Defamation by public figure: Limits of free expression in electoral debates and equitable quantification of moral damages

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată, la data de 06.06.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. dosar x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine produs prin afirmaţiile calomnioase şi defăimătoare aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala să într-un ziar de larg tiraj naţional hotărârea ce se va pronunţa.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1098/01.07.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 80.000 Euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral produs; a obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de larg tiraj naţional hotărârea pronunţată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat, în termen, apel nemotivat, apelantul-pârât B.,

Memoriul conţinând motivele de apel a fost depus la dosarul cauzei, la data de 28.12.2021, după împlinirea termenului de motivare a cererii de apel.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1386A din 07.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 1098/01.07.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A menţinut, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1386A din 07.10.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs ambele părţi.

i)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat următoarele aspecte:

În primul rând, consideră că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care decăderea pârâtului cu privire la motivarea apelului depindea întru totul de notorietatea faptului că pârâtul locuieşte fără forme legale în comuna Snagov, iar nu la adresa din Bucureşti, din Bulevardul x.

În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală şi prin raportare la greşita aplicare a normelor de drept material, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Opinează că instanţa de apel ar fi trebuit, în primul rând, să facă o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare, şi anume ce grad de protecţie a vieţii private aplică reclamantului, în condiţiile în care acesta, prin natura funcţiei publice deţinute, este o persoană publică.

Mai mult decât atât, foarte important de menţionat este că din declaraţia martorului C. rezultă că emisiunea televizată era o dezbatere electorală. De asemenea, acelaşi aspect rezultă şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în momentul difuzării în direct a emisiunii apărând menţiunea "Dezbatere electorală".

Prin urmare, în contextul prezentat, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au omis să ia în considerare această împrejurare de o importanţă majoră, toate afirmaţiile în litigiu fiind formulate în contextul unei dezbateri electorale a unei dezbateri de interes general, ce viza, printre altele, modalitatea în care reclamantul a înţeles să îşi exercite funcţia de prim-ministru.

Mai mult, afirmaţiile recurentului-pârât se refereau la acţiunile reclamantului, iar nu la persoana sa, la viaţa sa privată, reclamantul raportându-se la funcţia publică pe care acesta o avea.

Totodată, nu se poate susţine că afirmaţiile pârâtului nu au o bază factuală, atâta timp cât pârâtul chiar în cadrul acelei dezbateri electorale a prezentat mailul trimis de reclamant patronului de la fabrica D., Or, acest mail a fost trimis de pe adresa de mail a reclamantului, iar nu de pe adresa de mail a clubului sportiv. Având în vedere aceste aspecte este lesne de înţeles că există o bază factuală suficientă.

Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a supune dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăţi de valoare cu o bază factuală suficientă, ce există în prezenta cauză.

Or, nici Tribunalul Bucureşti şi nici Curtea de Apel Bucureşti nu au aplicat în mod corect dispoziţiile legale cu privire la răspunderea civilă delictuală şi pe cele referitoare la dreptul la liberă exprimare, respectiv dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie.

În altă ordine de idei, consideră că nici condiţia prejudiciului nu a fost îndeplinită, reclamantul nedovedind existenţa şi întinderea acestuia sau chiar legătura de cauzalitate între prejudiciu şi presupusa faptă ilicită reclamată de către acesta.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut în mod eronat împrejurarea că pârâtul nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmaţiilor, de vreme ce, aşa cum a arătat anterior, a prezentat un mail trimis de reclamant patronului de la fabrica D..

În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

ii)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat următoarele aspecte:

Decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, în raport de cererea de apel nemotivată formulată de pârât, iar în rejudecarea fondului a înţeles să schimbe în parte hotărârea instanţei de fond.

Chiar şi acceptând opinia că în cazul unui apel nemotivat instanţa de apel poate rejudeca fondul, soluţia de reducere a cuantumului daunelor morale cu care s-a investit instanţa de apel în prezenta cauză, putea fi dată doar pe baza apărărilor şi probatoriului administrat în faţa primei instanţe.

Deşi instanţa de apel a găsit legal si temeinic raţionamentul primei instanţe, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi a reţinut gravitatea acuzaţiilor aduse, gradul de pericol social extrem de ridicat al faptelor imputate (care în anumite condiţii pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă, ameninţare, abuz în serviciu, folosirea funcţiei de prim-ministru pentru influenţarea actului de justiţie în scopul de a trimite la închisoare oameni de afaceri, adversari politici si alte persoane incomode, şi nu în ultimul rând apartenenţa la structuri de putere cu caracter mafiot), lipsa totală a dovedirii afirmaţiilor făcute, contextul unde au fost făcute afirmaţiile defăimătoare (în spaţiul public într-o emisiune televizată de maximă audienţă), intenţia de a denigra, natura faptelor ilicite care sunt de natură să lezeze demnitatea, onorarea, reputaţia şi imaginea de care se bucură recurentul-reclamant în mediul public şi politic în calitatea sa de figură politică publică în mediul politic din România la nivelul anului 2019 - anul faptei, totuşi, instanţa de apel consideră că "trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate" de prima instanţă.

Astfel, soluţia de reducere a cuantumului despăgubirilor de la 80.000 la 10.000 de euro, s-a făcut cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă ale art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1359, 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1386 alin. (1), art. 253 alin. (4) din C. civ., care antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, prin lezarea gravă a dreptului la demnitate, consacrat de art. 72 C. civ., şi obligaţia corelativă de reparare integrală a prejudiciului produs. Astfel, textele de lege mai sus enumerate, deşi corespund situaţiei de fapt, au fost interpretate greşit de instanţa de apel.

Curtea în aplicarea "principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordata" încalcă echitatea faţă de gravitatea faptelor pe care, de altfel, le-a reţinut şi de ecoul social al faptei ilicite, aşadar neglijează valoarea şi importanţa drepturilor lezate şi consecinţele acestor fapte.

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituţională a statuat că:

"demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului." Curtea a apreciat că "demnitatea umană, aşa cum este aceasta consacrată de Constituţie, nu este şi nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferenţial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuţiile, calităţile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleaşi valenţe pentru oricare dintre indivizi".

Or, atât timp cât în cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la liberă exprimare dat fiind că aceasta, analizată în prezenta cauză, nu trebuie să fie de natură a încălca drepturile şi libertăţile altor persoane.

Fapta ilicită săvârşită de către pârât rezultă din cele mai sus menţionate, pe lângă exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor sale, pârâtul a încălcat prevederile art. 72 din C. civ., aducând atingere gravă, fără putere de tăgadă, onoarei şi reputaţiei reclamantului.

Impactul delictual în mass-media a fost constatat de instanţă, având în vedere că declaraţiile defăimătoare au fost preluate de mai multe publicaţii, dar şi reacţia publicului la postările apărute care au generat mii de comentarii negative la adresa reclamantului, care la rândul său sunt apte să producă lezarea demnităţii, onoarei, reputaţiei şi imaginii.

Valoarea drepturilor lezate este cu atât mai mare raportat la calitatea de om politic a recurentului-reclamant care trebuie să îşi menţină reputaţia unei persoane impecabile, atât în mediul public, cât şi în mediul politic, dar şi în ochii alegătorilor sau potenţialilor alegători, fiind o determinantă pentru cariera sa politică.

Pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, instanţa de apel în mod greşit se raportează la veniturile medii nete din anul 2019 ale reclamantului, considerându-l un criteriu obiectiv. Or, in ceea ce priveşte întinderea despăgubirii, în practica judiciară s-a conturat în mod constant opinia că, fiind vorba de repararea unui prejudiciu nepatrimonial, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al întinderii lui, iar nu cel al situaţiei materiale a victimei.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit), există un criteriu general potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Repararea prejudiciului moral trebuie să fie realizată printr-o compensare echitabilă, aceasta presupune ca instanţa să nu ignore natura valorilor lezate.

Prejudiciul cauzat victimei fiind unul de natură morală, instanţa de judecată deşi îl stabileşte prin apreciere, trebuie să aplice criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză. în plan fizic si psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Prin urmare, suma solicitată de reclamant cu acest titlu nu este excesivă, răspunderea civilă delictuală fiind menită să acopere paguba produsă, iar despăgubirea acordată trebuie să fie aptă să constituie o satisfacţie echitabilă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Fiecare recurent a depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului său.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

i) Cu privire la recursul pârâtului

Recursul pârâtului va fi analizat prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât se critică aplicarea greşită a unei norme procedurale, art. 255 alin. (2) C. proc. civ., precum şi aplicarea normelor de drept material în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Recurentul-pârât a invocat, ca prim motiv de recurs, greşita aplicare a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. susţinând că era de notorietate că locuia în fapt în localitatea Snagov, atunci când prima instanţa i-a comunicat sentinţa şi, astfel, a fost decăzut nelegal din dreptul de a motiva apelul de către instanţa de apel.

Acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.

Conform menţiunilor din adresa comunicată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, recurentul-pârât are domiciliul în sector 2, Bucureşti.

Pârâtul a susţinut prin cererea de recurs că are un alt domiciliu, respectiv în localitatea Snagov, iar acest fapt este notoriu şi nu ar fi trebuit a fi demonstrat, instanţa de apel aplicând greşit prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

Or, conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă.

Art. 87 C. civ. prevede că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar conform art. 88 C. civ., reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Conform art. 91 alin. (1) şi (2) C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

Astfel, până la proba contrară, cum corect a reţinut instanţa de apel, se consideră că persoana locuieşte la domiciliul indicat în actul de identitate.

Prin urmare, aplicând cauzei de faţă, cele reţinute mai sus, instanţa de apel a reţinut în mod legal, pe de o parte, că "apelantul pârât nu şi-a respectat obligaţiile legale pentru înregistrarea în evidenţele publice a reşedinţei afirmate din comuna Snagov. Pe de altă parte, apelantul-pârât nu a probat că intimatul-reclamant avea cunoştinţă, la data sesizării primei instanţe sau pe parcursul judecăţii în faţa tribunalului, de locuinţa în fapt, din comuna Snagov, a pârâtului chemat în judecată. Or, apelantul-pârât avea sarcina probei alegaţiei sale".

Cu referire la notorietatea faptului că pârâtul domiciliază fără forme în localitatea Snagov, instanţa de apel a reţinut că această împrejurare nu a fost probată în cauză, "căci faptul notoriu are a fi probat, el nefiind prezumat, în cazul de faţă", apreciind, în urma probatoriului administrat în cauză de către pârât, respectiv înscrisurile depuse de apelantul-pârât la dosarul de apel, conţinând ştiri din mass-media cu privire la locuinţa sa în fapt la vila din Snagov şi a încheierii penale din dosarul DNA, că acestea nu fac dovada faptului notoriu afirmat.

Recurentul-pârât nu critică aceste reţineri ale instanţei de apel, referitoare la necesitatea probării faptului notoriu, ci doar susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva aprecierii date înscrisurilor depuse de pârât în susţinerea notorietăţii.

Or, instanţa poate dispune administrarea de probe pentru dovedirea faptului de notorietate publică, soluţia decurgând din caracterul permisiv al art. 255 alin. (2) C. proc. civ., care lasă necesitatea probării unor asemenea fapte la aprecierea instanţei, fapt ce rezultă din expresia folosită de legiuitor, "instanţa va putea...", iar aprecierea instanţei de apel asupra înscrisurilor depuse în dovedirea faptului notoriu nu poate fi cenzurată în recurs.

Astfel, cu privire la interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor depuse de pârât, Înalta Curte constată că recurentul-pârât învederează anumite aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de mijloacele de probă administrate, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea aspectelor de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate cerceta criticile referitoare la modul de apreciere a instanţei de apel asupra probelor administrate în cauză, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susţine lipsa unei analize greşite a prevederilor legale invocate, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriei evaluări, a înscrisurilor depuse de pârât în susţinerea notorietăţii, criticile recurentului-pârât vizând, prin urmare, netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei.

Cum în prezenta cauză recurentul-pârât a fost citat la domiciliul înscris în evidenţele Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, fiind astfel legal comunicată sentinţa tribunalului la domiciliul apelantului- pârât din actul de identitate, conform dispoziţiilor legale anterior citate, pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că a intervenit decăderea pârâtului din dreptul de a motiva apelul, în condiţiile în care deşi declaraţia de apel a fost depusă în termen, motivarea apelului s-a realizat cu nesocotirea termenului legal.

Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deşi se reclamă încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor art. 8 şi art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 72 şi art. 75 C. civ. şi art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susţină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Or, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părţilor nu le este permis să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac.

Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie (prin care recurentul-pârât pretinde greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviinţate/neîncuviinţate părţilor, faptul că instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, neavând, astfel, relevanţa propusă prin memoriul de recurs susţinerile referitoare la mailul la care face referire pârâtul sau caracterul emisiunii televizate în care pârâtul a susţinut afirmaţiile denigratoare, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. antereferite mai sus.

Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, iar art. 8 din aceeaşi convenţie garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, se constată că instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidenţiate prin hotărârea recurată, de ce apreciază că se încadrează în sfera ilicitului şi în ce măsură faptele reclamate depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, în privinţa faptei ilicite imputate pârâtului, procedând la analiza afirmaţiilor şi comentariilor pârâtului, Curtea a reţinut că "în cauză, nu este vorba despre judecăţi de valoare emise de apelantul-pârât B., sprijinite pe o suficientă bază factuală, ci despre conduite concrete atribuite persoanei intimatului-reclamant A., conduite care, pe temeiul legii penale, pot fi sancţionate şi pot atrage răspunderea penală. Astfel, în esenţă, apelantul pârât a adus acuzaţii publice la adresa intimatului-reclamant, în cadrul unei emisiuni televizate, de maximă audienţă, constând în săvârşirea unor fapte determinate."

Referitor la faptele reclamate, instanţa de apel a argumentat că "ţinând cont de gravitatea acuzaţiilor aduse intimatului-reclamant, care a fost acuzat de săvârşirea unor fapte ilicite cu un grad de pericol social extrem de ridicat, fapte care, în anumite condiţii, pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă, ameninţare, abuz în serviciu, apelantul-pârât acuzându-l direct şi în mod repetat pe intimatul reclamant că s-ar fi folosit de funcţia sa de prim ministru pentru a influenţa actul de justiţie în scopul precis şi determinat de a trimite la închisoare oameni de afaceri, adversari politici şi alte persoane incomode pentru persoana intimatului reclamant în închisoare şi că acesta din urmă face parte din structuri de putere cu caracter mafiot, afirmaţiile fiind făcute în mod evident cu intenţia de a denigra" concluzionând că "aceste afirmaţii, prin ele însele, sunt de natură să lezeze demnitatea, onoarea, reputaţia şi imaginea de care se bucură intimatul-reclamant în mediul public şi politic, acesta fiind o figură politică publică a mediului politic din România la nivelul anului 2019, anul faptei ilicite.".

Cu privire la apărările invocate de pârât, instanţa de apel a apreciat că "Înscrisurile depuse în apel la dosarul cauzei de către apelantul pârât - email la fila x verso şi raport de control la fila x şi urm. dosar nu susţin, nici măcar în parte, afirmaţiile factuale, acuzatoare ale apelantului pârât la adresa intimatului reclamant".

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului depăşeşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

ii) Cu privire la recursul reclamantului

Recursul reclamantului va fi analizat prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât se critică aplicarea greşită a unei norme procedurale, art. 477 alin. (2) C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, precum şi încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte aplicarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale.

Prima critică din recurs, subsumată ipotezei prevăzute de pct. 5, vizează soluţia curţii de apel care, în opinia reclamantului, este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., întrucât a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, deşi apelul declarat de pârât nu a fost motivat.

Prin urmare, chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată de instanţa de recurs priveşte limitele aplicării principiului tantum devolutum quantum appellantum.

Astfel, cadrul legal este reprezentat de dispoziţiile art. 476 - 479 C. proc. civ.

Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă", iar art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

În cauză, la termenul de judecată din 7 octombrie 2022, când instanţa a şi rămas în pronunţare asupra apelului formulat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1098/01.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa de apel a invocat, din oficiu, tardivitatea depunerii motivelor de apel, acest aspect procedural fiind reflectat în decizia recurată.

Instanţa de apel a admis excepţia invocată, reţinând că, deşi declaraţia de apel a fost depusă în termen, motivarea apelului s-a realizat cu nesocotirea termenului legal, iar devoluţiunea în apel a fost limitată la aspectele invocate la prima instanţă.

Reclamantul a formulat recurs pe acest aspect, susţinând că instanţa de apel a greşit când a admis apelul pârâtului şi a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, după ce anterior admisese excepţia invocată şi îl decăzuse pe pârât din dreptul de a motiva apelul.

Înalta Curte reţine că această susţinere este nefondată, deoarece efectul admiterii excepţiei de decădere din dreptul de a mai motiva apelul este cel prevăzut în art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Din textele de lege invocate mai sus, Înalta Curte reţine că apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu. O eventuală motivare are influenţă doar asupra limitelor devoluţiunii, iar un apel nemotivat nu poate fi anulat pe acest motiv.

Mai mult, în situaţia în care apelul nu este motivat, devoluţiunea este totală, dar instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanţă de către toate părţile.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat legal când, în lipsa motivării apelului, a avut în vedere cele susţinute de părţi în faţa primei instanţe şi a procedat corect la soluţionarea apelului pârâtului, în limitele prevăzute de art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar şi acceptând opinia recurentului-reclamant, potrivit căreia solicitarea de reducere a cuantumului daunelor morale nu constituie o critică efectivă, întrucât apelul formulat de pârât nu este motivat şi nu se arată, în concret, de ce ar fi eronată soluţia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că apelul exercitat în modul anterior precizat este apt a învesti instanţa cu judecarea acestei chestiuni, pe baza apărărilor şi probatoriului administrat în faţa primei instanţe, aşa cum s-a reţinut mai sus, fără a se putea reţine încălcarea principiului tantum devolutum quantum appellantum.

Singura sancţiune ce ar putea interveni în situaţia în care apelantul, prin cererea de apel, se rezumă doar a formula declaraţia de apel, fără a dezvolta motivele şi argumente în susţinerea acestuia, este decăderea din dreptul de a propune probe noi, instanţa de apel judecând doar pe baza mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în faţa primei instanţe, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, critica întemeiată pe pct. 5 este nefondată.

Cea de-a doua critică din recurs, subsumată ipotezei de la pct. 8, vizează cuantumul daunelor morale acordate în legătură cu care, având în vedere măsura în care au fost încălcate valorile sociale lezate şi impactul avut asupra vieţii sociale, profesionale şi politice a reclamantului, recurentul apreciază disproporţionat cuantumul daunelor morale acordate.

Susţinerile sunt nefondate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia pârâtului, consecinţele faptei astfel cum a fost reţinută, corespunzător gradului de vinovăţie reţinut, contextul comiterii faptei ilicite, calităţile celor două părţi - de om politic sau fost om politic - şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului, în măsura în care a fost dovedită întinderea acestuia. Comportamentul pârâtului, descris de reclamant în memoriul de recurs, reprezintă o chestiune de apreciere pe situaţia de fapt a circumstanţelor menţionate, astfel că este nerelevant în controlul de legalitate efectuat în recurs.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanţa de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Aşa cum a reţinut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată."

Astfel, instanţa de apel a arătat că "principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte" şi concluzionând că "pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.".

Se constată astfel că, în vederea stabilirii întinderii despăgubirilor pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, un criteriu relevant pentru determinarea cuantumului acestora rămâne cel al întinderii prejudiciului, întrucât prejudiciul reprezintă atât o condiţie a răspunderii civile delictuale, cât şi măsura ei(în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat), situaţia materială a victimei nefiind de natură a afecta obligaţia reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

Astfel, cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma de 80.000 euro acordată de prima instanţă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant, nu respectă principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi că suma de 10.000 euro este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară şi în doctrină pentru evaluarea daunelor morale.

Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Prin urmare, faţă de principiile dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi europeană, judecând în echitate, în cauză, raportat la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută, se constată că instanţa de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, situaţia patrimonială a victimei la epoca faptei ilicite nefiind singurul reper de care s-a ţinut seama la stabilirea întinderii reparaţiei, neputând fi identificate motive de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât, criticile reclamantului sub acest aspect sunt, de asemenea, nefondate.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, atunci când a analizat elementele răspunderii civile delictuale reţinute în privinţa pârâtului, inclusiv cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

În raport cu soluţia dată recursurilor şi dispoziţiile cuprinse în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi, aceştia fiind părţi căzute în pretenţii şi care nu sunt îndreptăţite la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1386A din 7 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererile părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2023.