameninţare prezumată împotriva vieţii unei persoane obligă autorităţile statale, prin raportare la dispoziţiile Convenţie, să ia măsuri concrete pentru a-i preveni materializarea. În concepţia Curţii, un aspect pertinent ce trebuie luat în considerare este necesitatea ca poliţia să exercite funcţia sa de prevenire şi stopare a criminalităţii, cu deplina respectare a dispoziţiilor legale privitoare la libertatea persoanei. Curtea a statuat că, faţă de susţinerea reclamanţilor, potrivit cu care autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la viaţă în cadrul îndatoririi ce le revine de a preveni şi reprima atingerile acestui drept, ea trebuie să se convingă de împrejurarea că acestea au ştiut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unui moment la care una sau mai multe persoane sunt ameninţate, în mod real şi imediat, cu privire la viaţa lor, prin acte criminale ale unui terţ şi că ele nu au luat, în cadrul atribuţiilor ce le revin, aceste măsuri care, în chip rezonabil, ar fi putut împiedica riscul respectiv să se concretizeze. Este vorba despre o problemă ce îşi poate găsi rezolvarea numai prin atenta examinare a circumstanţelor fiecărei cauze.

În cauza Opuz împotriva Turciei, Curtea a examinat, în temeiul art. 2 din Convenţie, dacă a fost justificat faptul că autorităţile nu au pus în mişcare acţiunea penală împotriva soţului violent după retragerea plângerilor de către victime. Mama reclamantei a fost împuşcată şi ucisă de soţul reclamantei în timp ce încerca să o ajute pe reclamantă să fugă de la domiciliul conjugal. În anii care au precedat asasinării, soţul o supusese atât pe reclamantă, cât şi pe mama acesteia unei serii de atacuri violente, unul dintre acestea având ca rezultat producerea de vătămări pe care doctorii le-au certificat ca fiind o ameninţare la adresa vieţii. Incidentele şi teama femeilor pentru viaţa lor au fost aduse în mod repetat în atenţia autorităţilor.

Deşi au fost iniţiate procese penale împotriva soţului pentru o serie de infracţiuni, inclusiv ameninţări cu moartea, agresiuni grave şi tentative de crimă, acestea au încetat în cel puţin două cazuri după ce femeile şi-au retras plângerile, aparent la presiunea soţului reclamantei. În ciuda gravităţii vătămărilor, soţul a fost condamnat pentru doar două dintre incidente, pentru care a primit sentinţe uşoare. Pentru uciderea mamei reclamantei, act pe care soţul l-a motivat ca fiind săvârşit pentru a-şi proteja onoarea, acesta a fost condamnat pentru omor şi a primit pedeapsa cu închisoarea pe viaţă.

A fost, însă, eliberat în aşteptarea apelului şi şi-a reînnoit ameninţările la adresa reclamantei, care a cerut protecţia autorităţilor. Abia după şapte luni, în urma unei cereri de informaţii din partea Curţii, au fost luate măsuri pentru a o proteja. Curtea a constatat că practica din celelalte state membre ale Consiliului Europei a demonstrat că, cu cât infracţiunea era mai gravă sau cu cât mai mare era riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, cu atât era mai probabil ca acţiunea penală să continue în interesul public, chiar şi atunci când victima îşi retrăsese plângerea.

Diferiţi factori urmau să fie luaţi în considerare la luarea unei decizii cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceştia aveau legătură cu infracţiunea (gravitatea sa, natura rănilor victimei, utilizarea unei arme de foc, planificarea), autorul infracţiunii (dosarul său, riscul de recidivă, orice antecedente de violenţă), victima şi potenţialele victime (orice risc pentru sănătatea şi siguranţa lor, orice efecte asupra copiilor, existenţa unor noi ameninţări ulterior atacului) şi relaţia dintre autor şi victimă (istoricul şi situaţia actuală, precum şi efectele urmăririi penale împotriva dorinţei victimei).

În cauza Opuz, în pofida tiparului de violenţă şi utilizării unei arme de foc, autorităţile au dispus în mod repetat încetarea procesului penal împotriva soţului pentru a evita ingerinţa în ceea ce ei percepeau a fi o "chestiune de familie" şi nu păreau să fi luat în considerare motivele din spatele retragerii plângerilor, în pofida faptului că fuseseră informate despre ameninţările cu moartea. Curtea a observat că autorităţile nu evaluaseră ameninţarea iminentă prezentată de soţ la adresa vieţii mamei reclamantei.

În cauzele de violenţă domestică, drepturile făptuitorilor nu pot prevala faţă de drepturile victimelor la viaţă şi la integritate fizică şi mentală.

Aplicând testul "diligenţei necesare" dezvoltat în cauza anterior menţionată, la circumstanţele concrete ale speţei dedusă judecăţii, în limitele stabilite de părţile în cauză, se va analiza dacă autorităţile erau în măsură să prevadă agresiunea asupra victimei şi dacă s-a făcut dovada diligenţei dorite pentru evitarea uciderii fratelui, respectiv fiului reclamanţilor.

În primul rând, se reţine că starea de fapt din cele două cauze este diferită faţă de cea din prezenta cauză. Cu referire în special la Cauza Opuz, se constată că în analiza problemei dacă autorităţile locale erau în măsură să prevadă agresiunea mortală asupra victimei (soacra autorului omorului H.), Curtea Europeană a observat că au existat multiple acte de violenţă în perioada 1995-2002, indicând opt situaţii în care în urma agresiunilor reclamanta şi/sau mama acesteia s-au adresat organelor penale. Analizând mai apoi dacă autorităţile au făcut dovada diligenţei dorite pentru evitarea uciderii mamei reclamantei, Curtea a observat că autorităţile nu au acordat suficientă importanţă faptelor când au decis să încheie urmărirea penală faţă de H. reţinând: "...se pare că singura lor grijă a fost evitarea oricărei intervenţii în ceea ce ele percepeau ca fiind o "problemă de familie". În plus, nimic nu arată că s-a ţinut cont de motivele retragerii plângerilor persoanei în cauză şi a mamei sale..", cu referire la susţinerile în sensul că cele două femei au fost constrânse să îşi retragă plângerile.

În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte are în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel relevă că agresiunea împotriva victimei G. a fost comisă pe baza unui conflict spontan, inculpatul nu a reacţionat agresiv fizic faţă de victimă în primul episod al acestuia, agresivitatea intervenind abia în al doilea moment, când victima a revenit la inculpat cu intenţii agresive, potrivit celor reţinute în decizia penală nr. 476 din 23 iulie 2021 a Curţii de Apel Oradea.

Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, în mod pertinent s-a apreciat că nu s-a dovedit că autorităţile au cunoscut sau puteau să cunoască faptul că victima era în pericol de moarte în raport cu o persoană pe care nu o ştia şi cu care a avut un conflict spontan şi nepremeditat.

Aceasta întrucât, deşi agresorul avea antecedente penale, în general contra patrimoniului şi fapte contravenţionale, acestea nu puteau să ofere suficiente indicii că există riscul unei fapte de natura celei săvârşite împotriva victimei G., în speţă neputând fi reţinut faptul că autorităţile pârâte ar fi trebuit să prevadă faptul că agresorul era pe cale să comită o agresiune mortală asupra victimei având în vedere circumstanţele producerii faptei.

Analizând cea de-a doua problemă, respectiv de a şti dacă autorităţile au făcut dovada diligenţei dorite pentru evitarea uciderii victimei G., se reţine că autorităţile au dat suficientă importanţă faptelor, numitul F. fiind sancţionat contravenţional de 76 de ori de către Poliţia Locală Satu Mare pe perioada 1 ianuarie 2006 - 22 noiembrie 2021 şi de 170 de ori de către lucrătorii Poliţiei municipiului Satu Mare, Biroul Poliţiei de Ordine Publică pe perioada 2 aprilie 2014 - 11 august 2020, fiind cercetat penal într-un număr de 11 dosare penale având ca obiect săvârşirea infracţiunilor de furt, furt calificat, lovire şi distrugere.

Se reţine, totodată, că autorităţile au reacţionat prompt în sensul identificării şi tragerii la răspundere penală a celui care a săvârşit fapta de omor, acesta fiind condamnat la pedeapsa închisorii cu executare.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că nu poate fi identificată o faptă ilicită a statului care decurge din nerespectarea unei obligaţii pozitive impuse în sarcina sa în calitate de autoritate legiuitoare, pentru a se putea reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie.

Recurenţii au criticat şi faptul că instanţa de apel nu a verificat dacă autorităţile statului au acţionat în vederea respectării dispoziţiilor art. 5 din CEDO.

Proclamând "dreptul la libertate", art. 5 din Convenţie vizează libertatea fizică şi siguranţa persoanei şi are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar. Relativ la obligaţiile pozitive în ceea ce priveşte privarea de libertate a persoanelor fizice, statul este obligat să ia măsurile necesare care să asigure o protecţie eficientă a persoanelor vulnerabile şi pentru prevenirea unei privări de libertate, răspunderea sa fiind angajată în situaţia în care acceptă ca o persoană să fie privată de libertate sau nu intervine pentru a stopa o astfel de situaţie.

Similar instanţei de apel se reţine că această ipoteză nu se regăseşte în cauza pendinte, a cărei situaţie de fapt vizează respectarea dreptului la viaţă prevăzut de art. 2 din Convenţie.

Recurentul pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române critică decizia recurată sub aspectul soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că nu poate fi reţinut că atât instituţia centrală, cât şi structura sa teritorială au calitate procesuală pasivă în cauză, în raport şi cu prevederile art. 222 C. civ.

Critica este nefondată.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor pentru faptele ilicite constând în inacţiuni imputate acestora, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Calitatea procesuală pasivă, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În cazul acţiunilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, calitate procesuală pasivă are persoana care a săvârşit fapta ilicită.

Astfel, în raport cu temeiul de drept invocat, stabilirea identităţii între persoana pârâtului şi titularul obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii a presupus analiza raportului juridic însuşi, prin prisma existenţei fiecărei fapte ilicite, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor specifice imputate fiecărui pârât.

Sub un alt aspect, invocarea dispoziţiilor art. 222 C. civ. nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române şi să o păstreze exclusiv pe cea a Poliţiei Locale Satu Mare întrucât, în speţă, fiecărui pârât i-a fost imputată o faptă ilicită proprie constând în nerespectarea obligaţiilor specifice în raport cu dispoziţiile legale care reglementează activitatea acestora şi nu nerespectarea obligaţiilor în relaţia de subordonare, reglementate de textul legal invocat de pârât.

Pentru considerentele expuse, reţinând că normele de drept procedural şi material au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi recursul incident formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva deciziei nr. 242A din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi recursul incident formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva deciziei nr. 242A din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.