State liability for overvalued property restitution appraisals: prescriptive period accrues upon definitive Court of Accounts ruling

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 25 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 759.893 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 552,68 mp, situat în str. x bis, Galaţi, judeţul Galaţi şi valoarea de 867.882 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 576 din 6 aprilie2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 27A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant în Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 576 din 6 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 27A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

5. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de prim control judiciar, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Prezentând în mod comparativ considerentele primei instanţe şi considerentele instanţei de apel cu privire la momentul de la care curge prescripţia, recurentul-reclamant a apreciat că există contradicţie vădită între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant, întrucât instanţa de apel a reţinut că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi reprezintă momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2518 din C. civ., în ceea ce priveşte determinarea momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este acela al rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi (prin respingerea acţiunii formulate de ANRP prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal).

În opinia recurentului, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. A subliniat că dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare şi identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare şi reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs.

Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, anume data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014.

A mai arătat că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, emise de pârâtă, prin care s-a învederat diferenţa dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 201 din Legea 71/2011, că în prezenta cauză "prescripţia este supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009 (...) mai puţin cel referitor la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, care, astfel cum s-a arătat deja, este stabilit în funcţie de data naşterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958".

Or, anterior, prin sentinţa apelată, prima instanţă a reţinut că va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958.

Aşadar, în ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în materia prescripţiei extinctive, recurentul-reclamant a învederat că pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) noul C. civ., cât şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că prescripţia ar fi supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009.

Această situaţie atrage, în opinia recurentului-reclamant, incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 C. proc. civ.

Din considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispoziţiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a noului C. civ.

Or, atât timp cât a aplicat, în aceeaşi cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripţie"), cât şi noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripţia extinctivă, hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Această situaţie atrage, de asemenea, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunţată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), întrucât hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în dosarul nr. x/2021) iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, încadrată de recurentul-reclamant pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost invocată contradicţia între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, ceea ce înseamnă că, în opinia părţii, motivarea instanţei nu justifică soluţia pronunţată, respectiv de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Critica este nefondată.

Considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate reţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reţinerii caracterului întemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie decât cel care a fost reţinut de către prima instanţă.

Din moment ce s-a constatat că prima instanţă a admis, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, soluţia care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este altul decât cel reţinut de către prima instanţă. Având a dezlega această critică, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins apelul, reţinând în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei, în raport cu care soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune apare ca fiind corectă. O atare prerogativă este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate păstra soluţia primei instanţe, însă pentru alte considerente.

De altfel, instanţa de apel a arătat explicit că unele dintre considerentele deciziei sale vor suplini motivarea primei instanţe şi că, întrucât raţionamentul juridic conduce la aceeaşi concluzie, cea a temeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmează a fi menţinută hotărârea primei instanţe.

Prin urmare, cum criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2518 din C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că este, de asemenea, nefondată.

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 759.893 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 552,68 mp, situat în str. x bis, Galaţi şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în cauză, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 7603 din 29 ianuarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această reglementare este identică cu prevederile art. 2528 din C. civ., potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

În realitate, prevalându-se de imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al rămânerii definitive a sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

Este lipsit de relevanţă juridică aspectul că recurentul-reclamant nu a figurat ca parte în respectiva cauză, din moment ce, în considerarea calităţii sale speciale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activităţii instituţiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive.

Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situaţiei de fapt şi se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaşte paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanţei de recurs. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă, apreciind că la data respectivă reclamantul putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.

Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea curţii de apel în sensul că stă în sarcina statului reclamant să reglementeze proceduri de a fi înştiinţat în timp util cu privire la eventuale pagube constatate în modul de întrebuinţare a resurselor sale financiare.

Aceasta, întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care, pe de-o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din C. civ. şi, în particular, cele din art. 6 alin. (4), au fost confirmate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Excepţiile de la regula înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce art. 6 alin. (4) din C. civ. conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

Aşadar, în contextul aspectelor relevate, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, analiza pe fond a excepţiei a avut ca premisă verificări jurisdicţionale ale instanţei de apel sub aspectul regimului prescripţiei extinctive în puterea legii sub care a început să curgă - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţe pe planul soluţiei ce trebuia să fie adoptată în ce priveşte dreptul la acţiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.

În ce priveşte referirea pe care instanţa de apel o face deopotrivă, la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2552) aplicabile prescripţiei acţiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripţiei extinctive în puterea legii sub care a început să curgă.

În acelaşi timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluţiei din apel. Aceasta, întrucât ambele reglementări - din vechiul Decret şi din actualul cod - au acelaşi conţinut, stabilind acelaşi termen general de prescripţie de 3 ani şi aceleaşi reguli în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. Prin urmare, trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile în materie ale noului C. civ. - deşi greşită, este lipsită de consecinţe pe planul soluţiei ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări.

Este nefondată şi critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) din acelaşi cod, referitoare la efectele deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele deja arătate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică precum cea invocată şi prin motivele prezentului recurs. Însă, cu toate acestea, se reţine că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; aceasta nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 27A din 12 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.