Recalculation of state cession compensation: positive res judicata effect and validity of ANRP partial validation despite statutory deadline breach

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 24 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea deciziei de validare parţială nr. 5287/12.09.2018 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 378 din 27 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1738A din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Cauza a fost reînregistrată la data de 10 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2018*.

Al doilea ciclu procesual

4. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

În data de 19 martie 2020 a formulat cerere de intervenţie principală B., prin care a solicitat anularea deciziei de validare parţială nr. 5287/12.09.2018 emisă de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2020, tribunalul a luat act de faptul că a intervenit decesul petentei B., cererea de intervenţie fiind continuată de moştenitoarea acesteia, C.. De asemenea, instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală formulată de petenta C. şi a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de intervenientă.

Prin sentinţa civilă nr. 26 din 07 ianuarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată.

5. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 408A din 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 26/07.01.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-intervenientă C. împotriva aceleiaşi sentinţe şi împotriva încheierii din 03.11.2020.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia tardivităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de intervenientă, ca neîntemeiate.

A fost păstrată în rest sentinţa civilă apelată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 408A din 22 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recursuri reclamantul A. şi intervenienta C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

6.1. Prin calea de atac formulată în cauză, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel, recurate, şi a sentinţei civile nr. 26/2021 din 07 ianuarie 2021 a Tribunalului Bucureşti, cu rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că, deşi soluţia adoptată de instanţa de apel pe cele două excepţii, respectiv excepţia tardivităţii şi excepţia autorităţii de lucru, ambele invocate de către intervenientă, au fost de respingere, înţelege să critice doar soluţia adoptată cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat decurgând din decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa de fond a reţinut în motivare că decizia de validare parţială nr. 5287 din 12.09.2018 a fost emisă cu respectarea deciziei nr. 941/CA/02.07.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că rezultă o diferenţă a bunurilor care nu au fost compensate "2000 mp vie, 20 pomi fructiferi şi 1 ha porumb".

În acelaşi timp, deşi instanţa de fond a reţinut că cererea ce face obiectul prezentului dosar are un obiect diferit, a apreciat că trebuie reţinută cu putere de lucru judecat constatarea cu bunurile ce trebuiau compensate.

În susţinerea acestui punct de vedere, recurentul a arătat că obiectul dosarului nr. x/2017, în care a fost pronunţată decizia nr. 941/CA/02.07.2018, a fost reprezentat de anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emisă de ANRP, prin care intimata a invalidat hotărârea nr. 4095/13.01.2011 adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Muncipiului Bucureşti, iar obiectul prezentei cauze nu este identic cu cel din dosarul anterior menţionat.

De asemenea, recurentul a învederat că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra motivelor de apel şi a considerentelor deciziei nr. 941/CA/02.07.2018 reţinute cu putere de lucru judecat în cauză, în condiţiile în care Curtea de Apel Constanţa a reţinut faptul că nu reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă împrejurarea că valoarea bunurilor primite în România este mai mare decât cea a bunurilor părăsite în Bulgaria, şi astfel prejudiciul este recuperat integral.

Din această perspectivă, a opinat recurentul că decizia pronunţată de instanţa de apel nu este motivată, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, indicând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 430 şi 431 din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat recurentul faptul că instanţa de apel a prezentat într-un mod incorect susţinerile sale formulate atât în primă instanţă, cât şi în apel, în ceea ce priveşte temeiul de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP. Pornind de la o prezentare deformată a susţinerilor acestuia, dar şi a situaţiei de fapt şi de drept, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acelaşi timp, instanţa de apel a pronunţat o decizie care a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce constituie temei de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP şi, în special, a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Decizia nr. 5287/12.09.2018 este netemeinică şi nelegală raportat la temeiul de drept invocat de către ANRP în cuprinsul acesteia, respectiv prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014, coroborate cu art. 35 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 753/1998, modificată şi completată prin H.G. nr. 1277/2007.

Recurentul precizează faptul că cererea de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul Legii nr. 9/1998 a fost soluţionată prin emiterea deciziei nr. 4095/13.01.2011, sumele fiind încasate la data de 23.04.2013, urmare a demarării procedurii executării silite. Cererea formulată de ANRP, de întoarcere a executării silite dispuse în dosarul nr. x/2012 al BEJ D. şi E., a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, şi a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârea nr. 9874/15.10.2018.

În contextul în care Legea nr. 164/2014 a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2014, iar plata cererii s-a realizat la data de 23.04.2013, aceasta nu era aplicabilă în cauză, astfel încât indicarea de către pârâtă a articolelor 7 alin. (3) şi (4) din acest act normativ în cuprinsul deciziei de validare parţială din data de 12.09.2018 este netemeinică şi nelegală.

Atât prima instanţă (pagina 3 din sentinţă), cât şi instanţa de apel, au reţinut că, în mod greşit, a fost indicat art. 7 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 164/2014 în cuprinsul deciziei de validare parţială, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, însă că această eroare nu este de natură să atragă nulitatea deciziei.

A mai arătat recurentul că instanţele de fond aveau obligaţia legală să se raporteze strict la ceea ce a constituit motivarea în fapt şi în drept a deciziei de validare parţială nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP.

Din această perspectivă, a învederat că decizia recurată nu este motivată şi cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. totodată, hotărârea este dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce constituie temei de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018, şi în special a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 164/2014.

În continuare, a arătat recurentul că obiectul dosarului nr. x/2017 1-a constituit anularea deciziei de invalidare nr. 3178 din 20.01.2017 emise de ANRP, prin care intimata invalidase hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. În atare condiţii, în mod netemeinic şi nelegal, a reţinut instanţa de apel faptul că "în cadrul prezentului litigiu instanţa de judecată are a verifica doar în ce măsură au fost respectate îndrumările date prin decizia de validare parţială nr. 5287/12.09.2018, contestată de această dată (...)". Netemeinică şi nelegală este şi susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "Curtea de Apel Constanţa a dispus calcularea din nou de către ANRP a compensaţiilor, adică emiterea unei noi decizii de validare/invalidare, dând în acest sens anumite îndrumări obligatorii, conform celor arătate anterior".

A mai susţinut recurentul că decizia de validare parţială a hotărârii nr. 4095/13.01.2011 este netemeinică şi nelegală, ANRP stabilind de la sine putere că beneficiarii deciziei atacate ar avea dreptul doar la compensaţii băneşti în cuantum de 12.725,26 RON. Această sumă nu a fost probată de către ANRP şi este contrazisă de decizia civilă nr. 941/02.07.2018, invocată de instanţa de apel din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Intimata avea obligaţia legală să argumenteze decizia atacată din perspectiva modalităţii în funcţie de care a "hotărât" că beneficiarii deciziei atacate ar avea dreptul doar la compensaţii băneşti în cuantum de 12.725,26 RON. Deciziile astfel adoptate de intimată trebuiau motivate în fapt şi în drept sub sancţiunea nulităţii absolute, iar instanţa de apel nu a făcut nimic altceva decât să valideze un calcul ce nu este probat şi care este adoptat ulterior emiterii acesteia, respectiv în cursul procesului.

De asemenea, a arătat recurentul că în ipoteza aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare la decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 trebuie dată eficienţă şi celor statornicite de Curtea de Apel Constanţa la dosar, unde s-a reţinut că "în privinţa calculului matematic făcut de către ANRP, astfel cum rezultă acesta din fişa de lucru a dosarului nr. x/2015, anexa privind recalcularea compensaţiilor, este corectă critica recurenţilor, având în vedere faptul că nu rezultă de unde a reieşit concluzia finală a faptului că bunurile dobândite în România au o valoare cu 463.411,74 RON mai mare decât cea a bunurilor abandonate statului bulgar şi astfel prejudiciul este recuperat integral."

Decizia de validare parţială este în realitate tot o decizie de invalidare, asemeni celei cu nr. 3178/20.01.2017, ce a fost anulată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017. În acelaşi timp, anularea în mod definitiv a deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP atrage după sine menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii nr. 4095/13.01.2011 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

6.2. Prin motivele de recurs formulate de către intervenienta C., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea apelului formulat, schimbarea în tot a sentinţei civile, admiterea cererii de intervenţie voluntară şi anularea deciziei de validare parţială nr. 5287 din 12.09.2018 emisă de pârâta ANRP, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia de respingere adoptată de instanţa de apel în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocată în cauză şi a reproşat faptul că aceasta nu a analizat criticile prezentate în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, prin care a atras atenţia asupra încălcării legii de către instanţa de fond cu ocazia soluţionării acestei excepţii.

Deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiată critica recurentei privind împrejurarea că ANRP a avut la dispoziţie suficient timp pentru a analiza dosarul, în motivarea soluţiei adoptate pe excepţia tardivităţii a preluat motivarea din sentinţa civilă nr. 378 din 27.02.2019, anulată definitiv prin decizia Curţii de Apel Bucureşti.

Motivarea instanţei este contradictorie întrucât aceasta a reţinut că "această critică este întemeiată, însă vătămarea va fi înlăturată în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prin examinarea lor de către instanţa de control judiciar, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a intrat în judecata fondului".

A mai arătat recurenta că motivarea instanţei de apel potrivit căreia "prima instanţă a intrat în judecata fondului" este nereală întrucât aceasta nu a cercetat fondul, nefăcând nicio referire la comisia mixtă româno-bulgară care a identificat la faţa locului proprietăţile autorului despăgubirilor.

Recurenta a solicitat instanţei de recurs să analizeze motivarea instanţei de apel potrivit căreia "nerespectarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu se sancţionează cu nulitatea deciziei emise peste termen, ci aşa cum prevede în mod expres art. 15 din acelaşi act normativ, în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 alin. (1) şi la art. 14 alin. (1) şi (2), persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzută la art. 8."

Cererea de acordare a despăgubirilor, depusă în temeiul Legii nr. 9/1998 a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011, suma în cuantum de 373.236,18 RON fiind achitată la data de 23.04.2013, urmare a executării silite, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, iar prin sentinţa civilă nr. 9874 din 15.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de ANRP prin care a solicitat întoarcerea executării silite.

Instanţa de apel a îndrumat părţile să se adreseze din nou instanţelor judecătoreşti prevăzute la art. 8 din lege, în condiţiile în care cererea de acordare a despăgubirilor a fost legal soluţionată, acestea fiind şi achitate.

Interpretarea în sensul că pârâta ANRP poate oricând să emită o altă decizie intitulată de validare parţială, în locul celei anulate definitiv de instanţa de judecată, este greşită şi trebuie înlăturată de instanţa de recurs. Astfel, nu pot fi primite considerentele că "nerespectarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu se sancţionează cu nulitatea deciziei emise peste termen".

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de casare, recurenta a criticat soluţia adoptată de instanţa de apel cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat arătând că instanţa de apel a reluat punctul de vedere exprimat de prima instanţă de fond cu privire la efectul negativ şi pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta a arătat că a indicat instanţei de apel faptul că intimata ANRP şi-a însuşit dispozitivul şi considerentele deciziei civile nr. 941/02.07.2018, hotărâre ce are caracter definitiv ca urmare a faptului că pârâta nu a exercitat căile de atac împotriva acestei decizii.

A mai criticat recurenta faptul că instanţa de apel a invocat art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. şi a introdus o formulare proprie "inclusiv acele considerente de sine stătătoare" şi nu motivat de ce unele dintre considerentele Curţii de Apel Constanţa trebuie reţinute cu putere de lucru judecat, iar altele nu.

Instanţa nu a studiat înscrisul intitulat "precizări" depus pentru termenul din data de 25 ianuarie 2022 şi înscrisul denumit "concluzii scrise", în cuprinsul cărora recurenta a explicat incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prin cererea de apel a criticat lipsa motivării sentinţei apelate, cu referire la jurisprudenţa CEDO privind dreptul al un proces echitabil, însă motivul de apel nu a fost analizat de către curtea de apel, care doar a redat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Deşi instanţa de apel a constatat că tribunalul a reluat motivarea din cuprinsul sentinţei nr. 378/27.02.2019, care a fost anulată definitiv, a reţinut că această conduită nu reprezintă o încălcare a obligaţiei de a motiva soluţia adoptată, şi că această deficienţă a tribunalului va fi remediată de către instanţa de apel.

Practic, instanţa de apel nu a argumentat motivul de apel invocat, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu a analizat probele administrate în cauză, inclusiv cererea de recurs care a fost admisă de Curtea de Apel Constanţa, şi nici înscrisurile intitulate "precizări" depuse pentru termenul din data de 25 ianuarie 2022 şi "concluzii scrise" depuse pentru termenul din 22 martie 2022, în cuprinsul cărora aceasta ar fi explicat temeinicia cererii de intervenţie, respectiv faptul că membrii comisiei româno-bulgare au înscris în situaţia de avere în limba română şi bulgară suma de 280.000 de RON reprezentând evaluarea suprafeţei de 10 ha teren abandonată în Bulgaria. De asemenea, pentru toate bunurile primite în România, prin procesul-verbal nr. x din 31 ianuarie 1948 s-a fixat valoarea la suma totală de 246.000 RON. Cu alte cuvinte, doar evaluarea celor 10 ha stabilită de comisia mixtă în sumă de 280.000 de RON depăşeşte cu 34.000 de RON suma de 246.000 de RON, la cât au fost evaluate toate bunurile primite în România. Comisia mixtă româno-bulgară a evaluat în anul 1940 gospodăria abandonată în Bulgaria la suma de 60.000 de RON, pe când gospodăria primită în România a fost evaluată la suma de 26.000 de RON. În atare condiţii, afirmaţiile ANRP privind împrejurarea că bunurile primite în România au o valoare mai mare decât cele părăsite în Bulgaria sunt nereale, instanţa de apel neanalizând aceste înscrisuri. Or, decizia nr. 941/02.07.2018 pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa s-a bazat pe această împrejurare de fapt, acesta fiind motivul pentru care a fost anulată decizia de invalidare numărul 3178/20.01.2017 emisă de ANRP.

Aspectele reţinute de către instanţa de apel în decizia recurată în sensul că, "Curtea de apel Constanţa nu a repus în fiinţă Hotărârea nr. 4095/13.01.2011 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998", "Curtea de Apel Constanţa a dispus calcularea din nou de către ANRP a compensaţiilor" şi, respectiv, "Curtea de Apel Constanţa a dispus emiterea unei noi decizii de validare/invalidare, dând în acest sens îndrumări obligatorii" nu se regăsesc în considerentele deciziei civile nr. 941 din 02.07.2018 şi sunt contrazise de înscrisurile care nu au fost analizate, în mod voit, de instanţa de apel.

Din actele de procedură întocmite de către ANRP nu rezultă că intimata ar fi invocat faptul că autorul despăgubirilor nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de plată faţă de statul român, astfel încât în mod greşit a solicitat, din oficiu, instanţa de apel dovada achitării preţului şi a reţinut faptul că se impune scăderea din suma stabilită de comisie a valorii imobilului (casă cu 4 camere şi dependinţe teren intravilan de 2000 mp).

În finalul memoriului de recurs, recurenta a făcut trimitere la toate apărările formulate în cauză, cu solicitarea de a fi evaluate la adoptarea soluţiei.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 18 iulie 2022, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

A arătat că în ceea ce priveşte recursul promovat de către reclamantul A., în mod corect, a respins instanţa de judecată excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât nu a existat identitate de obiect între litigiul din dosarul nr. x/2017 şi cel dedus judecăţii. Instanţa a valorificat însă prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a reţinut faptul că, deşi decizia nr. 3178/20.01.2017 a fost anulată, Curtea de Apel Constanţa nu a reţinut că hotărârea nr. 4095/13.01.2011 ar fi legală, ci a constatat că autorul F. a primit la venirea în România 10 ha teren de cultură, o casă cu 4 camere şi dependinţe şi 4000 mp teren intravilan şi că "rezultă o diferenţă a bunurilor care nu au fost compensate, astfel: 2000 mp vie, 20 de pomi fructiferi şi 1 ha de porumb." Astfel, instanţa de apel a constat că în prezenta cauză nu se mai poate repune în discuţie dezlegarea problemelor de drept, precum şi necesitatea administrării de probe privind dreptul la acordarea de despăgubiri.

Intimata a solicitat respingerea motivului de recurs privind inaplicabilitatea Legii nr. 164/2014, invocat de către recurentul A., întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi existau peste 2000 de dosare neanalizate şi pentru care nu se emiseseră deciziile de validare sau de invalidare, printre care şi dosarul reclamanţilor. Or, atât Legea nr. 9/1998, cât şi Legea nr. 164/2014, prevedeau că orice hotărâre emisă de comisiile de aplicare a Legii nr. 9/1998 trebuie să parcurgă procedura validării/invalidării pentru a fi considerată procedura de soluţionare a cererii de acordare de despăgubiri. În atare condiţii, deşi sumele indicate în hotărârea nr. 4095/13.01.2011 au fost încasate pe calea procedurii execuţionale, ANRP avea obligaţia de a valida sau invalida măsurile propuse de Comisia Muncipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Motivul de recurs privind greşita indicare în cuprinsul deciziei contestate a art. 7 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 164/2014 a solicitat să fie respins, motivat de faptul că decizia s-a întemeiat şi pe prevederile art. 35 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 1277/2007 iar, în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/1998, aceasta avea obligaţia de a valida sau invalida hotărârea nr. 4095/13.01.2011.

Motivul de recurs privind validarea hotărârii nr. 4095/13.01.2011, ca urmare a anulării în mod definitiv a deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017, este neîntemeiat, având în vedere că prin decizia Curţii de Apel Constanţa nr. 941/CA/02.07.2018 s-a stabilit faptul că din totalul bunurilor deţinute de autorul F. în Bulgaria şi cele primite de la Statul Român nu au fost compensate: 2000 mp vie, 20 de pomi fructiferi şi 1 ha porumb şi nu bunurile pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri prin hotărârea nr. 4095/13.01.2011.

De asemenea, arată intimata faptul că suma de 12.725,26 RON a fost determinată prin aplicarea prevederilor art. 35l alin. (4) din H.G. nr. 753/1998.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către intervenienta C., a solicitat respingerea acestuia, arătând că, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, aceasta a fost corect respinsă ca nefondată, în condiţiile în care decizia nr. 5287/12.09.2018 a fost emisă ca urmare a obligaţiei stabilite în sarcina ANRP prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017.

Contrar celor afirmate de către recurentă, decizia pronunţată de instanţa de apel este motivată, fiind analizate atât susţinerile părţilor, cât şi probele administrate în cauză.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor în 26 şi 29 august 2022, fiind formulat răspuns la întâmpinare de către recurenta C., prin care a solicitat admiterea recursului formulat în cauză.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor iar, prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, fixând termen de judecată la data de 16 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a rămas în pronunţare asupra acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de reclamantul A. şi intervenienta C. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică comună, invocată de reclamantul A. şi de intervenienta C., se invocă greşita reţinere de către instanţa de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat decurgând din decizia civilă nr. 941/2018 a Curţii de Apel Constanţa, prin reţinerea faptului că decizia de validare parţială nr. 5287/12.09.2018 ar fi fost dată cu respectarea acestei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a statuat în sensul că ar exista o diferenţă a bunurilor care nu au fost compensate.

Critica este nefondată, după cum urmează:

Susţine recurentul că obiectul dosarului în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 941/2018 de Curtea de Apel Constanţa nu este identic cu cel din prezentul dosar, care are ca obiect anularea unei alte decizii emise de intimata ANRP. Astfel, primul litigiu privea anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP, în timp ce prezentul dosar are ca obiect anularea deciziei de validare nr. 5287/12.09.2018 emise de aceeaşi intimată.

Sub un prim aspect, având în vedere că nemulţumirea recurentului se îndreaptă împotriva soluţiei instanţei de apel cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, reglementată prin art. 430 C. proc. civ., şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, situaţie reglementată prin art. 431 C. proc. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată, autoritatea de lucru judecat presupune îndeplinirea triplei identităţi de obiect, părţi, cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel, deşi prin argumentarea recurentului se critică reţinerea greşită de către curtea de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat, totuşi acesta se raportează, în mod greşit, la condiţiile instituite pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat.

Or, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia atacată, efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune doar verificarea existenţei unei statuări într-o altă cauză, care să aibă legătură cu cel de-al doilea litigiu dedus judecăţii. Drept urmare, reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu impunea verificarea existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, sens în care susţinerile recurentului în sensul că litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Constanţa se referă la anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP, pe când prezentul dosar are ca obiect anularea deciziei de validare parţială nr. 5287/12.09.2018, emise de aceeaşi pârâtă, nu prezintă relevanţă, important fiind că în ambele dosare s-a analizat îndreptăţirea reclamantului la acordarea despăgubirilor pentru bunurile autorului acestuia, trecute în proprietatea statului bulgar în urma cedării Cadrilaterului, prin instituirea Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 a Curţii de Apel Constanţa, s-au dat îndrumări obligatorii intimatei ANRP, în sensul recalculării despăgubirilor în raport cu bunurile date în compensare de Statul român.

În analiza legalităţii actului administrativ contestat - decizia de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emisă de ANRP, Curtea de Apel Constanţa a avut de verificat, în esenţă, incidenţa prevederilor art. 3 din Legea nr. 9/1998, ceea ce presupunea atât analiza înscrisurilor care dovedesc proprietatea asupra bunurilor care au fost abandonate statului bulgar în baza Tratatului semnat la Craiova la 07 septembrie 1940 şi a bunurilor care au fost primite în România, cât şi stabilirea valorii acestora.

A reţinut instanţa că valoarea compensaţiilor în cuantum de 373.236,18 RON, acordate prin hotărârea nr. 4095/13.01.2011, a reprezentat contravaloarea următoarelor bunuri abandonate pe teritoriul statului bulgar, şi anume: 10,30 ha teren agricol, 1,00 ha porumb, 20 pomi fructiferi, 1.000 mp teren aferent locuinţei, locuinţă şi anexe în suprafaţă de 43mp + 54 mp.

La pagina 4 din hotărâre, însă, Curtea de Apel Constanţa a constatat, cu putere de lucru judecat, că "…rezultă o diferenţă a bunurilor care nu au fost compensate, astfel: 2.000 mp vie, 20 de pomi fructiferi şi 1 ha porumb, nerezultând din lucrările dosarului ANRP care sunt argumentele pentru care acestea nu au fost avute în vedere".

Totodată, în alineatul final al paginii 4 din aceeaşi hotărâre, instanţa a statuat în sensul că "reclamanţii justifică calitatea de persoane îndreptăţite la plata compensaţiilor de pe urma autorului lor F., compensaţii a căror valoare urmează să fie calculată de ANRP în mod clar, pentru bunurile pentru care autorul nu a fost despăgubit, astfel cum se arată în prezenta hotărâre".

De aici se desprinde concluzia conform căreia nu numai că s-a statuat definitiv de către o instanţă judecătorească faptul că există anumite bunuri date în compensare de Statul român, care nu au fost avute în vedere la momentul acordării despăgubirilor către persoanele îndreptăţite, ci şi faptul că se impune recalcularea valorii respectivelor sume compensatorii, prin raportare doar la bunurile pentru care autorul recurenţilor nu a fost despăgubit, prin emiterea unei noi decizii de către ANRP.

Or, în raport cu acestea, nu poate fi primită critica recurentei-interveniente în sensul că, prin decizia nr. 941/02.07.2018, Curtea de Apel Constanţa ar fi dispus anularea deciziei de invalidare nr. 3179/20.01.2017 emise de ANRP ca urmare a constatării netemeiniciei afirmaţiilor intimatei prin care se susţinea că bunurile primite în România ar avea o valoare mai mare decât cele părăsite pe teritoriul Bulgariei.

Motivul admiterii acţiunii în contencios administrativ se referă la faptul că nu există un calcul realizat de pârâtă care să susţină concluzia potrivit căreia bunurile dobândite în România ar avea o valoare cu exact 463.411,74 RON mai mare decât cea a bunurilor abandonate statului bulgar.

Tocmai de aceea, Curtea de Apel Constanţa a dat indicaţia ANRP de a recalcula valoarea bunurilor pentru care autorul părţilor nu a fost despăgubit, şi nu a reţinut că valoarea bunurilor acordate în România ar fi mai mică, astfel încât s-ar impune acordarea de despăgubiri în cuantumul acordat prin decizia iniţială nr. 4095/13.01.2011. De altfel, Curtea de Apel Constanţa nici nu a fost învestită cu analiza legalităţii deciziei ANRP nr. 4095/13.01.2011, anterior amintite, admiterea apelului reclamanţilor din dosarul nr. x/2017 neconducând la validarea respectivei decizii, aşa cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant, ci, dimpotrivă, a impus o obligaţie în sarcina intimatei ANRP de a reface calculul respectivelor despăgubiri, prin scăderea şi a valorii bunurilor primite în România de autorul reclamanţilor, cu privire la care instanţa a constatat că nu au fost avute în vedere la momentul compensării.

În legătură cu soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi corelativ cu reţinerea puterii de lucru judecat în privinţa considerentelor deciziei civile nr. 941 din 02 iulie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, ambii recurenţi formulează şi critici în sensul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând lipsa motivării hotărârii atacate şi, respectiv, contradictorialitatea acesteia. Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat, în esenţă, preluarea de către curtea de apel a punctului de vedere exprimat de tribunal cu privire la efectul negativ sau pozitiv al autorităţii de lucru judecat, lipsa argumentării motivului pentru care unele considerente ale Curţii de Apel Constanţa au fost reţinute cu putere de lucru judecat, iar altele nu (cele prin care s-a statuat în sensul că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă nu reiese împrejurarea că valoarea bunurilor primite în România este mai mare decât cea a bunurilor părăsite în Bulgaria şi astfel prejudiciul este recuperat integral), lipsa referirilor la cele invocate prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 25 ianuarie 2022 şi a concluziilor scrise formulate de intervenientă.

Verificând susţinerile părţilor în sensul că instanţa de apel ar fi preluat ca atare punctul de vedere exprimat de tribunal cu privire la cele două manifestări ale autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că această situaţie nu se verifică, descrierea de o manieră similară a ceea ce reprezintă puterea de lucru judecat sub aspect pozitiv neechivalând cu o lipsă a motivării. Mai mult, nu se poate susţine în mod întemeiat faptul că instanţa de apel ar fi preluat ca atare motivarea tribunalului pe excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, în condiţiile în care, prin motivele de apel s-a susţinut chiar omisiunea primei instanţe de a se pronunţa pe această excepţie, iar curtea de apel a complinit această lipsă, acoperind viciul semnalat prin arătarea, în concret, a raţionamentului care a condus la concluzia potrivit căreia aspectul existenţei unor bunuri care nu au fost avute în vedere la momentul compensării a dobândit putere de lucru judecat.

Totodată, chiar dacă instanţa de apel nu a menţionat expres fiecare argument al reclamantului şi al intervenientei, aceasta a avut în vedere, în analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, toate aspectele decisive invocate de părţi. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a arătat motivul pentru care a respins excepţia autorităţii de lucru judecat pentru motivul invocat de intervenientă, la pagina 15 din decizie regăsindu-se argumentul referitor la lipsa îndeplinirii condiţiei identităţii de obiect între litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 şi prezentul dosar.

Totodată, curtea de apel, în legătură cu precizările şi concluziile scrise depuse de intervenientă, prin care a susţinut o supraevaluare a bunurilor primite în România, la pagina 16, a arătat că, în raport cu îndrumarea instanţei de contencios administrativ în sensul necesităţii emiterii unei noi dispoziţii pentru validarea hotărârii nr. 4095/31.01.2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, dispoziţie obligatorie pentru toate părţile din proces, nu mai putea fi repusă în discuţie necesitatea administrării de probe privind dreptul părţilor la acordarea de despăgubiri. Acesta a fost şi motivul pentru care instanţa de apel nu a dat valenţă, în sensul recunoaşterii puterii de lucru judecat şi a celorlalte considerente ale deciziei nr. 941/2018 a Curţii de Apel Constanţa, această instanţă nereţinând, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs, că bunurile primite în România ar avea o valoare mai mică faţă de cele părăsite în Bulgaria, ci, aşa cum s-a arătat anterior, că suma indicată de ANRP, de 463.411,74 RON, nu are suport probatoriu, nefiind identificat un mod de calcul care să conducă la respectiva valoare.

Faţă de considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor din recurs îndreptate împotriva raţionamentului curţii de apel sub aspectul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat în raport cu considerentele deciziei civile nr. 941/02.07.2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin care, pe de-o parte, s-a reţinut existenţa unor bunuri date în compensare de Statul român autorului recurenţilor, şi care nu au fost avute în vedere la momentul emiterii deciziei iniţiale de despăgubiri iar, pe de altă parte, s-a impus în sarcina ANRP recalcularea drepturilor compensatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite.

Legat de această chestiune a posibilităţii intimatei ANRP de validare/invalidare a deciziei de despăgubiri iniţial emise de către aceasta, raportat şi la termenul în care respectiva prerogativă putea fi exercitată, precum şi în legătură cu legea aplicabilă la momentul emiterii deciziei de validare parţială nr. 5287/12.09.2018, recurenţii au formulat critici în recurs, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte posibilitatea intimatei de invalida parţial decizia de despăgubiri nr. 4095/2011, ulterior termenului de 18 luni prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, şi ulterior achitării compensaţiilor băneşti ca urmare a demarării procedurii de executare silită, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că procedura de validare/invalidare reprezintă o etapă obligatorie de urmat în cadrul fazei administrative, iar nerespectarea termenului prevăzut de norma antemenţionată nu conduce la validarea tacită a hotărârii iniţial emise, ci doar deschide dreptul părţii de a solicita instanţei să efectueze aceasta controlul legalităţii hotărârii emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aspect ce reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 164/2014.

Mai mult, aşa cum s-a arătat şi în analiza primului motiv de recurs, obligaţia de recalculare a despăgubirilor a fost impusă intimatei la data de 02 iulie 2018, când a fost pronunţată decizia nr. 941 a Curţii de Apel Constanţa, care s-a conformat şi a emis decizia de validare parţială nr. 5287/2018, în termen de aproximativ două luni de la data dispoziţiei obligatorii a instanţei. Aşadar, decizia atacată în prezentul dosar a fost emisă ca urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2017, reprezentând o obligaţie stabilită în sarcina intimatei, aceasta neputând ignora dispoziţia obligatorie a unei instanţe.

Aspectul privitor la modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii, a fost criticat de către recurenta C. nu numai din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material, ci şi din perspectiva existenţei unei motivări contradictorii, susţinând că, deşi curtea de apel a găsit critica apelantei-interveniente, prin care a sesizat nepronunţarea primei instanţe pe excepţia invocată, totuşi a respins apelul acesteia, reţinând că vătămarea va fi înlăturată, în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin examinarea respectivei excepţii de către instanţa de control judiciar.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc; când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Practic, ceea ce critică recurenta, subsumat acestui motiv de casare, este contradicţia între, pe de-o parte, considerentele hotărârii instanţei de apel, prin care se constată nepronunţarea asupra excepţiei tardivităţii şi soluţia de respingere a acestei excepţii, pe de altă parte.

Analizând hotărârea curţii de apel din perspectiva celor expuse, raportat la criticile recurentei, Înalta Curte constată că susţinerile acesteia legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunţate.

Hotărârea cuprinde, în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, neputându-se afirma, în mod întemeiat, existenţa unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele sentinţei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, în sensul unor raţionamente de natură a se exclude, respectiv de a se invalida reciproc.

Faptul că instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, lipseşte pronunţarea tribunalului pe aspectul tardivităţii emiterii deciziei de validare parţială a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, însă aceasta nu a anulat hotărârea primei instanţe de fond, ci a suplinit motivarea pe acest aspect, posibilitate oferită de art. 480 alin. (1) raportat la art. 476 C. proc. civ., prin care se reglementează efectului devolutiv al apelului, nu face ca hotărârea să fie contradictorie.

Pe cale de consecinţă, cum criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei tardivităţii, dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Revenind la analiza legalităţii hotărârii atacate din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în legătură cu critica recurentului-reclamant A., prin care se susţine incidenţa sancţiunii nulităţii actului atacat, faţă de greşită indicare a temeiului de drept în baza căruia a fost emisă decizia de validare parţială nr. 5287/12.09.2018, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a prevăzut că dispoziţiile acestei legi se aplică doar cererilor formulate şi depuse în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv la comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la momentul intrării în vigoare a respectivei legi, precum şi situaţiilor în care, deşi cererile erau deja soluţionate, nu s-a efectuat plata despăgubirilor.

Însă, nu orice act de procedură efectuat cu neobservarea formelor legale este nul ci, pentru anularea actului, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: actul de procedură să fi produs părţii o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

În speţă, recurentul nu numai că nu indicat şi, pe cale de consecinţă, nici nu a dovedit, existenţa vreunei vătămări, însă, în cauză, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de lege în sensul ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel, indicarea greşită a textului de lege în baza căruia a fost emisă decizia atacată nu poate avea consecinţele invocate de recurentul-reclamant întrucât, chiar şi în situaţia în care intimata a făcut referire la Legea nr. 164/2014, iar nu la Legea nr. 9/1998, efectele aplicării oricăreia dintre cele două norme sunt aceleaşi, procedurile administrative instituite prin ambele reglementări fiind similare.

Aşadar, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 352 alin. (1) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 din 26.10.1998, vicepreşedintele ANRP are competenţa de a invalida sau rectifica propunerile Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Ca urmare, având în vedere că inclusiv în vechea reglementare se prevedea posibilitatea intimatei de a invalida/valida parţial hotărârile Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, şi având în vedere că recurentul A. nu a făcut dovada vătămării suferite prin indicarea eronată a temeiului de drept în baza căruia a fost emisă decizia de validare parţială, în condiţiile art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiţionată, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

În fine, se mai invocă prin cererile de recurs o necercetare a fondului cauzei, care survine, în opinia recurenţilor, din faptul că instanţa de apel nu a analizat probele şi precizările părţilor, prin care s-a arătat că valoarea bunurilor primite în România, de către autorul acestora, nu o depăşeşte pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria, astfel încât reţinerea instanţelor de fond în sensul că aceştia ar fi avut dreptul la compensaţii băneşti în cuantum de doar 12.725,26 RON nu ar fi temeinică şi legală.

Aceste motive, privind exclusiv cadrul factual şi tinzând la o reevaluare, în faţa instanţei de recurs, a probatoriului, din perspectiva argumentelor reclamantului şi intervenientei, exced analizei în calea extraordinară de atac a recursului, ele având natura unor critici de netemeinicie.

Drept urmare, cum examinarea soluţiei instanţei de apel este limitată doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseşi faptele cauzei, a căror existenţă şi apreciere aparţin puterii suverane a instanţelor fondului, critica formulată nu poate fi primită.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi recurenta-intervenientă C..

Cât priveşte cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, formulată de intervenienta C., aceasta urmează a fi admisă.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 "Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii:

a) când taxa plătită nu era datorată".

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă se află chitanţa seria/nr. x/2022, care atestă plata sumei de 100 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru de către recurenta C., în prezentul dosar.

În cauză, se reţine că recursul exercitat de parte este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 10 din Legea nr. 9/1998, aşa cum s-a şi reţinut prin rezoluţia de primire a dosarului din data de 22 iunie 2022, motiv pentru care taxa judiciară de timbru achitată de către recurentă nu este datorată pentru soluţionarea recursului introdus pe rolul instanţei supreme.

Ca atare, Înalta Curte va admite cererea formulată de recurenta-intervenientă C. şi va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei civile nr. 408A din data de 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

Admite cererea formulată de intervenienta C. şi dispune restituirea către aceasta a taxei judiciare de timbru în cuantum 100 RON, achitată cu chitanţa seria/nr. x emisă la data de 09.06.2022, aflată la dosar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.