Jurisdiction over annulment of notarized declarations: subject matter versus procedural qualification and burden of proof for essential error

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea declaraţiei autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E., precum şi a declaraţiei autentificate sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F., invocând vicierea consimţământului prin eroare şi dol.

Prin sentinţa civilă nr. 6925 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1598 din 19 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei, în condiţiile art. 307 din C. proc. civ., formulată de reclamantă; a fost respinsă cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi B. S.R.L., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1857 din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1598 din 19 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă; a fost obligată apelanta să plătescă intimatei suma de 1472,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Prin recursul declarat, reclamanta susţine încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, arătând că excepţia de necompetenţă materială a fost invocată în condiţii de legalitate, la primul termen de judecată în faţa primei instanţe.

Învederează că instanţa de apel a apreciat greşit legalitatea încheierii prin care Tribunalul Bucureşti a respins excepţia necompetenţei sale materiale, reţinând că cererea dedusă judecăţii nu reprezintă o cerere referitoare la ziduri şi şanţuri comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească, pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., care stabilesc competenţa în primă instanţă a judecătoriilor, ci o cerere având ca obiect nulitatea a două acte juridice neevaluabile în bani, respectiv două declaraţii notariale, aspect ce atrage competenţa de soluţionare a cauzei de către tribunal, în condiţiile art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Arată că, în raport cu conţinutul declaraţiilor notariale a căror anulare se solicită, cauza trebuie calificată ca fiind un litigiu prevăzut de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., învederând că, prin actele juridice contestate, părţile au stabilit o limită convenţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor deţinute, constând în agrearea unei derogări de la distanţa minimă prin acordul părţilor, derogare ce poate opera doar dacă acordul este exprimat printr-un înscris autentic, conform art. 612 C. civ.

O altă critică formulată vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenta arătând că instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a criticilor vizând necompetenţa instanţei de judecată, ci s-a limitat la simple aprecieri cu caracter general şi la preluări din considerentele încheierii primei instanţe prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei sale materiale, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 şi art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de reclamantă.

Referitor la critica privind respingerea probei cu martorul G., învederează că existenţa pe rolul instanţelor a două dosare între acesta şi intimaţi, prin care martorul a înţeles să conteste anumite acte emise de autorităţi, nu conduce automat la concluzia existenţei unei relaţii de duşmănie cu intimaţii sau a unei legături de interese cu reclamanta. Afirmă că martorul nu este implicat în raportul juridic dedus judecăţii şi, în lipsa unor probe evidente în privinţa relaţiei de duşmănie cu intimaţii, respingerea probei testimoniale cu acest martor, în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a privat-o pe reclamantă de posibilitatea de a demonstra prin orice alt mijloc de probă veridicitatea situaţiei de fapt expuse, aspect de natură a produce o vătămare a drepturilor procesuale ale acesteia.

Instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al recurentei întrucât a apreciat ca fiind inadmisibilă proba cu interogatoriul reclamantei, solicitat în cadrul probei cu cercetarea la faţa locului, deşi proba cu interogatoriu a fost administrată intimaţilor. Susţine că interogatoriul reclamantei prezintă relevanţă deosebită în raport cu obiectul litigiului, iar această probă poate fi încuviinţată în temeiul art. 351 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru procedura falsului, reţinând eronat că reclamanta nu a indicat înscrisul cu privire la care formulează solicitarea şi nu a expus motivele care au stat la baza demersului de denunţare a înscrisului ca fals.

Susţine că este evident faptul că a înţeles să valorifice în procedura falsului declaraţia nr. 460 din 5 februarie 2018 întrucât niciodată nu a consimţit la edificarea unui imobil cu regim de înălţime P+2E+nivel mansardat, iar acesta este înscrisul în cuprinsul căruia se menţionează un regim de înălţime diferit faţă de cel comunicat reclamantei la momentul la care şi-a exprimat acordul.

Învederează că prin notele scrise depuse la dosar a motivat denunţul, arătând că persoanele responsabile de falsificarea înscrisului sunt intimaţii/notarul public.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la procedura falsului întrucât a condiţionat valabilitatea cererii de denunţare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracţiunea de fals.

Invocă dispoziţiile art. 304 şi art. 305 din C. proc. civ. şi arată că instanţa a adăugat la lege prin instituirea unei astfel de condiţii. Cât timp a arătat autorul şi/sau complicele la infracţiunea de fals, precum şi motivele pe care se întemeiază cererea, instanţa era obligată să înainteze de îndată înscrisul denunţat ca fals către parchetul competent pentru cercetarea acestuia, împreună cu procesul-verbal care s-ar fi încheiat în acest scop.

Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează eroarea ca viciu de consimţământ şi dolul, respectiv art. 1206-1213, art. 1214 şi art. 1215 C. civ.

Instanţa de apel a apreciat greşit că nu pot fi primite susţinerile reclamantei vizând lipsa acordului cu privire la construirea unui imobil cu regim de înălţime P+2E+nivel mansardat întrucât aceasta ar fi consimţit la conţinutul înscrisurilor prin semnarea lor şi arată că şi-a dat consimţământul în condiţiile unei false reprezentări cu privire la persoanele care vor locui şi imobilul care se va edifica.

Relativ la vicierea consimţământului prin eroare, în mod eronat s-a reţinut prin decizia atacată că nicio probă administrată nu confirmă faptul că identitatea celor care urmau a construi reprezenta, la data întocmirii declaraţiilor, un element esenţial în absenţa căruia reclamanta nu şi-ar fi dat consimţământul pentru construirea imobilului şi nu ar fi fost de acord cu autentificarea declaraţiei notariale, în cuprinsul căreia nu sunt cuprinse precizări exprese în acest sens şi nici nu s-a dovedit că o astfel de condiţie ar fi fost exprimată de reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut greşit faptul că menţionarea în declaraţie a calităţii de soţi a intimaţilor nu este de natură a sprijini împrejurarea că reclamanta consideră această calitate ca fiind esenţială, precum şi imposibilitatea opunerii la edificarea unei construcţii vecine pe considerente ce ţin de persoanele care urmează a locui, având în vedere că aceste motive nu sunt protejate juridic de dispoziţiile art. 27 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care prevăd situaţiile în care este necesar acordul proprietarului vecin în procedura de eliberare a autorizaţiei de construire.

Invocă dispoziţiile art. 1207 C. civ., potrivit cărora este prezumat absolut, inter alia, caracterul esenţial al erorii asupra calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori ale altei împrejurări considerate esenţiale de către parte, în absenţa căreia actul nu s-ar fi încheiat, precum şi asupra identităţii persoanei ori asupra unei calităţi a acesteia, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Cu referire la probele administrate în cauză, arată că, având o falsă reprezentare asupra realităţii la încheierea declaraţiilor notariale, consimţământul reclamantei a fost viciat prin eroare, care a fost una esenţială şi determinantă întrucât atât identitatea celor care urmau a construi, cât şi înălţimea imobilului au reprezentat elemente esenţiale atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate.

Referitor la vicierea consimţământului prin dol, arată că s-a reţinut, în mod nelegal, că transmiterea dreptului de proprietate către societatea pârâtă nu reprezintă o dovadă a faptului că intimaţii au urmărit ascunderea unor împrejurări pe care, dacă le-ar fi cunoscut reclamanta, nu ar fi consimţit în sensul celor cuprinse în cele două declaraţii.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 1214 alin. (1) C. civ. şi arată că elementul obiectiv al dolului, constând în manoperele dolosive ale intimaţilor, este reprezentat de omisiunea acestora de a prezenta reclamantei întregul plan prefigurat, respectiv transformarea imobilului într-un bloc de locuinţe, în scop investiţional, precum şi de discuţiile prin care intimaţii i-au prezentat o situaţie de fapt contrară realităţii.

Relativ la elementul subiectiv al dolului, susţine că intenţia intimaţilor este relevată de conduita adoptată imediat ce au obţinut autorizaţia de construire, aceştia cesionând respectiva autorizaţie odată cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilului către o societate constituită de intimaţi exclusiv în scopul edificării de construcţii.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 18 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la 29 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prima critică formulată, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat greşit legalitatea încheierii prin care Tribunalul Bucureşti a respins excepţia necompetenţei sale materiale şi susţine că, în raport cu conţinutul declaraţiilor notariale a căror anulare se solicită, cauza trebuie calificată ca fiind un litigiu prevăzut de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., întrucât prin actele juridice contestate părţile au stabilit o limită convenţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor deţinute, constând în agrearea unei derogări de la distanţa minimă prin acordul părţilor, derogare ce poate opera doar dacă acordul este exprimat printr-un înscris autentic, conform art. 612 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată modificată, reclamanta a solicitat anularea a două acte juridice reprezentate de declaraţiile notariale autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E. şi sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F. pentru motive de eroare, dol şi lipsă de consimţământ.

Înalta Curte reţine că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, nu sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e) din C. proc. civ., invocate de recurentă, care reglementează competenţa judecătoriei de soluţionare a cererilor referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească.

Aceasta întrucât analiza instanţei de judecată vizează strict cauzele de nulitate invocate de reclamantă, fiind fără relevanţă sub aspectul calificării juridice a cererii faptul că declaraţiile a căror anulare se solicită au fost date de reclamantă în considerarea raporturilor de vecinătate cu pârâţii.

Contrar susţinerilor recurentei, conţinutul declaraţiilor notariale a căror anulare se solicită nu poate determina calificarea litigiului ca fiind unul prevăzut de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. întrucât stabilirea competenţei după criteriul materiei se face în funcţie de pretenţia concretă dedusă judecăţii, respectiv anularea celor două declaraţii notariale, acte juridice neevaluabile în bani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., critica formulată de către recurentă, din această perspectivă, fiind nefondată.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii, recurenta susţinând că instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a criticilor vizând necompetenţa instanţei de judecată, ci s-a limitat la simple aprecieri cu caracter general şi la preluări din considerentele încheierii primei instanţe, prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei sale materiale, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind lipsa motivării soluţiei prin preluarea în integralitate a argumentelor hotărârii atacate, fără a realiza o examinare reală a criticilor vizând necompetenţa materială a primei instanţe.

Critica este nefondată.

Deşi recurenta reclamă lipsa unei motivări proprii a instanţei de apel, din examinarea deciziei recurate se constată că, răspunzând criticilor formulate împotriva încheierii de şedinţă din 9 iulie 2020, care vizează greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale, curtea de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că cererea dedusă judecăţii nu este o cerere referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească pentru a fi incidente dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., ci o cerere având ca obiect nulitatea a două acte juridice neevaluabile în bani, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cauzei de către tribunal, în temeiul art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

În continuarea raţionamentului judiciar expus, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că declaraţiile notariale a căror nulitate se invocă reprezintă, conform prevederilor art. 27 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, acte juridice care consemnează acordul proprietarului vecin, solicitat în cadrul procedurii de eliberare a autorizaţiilor de construire în cazul construcţiilor noi, amplasate adiacent sau în imediata lor vecinătate, dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea lor, în cazul în care pot fi cauzate prejudicii privind rezistenţa mecanică şi stabilitatea, cum ar fi alipirea la calcan, însă acest fapt nu determină calificarea prezentului litigiu ca fiind unul dintre cele la care se referă prevederile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., instanţa de apel expunând într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia proprie care a stat la baza respingerii criticilor vizând soluţia asupra excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe, urmare a analizării pretenţiei deduse judecăţii, în raport cu care se stabileşte competenţa după materie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 şi art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de aceasta.

Sub un prim aspect, învederează că respingerea probei testimoniale cu martorul G., în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a privat-o pe reclamantă de posibilitatea de a demonstra prin orice alt mijloc de probă veridicitatea situaţiei de fapt expuse, aspect de natură a produce o vătămare a drepturilor procesuale ale acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. "Nu pot fi martori cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi".

Constatând că prin aceste dispoziţii legale se stabileşte interdicţia de audiere în calitate de martori a persoanelor aflate în legături de interese sau duşmănie cu vreuna dintre părţi, se reţine că această interdicţie are în vedere prezumţia de subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influenţa caracterul veridic al declaraţiei acestuia şi, invocată fiind incidenţa dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa de judecată are rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese sau de duşmănie dintre martor şi vreuna dintre părţi, respectiv dacă acestea pot justifica respingerea audierii martorului propus.

Învestită fiind cu critica vizând respingerea nelegală a probei cu martorul G., instanţa de apel a avut a verifica punctual dacă între părţi şi martorul propus de reclamantă există o relaţie de duşmănie sau de interese care ar putea să afecteze declaraţia acestuia şi să activeze interdicţia de la art. 315 din C. proc. civ., în condiţiile în care argumentul esenţial al îndeplinirii condiţiilor procedurale ale textului de lege evocat a fost existenţa unor dosare între părţi, înregistrate înainte de momentul propunerii acestuia ca martor.

Instanţa de apel a reţinut că împrejurările pe care a fost fundamentată opoziţia pârâţilor a fost dovedită prin înscrisurile administrate în cauză, respectiv prin cererile de chemare în judecată, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti din dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2018 în care martorul şi reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, au solicitat suspendarea şi anularea autorizaţiei de construire emise în favoarea pârâţilor Crăciunescu.

Astfel, din probatoriul administrat s-a evidenţiat existenţa unei dispute între reclamantă şi persoana propusă drept martor, pe de o parte, şi pârâţii din prezenta cauză, pe de altă parte, cu privire la circumstanţele edificării construcţiei pentru care au fost date şi declaraţiile a căror anulare se solicită în prezenta cauză, fiind dovedită existenţa unei legături de interese a acestui martor cu reclamanta, ca parte a unui consorţiu procesual, situaţie pe care instanţa devolutivă a evaluat-o, constatând existenţa unui motiv care împiedică audierea acestuia în cauză.

Înalta Curte reţine că interdicţia instituită la art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este una relativă, de vreme ce alin. (2) al acestui text de lege permite ca părţile să convină, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi aceste persoane. Prin aceste norme de drept, incapacitatea persoanelor aflate în duşmănie sau cu legături de interese de a depune mărturie este stabilită exclusiv în interesul părţilor litigante, caz în care se impune ca partea în favoarea căreia a fost consacrată o astfel de interdicţie să nu formuleze obiecţiuni cu privire la audierea acestor persoane.

Prin urmare, relaţia de duşmănie sau legătura de interese cu una dintre părţi constituie o piedică legală pentru ascultarea sa în proces dacă persoana interesată a ridicat obiecţiuni în privinţa audierii.

Astfel, fiind dovedită relaţia de duşmănie a martorului cu pârâţii şi de interese cu reclamanta şi reţinând că intimaţii s-au opus, în mod expres, la audierea acestui martor, aşa încât nu a existat un acord pentru audierea acestei persoane, de natură să înlăture interdicţia instituită de norma de procedură citată, în mod legal a apreciat instanţa de apel neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 255 din C. proc. civ. vizând admisibilitatea probei.

În raport cu aceste considerente, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod legal, dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ., critica subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind neîntemeiată.

O altă critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea dreptului la apărare al recurentei, prin faptul că instanţa a apreciat ca fiind inadmisibilă proba cu interogatoriul acesteia la faţa locului, deşi proba cu interogatoriu a fost administrată intimaţilor. Susţine că interogatoriul reclamantei prezintă relevanţă deosebită în raport cu obiectul litigiului, iar această probă poate fi încuviinţată în temeiul art. 351 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 351 din C. proc. civ., interogatoriul este mijlocul prin care partea interesată încearcă să obţină mărturisirea judiciară a părţii potrivnice, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluţionarea procesului.

Astfel, acest mijloc de probă poate fi utilizat doar pentru a obţine recunoaşterea părţii adverse cu privire la un fapt pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţia sau apărarea, dispoziţiile procedurale neprevăzând posibilitatea ca partea să se poată chema pe ea însăşi la interogatoriu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 255 din C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului, iar art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează că " Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere."

Aşadar, încuviinţarea sau respingerea probelor trebuie să fie fundamentată pe îndeplinirea sau neîndeplinirea cerinţelor prevăzute la art. 255 din C. proc. civ., atât sub aspectul admisibilităţii probei, cât şi în privinţa pertinenţei, concludenţei şi utilităţii acesteia.

Reţinând că reclamanta a solicitat proba cu propriul său interogatoriu, contrar dispoziţiilor art. 255 din C. proc. civ., respingerea, ca inadmisibilă, a probei solicitate nu este de natură să afecteze dreptul părţii la apărare, în condiţiile în care, potrivit art. 13 alin. (2) din C. proc. civ., părţile au dreptul să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral, însă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Totodată, se observă că reclamanta a formulat critici în apel cu privire la necesitatea administrării interogatoriului în cadrul cercetării la faţa locului întrucât sunt necesare cercetări cu privire la consimţământul acesteia şi modalitatea în care s-a format şi nu pentru a se constata de către completul de judecată anumite împrejurări obiective existente în respectiva locaţie.

Or, în acest context, este pertinentă statuarea instanţei de apel potrivit căreia reclamanta confundă mijlocul de probă reprezentat de cercetarea la faţa locului, în cadrul căreia părţile pot fi ascultate, susţinerile acestora fiind consemnate într-un proces-verbal întocmit potrivit art. 347 alin. (1) din C. proc. civ., cu interogatoriul la locuinţa părţii, în ipoteza în care partea chemată la interogatoriu este împiedicată din motive temeinice să vină în faţa instanţei, conform art. 357 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 şi art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de aceasta.

Corelativ dreptului la apărare, al cărui conţinut este reglementat de art. 13 din C. proc. civ., revine instanţei de judecată obligaţia de a asigura exercitarea efectivă şi deplină a prerogativelor acestuia, atât prin punerea în discuţie a tuturor cererilor părţilor, inclusiv a celor referitoare la probe, cu respectarea principiului contradictorialităţii, respectiv prin soluţionarea efectivă a acestora, cu motivarea corespunzătoare a dispoziţiei de admitere sau, după caz, de respingere a acestora, dar şi prin ascultarea tuturor susţinerilor părţilor, în fiecare etapă a cercetării procesului şi la momentul dezbaterii în fond a acestuia.

Totodată, dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. impun judecătorului să dea dovadă de stăruinţă pentru a afla adevărul în cauză, iar atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt legale, pertinente şi concludente.

În cauză, nemulţumirea recurentei vizează respingerea probelor solicitate de aceasta.

Se reţine, similar instanţei de apel, că instanţa de judecată nu are obligaţia de a administra toate probele solicitate de parte, întrucât, potrivit art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege.

În contextul analizei realizate anterior relativ la proba cu martori şi proba cu interogatoriu, respinse, în mod legal, întrucât nu erau admisibile potrivit dispoziţiilor procedurale, nu poate fi fi reţinută o încălcare a normelor procedurale care consacră principiile de drept invocate de recurentă, pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

O ultimă critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează considerentele hotărârii privind neîndeplinirea condiţiilor legale pentru procedura falsului, sens în care recurenta învederează că a indicat înscrisul cu privire la care formulează solicitarea, a expus motivele care au stat la baza demersului de denunţare a înscrisului ca fals şi a indicat persoanele responsabile de falsificarea înscrisului.

Afirmă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la procedura falsului, întrucât a condiţionat valabilitatea cererii de denunţare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracţiunea de fals.

Invocă dispoziţiile art. 304 şi art. 305 din C. proc. civ. şi arată că instanţa a adăugat la lege prin instituirea unei astfel de condiţii. Cât timp a arătat autorul şi/sau complicele la infracţiunea de fals, precum şi motivele pe care se întemeiază cererea, instanţa era obligată să înainteze de îndată înscrisul denunţat ca fals către parchetul competent pentru cercetarea acestuia, împreună cu procesul-verbal care s-ar fi încheiat în acest scop.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată din lecturarea considerentelor deciziei atacate că instanţa de apel nu a condiţionat valabilitatea cererii de denunţare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracţiunea de fals, ci a reţinut neformularea unei plângeri penale de către reclamantă ca un argument în conturarea situaţiei de fapt, potrivit căreia poziţia constantă a reclamantei a fost în sensul că a exprimat acordul pentru edificarea construcţiei în acea configurare, deci că înscrisul are conţinutul asumat de aceasta prin semnarea în faţa notarului public, însă declaraţia a fost dată în contextul unei reprezentări eronate a lucrărilor pentru realizarea cărora era necesar acordul.

Relativ la critica vizând neîndeplinirea condiţiilor procedurii falsului, se reţine că prin cererea modificatoare depusă la primul termen de judecată în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta a înţeles să solicite parcurgerea procedurii denunţării ca fals a înscrisurilor contestate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 din C. proc. civ., fără a preciza înscrisurile defăimate şi fără a motiva cererea depusă, instanţa de apel constatând în mod corect că această cerere cuprinde doar precizarea că parcurgerea procedurii este solicitată pentru susţinerea motivului de nulitate constând în menţionarea în fals a unui regim de înălţime diferit de cel comunicat reclamantei la momentul luării acordului, iar denunţarea înscrisului reprezentat de declaraţia autentificată sub nr. x/2018 a fost făcută în cadrul notelor scrise depuse la data de 23 iulie 2020, la solicitarea instanţei de a face precizări sub acest aspect, în condiţiile în care înscrisul constând în declaraţia autentificată sub nr. x/2018 a fost anexat cererii de chemare în judecată de către reclamantă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1207 C. civ., potrivit cărora este prezumat absolut, inter alia, caracterul esenţial al erorii asupra calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori ale altei împrejurări considerate esenţiale de către parte, în absenţa căreia actul nu s-ar fi încheiat, precum şi asupra identităţii persoanei ori asupra unei calităţi a acesteia, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat şi susţine că, în speţă, eroarea a fost una esenţială şi determinantă, întrucât atât identitatea celor care urmau a construi, cât şi înălţimea imobilului au reprezentat elemente esenţiale atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei A. de anulare a declaraţiei autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E., precum şi a declaraţiei autentificate sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F., pentru vicierea consimţământului prin eroare şi dol.

Relativ la eroare, aceasta este definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii de către una dintre părţi la încheierea unui contract, cu privire la unul dintre elementele acelui contract. Pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ al erorii trebuie întrunite condiţiile prevăzute în articolele nr. 1207-1208 din C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1207 C. civ., "(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esenţială: 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat; 3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat."

Aceste prevederi reglementează ipoteza în care consimţământul este exprimat, dar acesta este alterat de neputinţa/incapacitatea persoanei în cauză de a aprecia, sub toate aspectele, consecinţele unui astfel de consimţământ, situaţie sancţionabilă cu nulitatea relativă a unui act încheiat în aceste condiţii.

Una dintre condiţiile intrinseci viciului erorii (eroarea să fie esenţială) impune cerinţa potrivit căreia elementul asupra căruia poartă eroarea trebuie să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea contractului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat.

Ca orice viciu de consimţământ, eroarea trebuie dovedită.

Aşadar, dovada celor susţinute trebuia să fie făcută de către partea ce o invocă, simplele afirmaţii ale acesteia nefiind suficiente în acest sens.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate prin prisma interpretării şi aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 1207 C. civ. în analizarea caracterului determinant al elementelor indicate de recurentă, respectiv identitatea celor care urmau a construi şi înălţimea imobilului, atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate.

În urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că identitatea celor care urmau a construi nu a constituit un element esenţial în absenţa căruia reclamanta nu şi-ar fi dat consimţământul pentru construirea imobilului şi nu ar fi fost de acord cu autentificarea declaraţiei notariale, întrucât în cuprinsul declaraţiei notariale nu au fost cuprinse precizări exprese în acest sens şi nici nu s-a dovedit că o astfel de condiţie ar fi fost exprimată de reclamantă. S-a apreciat că menţionarea în cele două declaraţii a calităţii de soţi a pârâţilor Crăciunescu nu face dovada că această calitate era esenţială, în raport cu natura actului fiind firească inserarea calităţii de proprietari a părţilor, atât în privinţa reclamantei care îşi dădea acordul necesar în cazul lucrărilor de construire, cât şi în privinţa pârâţilor persoane fizice, care urmau a se folosi de acest acord, precum şi a calităţii de soţi, cu precizarea regimului matrimonial. Totodată, în raport cu dispoziţiile art. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, al căror scop este acela de a proteja proprietarii vecini în cazul în care lucrările pot afecta rezistenţa mecanică şi stabilitatea, securitatea la incendiu, igiena, sănătatea şi mediul ori siguranţa în exploatare, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu s-ar fi putut opune, cu temei, executării construcţiei noi pe considerente ce ţin de persoanele care urmează a locui, de numărul acestora sau dacă fac parte dintr-o familie.

Relativ la asigurările date de pârâţi cu privire la neafectarea imobilului reclamantei de către noua construcţie, instanţa de apel a reţinut că reprezintă un element esenţial în exprimarea acordului reclamantei, însă nu s-a putut identifica sub ce aspect reclamanta ar fi fost în eroare şi nici nu s-a constatat că s-ar fi invocat de către aceasta că ar fi suferit prejudicii în urma executării lucrărilor.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită de instanţele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1207 C. civ., reţinând că, în cauză, reclamanta nu a putut dovedi o imagine subiectivă deformată a realităţii în sensul celor invocate.

Se reţine că dispoziţiile textului legal anterior menţionat reglementează situaţiile în care este prezumat caracterul esenţial al erorii, printre care şi cea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantiam) şi asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţă căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam), însă această prezumţie nu operează în sensul dorit de recurentă şi nu dispensează partea care invocă o astfel eroare de a face dovada acestui fapt juridic stricto sensu.

În speţă, simplele alegaţii ale recurentei, în sensul în care a avut o falsă reprezentare a realităţii la încheierea declaraţiilor notariale a căror anulare a solicitat-o, au fost apreciate ca nefiind nedovedite, astfel că nu puteau fi luate în considerare de către instanţa de apel în scopul invalidării acestor acte.

În egală măsură, sunt eronate argumentele invocate cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1214 alin. (1) C. civ. vizând vicierea consimţământului prin dol, recurenta susţinând că instanţa de apel a apreciat greşit că transmiterea dreptului de proprietate către societatea pârâtă nu reprezintă o dovadă a faptului că intimaţii au urmărit ascunderea unor împrejurări pe care, dacă le-ar fi cunoscut reclamanta, nu ar fi consimţit în sensul celor cuprinse în cele două declaraţii.

Recurenta învederează că elementul obiectiv al dolului, constând în manoperele dolosive ale intimaţilor, este reprezentat de omisiunea acestora de a prezenta reclamantei întregul plan prefigurat, respectiv transformarea imobilului într-un bloc de locuinţe, în scop investiţional, precum şi de discuţiile prin care intimaţii i-au prezentat o situaţie de fapt contrară realităţii.

Relativ la elementul subiectiv al dolului, susţine că intenţia intimaţilor este relevată de conduita adoptată imediat ce au obţinut autorizaţia de construire, aceştia cesionând respectiva autorizaţie odată cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilului către o societate constituită de intimaţi exclusiv în scopul edificării de construcţii.

Înalta Curte constată că dolul intervine, potrivit art. 1214 C. civ., atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene, manopere dolozive, pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

În conformitate cu art. 1214 alin. (4) C. civ., dolul nu se presupune, iar persoana care solicită anularea actului juridic, pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol, trebuie să facă dovada dolului.

În acord cu prima instanţă, curtea de apel a apreciat că nu s-a dovedit faptul că pârâţii persoane fizice ar fi recurs la manopere dolosive în vederea obţinerii acordului reclamantei pentru ridicarea la calcan a unei construcţii cu o înălţime de P+2E+nivel mansardat.

În privinţa transmiterii către pârâta B. S.R.L. a dreptului de proprietate asupra terenului şi a tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din certificatul de urbanism, autorizaţia de desfiinţare şi autorizaţia de construire obţinute de pârâţii persoane fizice prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iulie 2018, instanţa de apel a apreciat că nicio probă administrată nu conduce la concluzia că pârâţii prefigurau încheierea acestui contract şi că au ascuns această intenţie cu scopul determinării reclamantei să îşi exprime acordul necesar eliberării autorizaţiei de construire.

Recurenta critică considerentele instanţei de apel cu privire la situaţia de fapt reţinută prin raportare la probele administrate, iar prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale, cu privire la existenţa viciilor de consimţământ ale erorii şi dolului, aceasta tinde la o reinterpretare a situaţiei de fapt, însă o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, control limitat la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Instanţa de recurs nu are deci competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a analiza legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost reţinută, deoarece maniera în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, reţinând concluziile instanţei devolutive asupra acestei situaţii de fapt în sensul că, în cauză, reclamanta nu a putut dovedi vicierea consimţământului reclamantei prin dol, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1214 C. civ. sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1857A din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1510,93 RON către intimaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1857A din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1510,93 RON către intimaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.