Automatic resolution of assignment contract via pactum commissorium for failure to complete construction to bare-shell stage

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la 08.07.2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând: să se constate rezoluţiunea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2020, în raport de îndeplinirea condiţiei rezolutorii consemnate la art. 2, alineat ultim din contract; pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 58.000 euro sau a echivalentului în RON la data plăţii efective, sumă ce reprezintă partea din preţul cesiunii de creanţă achitată de reclamanţi până în prezent, în considerarea contractului supus rezoluţiunii; în cazul plăţii în RON, se solicită actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie, până la data plăţii; obligarea pârâtului la achitarea către reclamanţi a sumei de 5.000 euro sau a echivalentului la data plăţii efective, cu titlu de daune interese stabilite potrivit clauzei de la art. 2, alineat ultim din contract; în cazul plăţii în RON, se solicită actualizarea sumei cu indicele inflaţiei, până la data plăţii; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 92/S/21.04.2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C..

A fost constatată rezoluţiunea contratului de cesiune încheiat între părţi, autentificat sub nr. x/27.01.2020 la Societatea Profesională Notarială "D.".

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 58.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând partea achitată de reclamanţi din preţul cesiunii şi a sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune interese.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 6.760 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei hotărâri, a tuturor încheierilor pronunţate în cauză şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 22.06.2022, a declarat apel pârâtul C., iar, prin decizia civilă nr. 179/Ap din 7 februarie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 9 martie 2023, a declarat recurs pârâtul C..

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., învederând că prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material au interpretat convenţia în contra celui care se obligă, contrar art. 1269 C. civ. şi au dat o cu totul altă încadrare juridică convenţiei părţilor, iar motivele pe care se întemeiază sunt motive contradictorii.

În acest sens, recurentul-pârât a argumentat că prima instanţă nu a dispus, în baza art. 78 C. proc. civ., introducerea în cauză a declaranţilor E. şi F. care, în opinia sa, au calitatea de cocontractanţi prin ratificare şi prin semnarea efectivă a convenţiei (chiar dacă sunt numiţi declaranţi), întrucât convenţia se interpretează după voinţa internă reală a părţilor şi în sensul de a produce efectele juridice scontate de părţi.

Instanţele de fond, interpretând greşit convenţia părţilor, au considerat că există un pact comisoriu propriu-zis îndeplinit în speţă şi au constatat rezoluţiunea, dând eficienţă şi clauzei penale - daune-interese în cuantum de 5.000 euro.

Or, neexistând un pact comisoriu propriu-zis, ci o condiţie rezolutorie grevată pe promisiunea faptei altuia, reclamanţii aveau deschisă calea acţiunii în realizare - să solicite rezoluţiunea judiciară, bineînţeles cu cadrul procesual complet şi nicidecum să promoveze o acţiune în constatarea rezoluţiunii.

A mai arătat că instanţa de apel a reţinut că "Indiferent dacă este sau nu vorba de o promisiune a faptei altuia, operaţiune care oricum nu este prohibită de lege, pactul comisoriu inserat de părţi este pe deplin valabil, apelantul-pârât asumându-şi prin propria voinţă riscurile nefinalizării lucrărilor de construcţie până la termenul stabilit de părţi."

Această motivare este contradictorie, iar normele de drept material sunt greşit aplicate in speţa dedusă judecăţii, întrucât, pe de o parte, nu este indiferent dacă "este sau nu vorba de o promisiune a faptei altuia", în raport cu prevederile art. 1.283 C. civ., iar, pe de altă parte, chiar instanţa de apel a constatat că înscrisul intitulat "contract de cesiune" include mai multe manifestări de voinţă distincte: convenţia între cedent şi cesionari, declaraţia terţilor E. şi F., prin care s-a îndeplinit formalitatea acceptării şi modificarea promisiunii de vânzare/cumpărare nr. 2641/2017.

Cât priveşte faptul că nu s-a definit chiar în cuprinsul contractului de cesiune noţiunea de stadiu constructiv "la gri", instanţa de apel a reţinut că acest aspect nu poate atrage nulitatea pactului comisoriu, ci clauzele contractuale se pot interpreta în raport de voinţa reală a părţilor, respectiv se poate stabili prin alte mijloace de probă ce s-a înţeles prin folosirea acestei noţiuni.

În acest context, susţine că a formulat obiecţiuni privind raportul de expertiza, dar acestea au fost respinse, a solicitat administrarea probei cu martori, dar şi aceasta a fost respinsă, instanţa arătând la termenul de respingere a acestor probe că sub toate aspectele cauza este lămurită, însă, cu toate acesta, instanţa nu a lămurit noţiunea de stadiu constructiv "la gri".

Prin urmare, a solicitat a se constata inadmisibilitatea acţiunii în constatarea rezoluţiunii contractului, apreciind că reclamanţii aveau deschisă calea rezoluţiunii judiciare. A invocat şi excepţia lipsei litisconsorţiului pasiv.

Consideră că probatoriul, astfel cum a fost solicitat, precum şi admiterea obiecţiunilor erau necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, atât proba testimonială propusă în apel şi suplimentul la raportul de expertiză, având ca obiective obiecţiunile formulate în faţa instanţei de apel, cu participarea expertei consilier parte.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte înţelege să precizeze că astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Corelativ şi complementar, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. indică, expres şi limitativ, motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimiţând, cu evidenţă, la concluzia că doar anumite chestiuni de (ne)legalitate pot fi deduse examinării de către instanţa de recurs.

Rezultă, totodată, că aspectele privitoare la starea de fapt, deci inclusiv aspectele care ţin de felul, întinderea şi conţinutul concret al raporturilor juridice dintre părţi, nu pot fi examinate, în această componentă factuală a lor, de către instanţa de recurs, ele excedând limitelor de control instituite prin evocatele prevederi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Rezultă din cele de mai sus şi că prezenta instanţă îşi va limita analiza la verificarea acelor critici de nelegalitate care au corespondent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., rămânând ca în ce priveşte aspectele care corespund stării de fapt să aibă în vedere cele stabilite de prima instanţă şi, după caz, de către instanţa de apel.

În prezentul proces, instanţele de fond au reţinut, în plan factual, că între părţile prezentului litigiu, reclamanţii A. şi B., în calitate de cesionari şi pârâtul C., în calitate de cedent, s-a încheiat la data de 27.01.2020 contractul de cesiune autentificat sub nr. x prin care pârâtul a cesionat reclamanţilor obligaţiile şi drepturile ce decurg din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la 19 decembrie 2017 cu declaranţii E. şi F. (promitenţii-vânzători), cu privire la apartamentul 11 din blocul de locuinţe din Braşov, str. x.

Cesiunea s-a făcut cu titlu oneros. Preţul convenit a fost de 85.000 euro, din care reclamanţii au achitat pârâţilor 58.000 euro, conform înscrisurilor depuse la dosar şi recunoaşterii pârâtului din întâmpinare. Diferenţa de preţ urma să fie achitată astfel: 22.000 euro la data recepţiei apartamentului şi 5.000 euro la data autentificării contractului de vânzare cumpărare.

În contractul de cesiune s-a prevăzut că în situaţia în care lucrările şi finisarea apartamentului nu vor avansa până la data de 1.08.2020, astfel încât până la această dată apartamentul să ajungă la gri, părţile au convenit că prezentul contract se va rezoluţiona de drept, fără vreo formalitate prealabilă, iar cedentul va returna cesionarilor suma achitată până la acea dată şi daune interese de 5.000 euro.

A avut loc o modificare a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.2017 în paragraful nr. 6, în ceea ce priveşte termenul de predare a apartamentului, conform înţelegerii între promitenţii-vânzători şi noii promitenţi cumpărători, respectiv cesionarii, termenul de predare fiind prelungit până la data de 01.10.2020.

Prin procesul-verbal de constatare a stadiului de construire întocmit la data de 13.08.2020 de către S.C. G. S.R.L. la cererea reclamanţilor s-a constatat că apartamentul nu se află la gri. La data de 17.10.2020, aceeaşi societate a constatat aceeaşi stare a apartamentului. La data de 29.03.2021, prin expertiză extrajudiciară s-a constatat, de asemenea, că apartamentul nu corespunde conceptului la gri, iar prin procesul-verbal de constatare din data de 2.07.2021 executorul judecătoresc H. a descris stadiul construcţiei din care rezultă deficinţe de încadrare a imobilului în etapa la gri.

Pârâtul a notificat reclamanţilor, la data de 20.08.2020 că datorită stării de urgenţă nu s-a putut respecta termenul de 1.08.2020 pentru a aduce apartamentul la gri, urmând ca acest stadiu să fie atins la 1.10.2020.

Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul nu era în stadiul de construcţie la gri nici la data de 1.10.2020 şi nici ulterior, până la data de 2.07.2021.

În acest context factual, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine, pe de o parte, încălcarea prevederilor art. 59 şi 78 C. proc. civ., în sensul că intimaţii-reclamanţi Gridan au formulat o cerere de chemare în judecată, având ca obiect constatare rezoluţiune contract de cesiune, însă prin acţiune nu au înţeles să stabilească un cadru procesual corect, nechemând în judecată toate părţile semnatare a acestui contract, motiv pentru care a invocat excepţia lipsei litisconsorţiului pasiv, în cauză trebuind a fi introduşi în cauză, în opinia sa, şi declaranţii E. şi F..

Pe de altă parte, consideră inadmisibilă acţiunea în constatarea rezoluţiunii contractului, apreciind că reclamanţii aveau deschisă calea rezoluţiunii judiciare.

Criticile formulate sub aceste aspecte sunt nefondate.

Astfel, contractul din litigiu a fost încheiat între recurentul-pârât, în calitate de cedent, intimaţii-reclamanţi, în calitate de cesionari şi proprietarii imobilului, E. şi F., în calitate de declaranţi.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că "include mai multe manifestări de voinţă distincte: convenţia între cedent şi cesionari, prin care s-au transferat drepturile şi obligaţiile decurgând din promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/2017, declaraţia terţilor E. şi F., prin care s-a îndeplinit formalitatea acceptării cesiunii, condiţie impusă de art. 1315 alin. (1) C. civ. şi modificarea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/2017, în ceea ce priveşte termenul de predare a apartamentului, conform înţelegerii între promitenţii vânzători şi noii promitenţi cumpărători, respectiv cesionarii" şi că "în speţă, nu se pune în discuţie decât rezoluţiunea contractului de cesiune încheiat între cedent şi cesionari, fără să fie analizată valabilitatea celorlalte clauze cuprinse în înscrisul denumit "contract de cesiune", motiv pentru care nu se poate aprecia că ar fi fost necesară participarea în proces şi a declaranţilor E. şi F.."

Recurentul-pârât nu contestă reţinerea instanţei de apel în sensul că actul de cesiune include manifestările de voinţă distincte indicate mai sus, ci doar susţine că, în cauză, contractul de cesiune a fost semnat şi de E. şi F., în calitate de declaranţi, aceştia din urmă fiind, prin urmare, cocontractanţi şi, în consecinţă, trebuiau a fi introduşi în cauză.

Or, instanţa de apel, interpretând clauzele contractului de cesiune, a apreciat că nu se pune în discuţie decât rezoluţiunea contractului de cesiune încheiat între cedent şi cesionari, celelalte manifestări de voinţă anterior reliefate nefăcând obiectul cauzei de faţă şi cum părţile care şi-au asumat obligaţii şi au dobândit drepturi prin intermediul manifestării de voinţă reprezentate de cesiune sunt doar intimaţii-reclamanţi, în calitate de cesionari, pe de o parte şi recurentul-pârât, în calitate de cedent, pe de altă parte, a reţinut în mod corect că raportul juridic născut numai între ei şi recurentul-pârât nu implică drepturi sau obligaţii ale terţilor promitenţi-vânzători.

De altfel, contrar susţinerilor din recurs, art. 2 din contract, invocat de intimaţii-reclamanţi în susţinerea acţiunii, prevede în mod neechivoc obligaţiile cedentului, menţionându-se expres că recurentul-pârât este cel care şi-a asumat expres obligaţia de a restitui sumele încasate şi de a plăti despăgubiri în sumă de 5000 de euro, în situaţia în care lucrările şi finisarea apartamentului nu va ajunge "la gri" până la data convenită, 01.08.2020 şi, ulterior, prelungită până la 01.10.2021.

Oricum, Înalta Curte observă că prin aceste susţineri se tinde în realitate la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate, pentru a se reaprecia de către instanţa de recurs clauzele contractului de cesiune autentificat sub nr. x/27.01.2020, cu scopul de a se constata că obligaţia stabilită prin art. 2 din contractul respectiv nu este în sarcina cedentului, ci a terţilor declaranţi, ce ar fi trebuit fi introduşi, astfel, în cauză.

Or, o asemenea finalitate nu poate fi acceptată în recurs, deoarece interpretarea clauzelor actului juridic, în vederea stabilirii conţinutului obligaţiilor asumate de părţi, interesează temeinicia deciziei recurate, şi nu legalitatea acesteia, nefiind vorba despre modul de interpretare şi aplicare a legii procesuale civile în situaţiile prevăzute de art. 59 şi art. 78 C. proc. civ., pentru a se reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci despre interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor actului juridic încheiat de părţi.

Nu este fondată sub acest aspect nici critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în constatarea rezoluţiunii, intimaţii-reclamanţi, având la îndemână, în opinia recurentului, acţiunea în realizare, această chestiune fiind invocată, pe de o parte, omisso medio, nefăcând obiectul criticilor din apel pentru a putea fi analizată de instanţa de recurs, iar, pe de altă parte, astfel cum rezultă şi din art. 1549 C. civ., care vizează, cu titlu general, toate modurile de operare ale rezoluţiunii, creditorul are un drept de opţiune, putând recurge la rezoluţiunea sau rezilierea contractului în ipoteza în care nu a cerut executarea silită a obligaţiilor neexecutate de către debitor.

Nici măcar în cazul pactelor comisorii nu este înlăturat acest drept de opţiune, creditorul având posibilitatea de a decide, după propria sa raţiune, dacă va apela la rezoluţiunea/rezilierea contractului. În ipoteza în care creditorul decide să recurgă la rezoluţiune şi în contract a fost menţionat un astfel de pact comisoriu, pact care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 1553 C. civ., creditorul trebuie să îi notifice debitorului intenţia sa de a pune capăt raportului contractual. Pactul comisoriu, pentru a-şi produce efectele prefigurate de părţi la momentul la care a fost agreat, trebuie invocat de către creditor, care este titularul dreptului potestativ de a opta între a invoca rezoluţiunea (judiciară sau unilaterală), rezoluţiunea convenţională în temeiul pactului comisoriu, sau de a cere executarea silită.

Efectele pactului comisoriu nu se produc de drept, nici în cazul în care o asemenea formulare se regăseşte în conţinutul clauzei rezolutorii, iar în ipoteza controlului judiciar subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, cum este cazul de faţă, instanţa se va limita la a verifica dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute în pactul comisoriu şi dacă reţine că acestea sunt îndeplinite, constată rezoluţiunea intervenită, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în constatare a rezoluţiunii, având în vedere clauza contractuală prin care a fost instituit pactul comisoriu şi opţiunea aleasă de creditorii obligaţiei neexecutate, în speţă, intimaţii-reclamanţi.

Recurentul-pârât a mai invocat, drept temei al criticilor sale, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea susţinerilor din motivarea căii de atac, reiese că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare vizând modul de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Astfel, cu toate că a pretins existenţa unei contrarietăţi între motivele deciziei de apel, recurentul a formulat susţineri similare celor invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticând, în realitate, considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse motivele de apel referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1553 C. proc. civ. vizând condiţiile cerute pentru aplicabilitatea pactului comisoriu.

Criticile formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, însă, nefondate.

Prin motivele de recurs, s-a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1553 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului."

Recurentul-pârât a susţinut că obligaţiile a căror neîndeplinire culpabilă de către pârât a fost reţinută de către instanţa de apel nu puteau genera aplicabilitatea pactului comisoriu.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1550 alin. (2) şi cele ale art. 1553 C. civ. reglementează rezoluţiunea convenţională, care reprezintă acea rezoluţiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii - pact comisoriu, aşa cum este numit de legiuitor - prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea.

Invocarea pactelor comisorii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de validitate: să fie stipulate expres şi să prevadă în manieră neechivocă obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea de drept a contractului; să fie invocate cu bună-credinţă; neexecutarea contractuală trebuie să se fi produs şi să aibă o gravitate suficientă; condiţia notificării specializate (să se indice în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează, în caz contrar efectul punerii în întârziere neproducându-se), care reprezintă condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii convenţionale.

De principiu, rezoluţiunea convenţională este subordonată punerii în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil. Însă de la această regulă există şi o excepţie. Aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 1553 alin. (2) C. proc. civ. care permit părţilor să convină că simpla neexecutare a obligaţiei reprezintă punerea în întârziere a debitorului.

Ca atare, dacă în pactul comisoriu părţile nu au convenit astfel, rezoluţiunea presupune două manifestări de voinţă, succesive, din partea creditorului obligaţiei neexecutate culpabil: mai întâi punerea în întârziere a debitorului, apoi declaraţia scrisă de rezoluţiune notificată acestuia.

Referitor la punerea în întârziere, dispoziţiile art. 1553 alin. (3) C. civ. dispun că rezoluţiunea produce efecte numai dacă se indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.

Dacă însă părţile au stabilit în pactul comisoriu că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil, rezoluţiunea va opera la momentul la care creditorul notifică în scris debitorului declaraţia unilaterală de rezoluţiune.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, se observă că prin demersul judiciar cu care au învestit instanţele de fond, reclamanţii au solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2020, pe motiv că a intervenit pactul comisoriu prevăzut la art. 2, alineat ultim din contract, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor asumate; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 58.000 euro sau a echivalentului în RON la data plăţii efective, sumă ce reprezintă partea din preţul cesiunii de creanţă achitată de reclamanţi până în prezent, în considerarea contractului supus rezoluţiunii, precum şi obligarea pârâtului la achitarea către reclamanţi a sumei de 5.000 euro sau a echivalentului la data plăţii efective, cu titlu de daune interese stabilite potrivit clauzei de la art. 2, alineat ultim din contract.

Prima instanţă, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii şi în baza art. 1549 C. civ. a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat rezoluţiunea antecontractului încheiat între părţi, apreciind că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de cesiune, în sensul că până la termenul din data de 1.10.2020 imobilul nu se afla în stadiul la gri, iar neîndeplinirea acestei obligaţii a determinat rezoluţiunea de drept a contractului, fără vreo formalitate prealabilă.

Soluţionând apelul declarat de pârât, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a apreciat, de asemenea, că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea rezoluţiunii convenţionale întemeiate pe pactul comisoriu prevăzut la art. 2 din contractul în discuţie, respectiv că art. 2 ultimul alineat din contractul de cesiune precizează expres obligaţia neexecutată care atrage sancţiunea rezoluţiunii, aceasta fiind reprezentată de finisarea apartamentului în stadiul "la gri", până la data de 01.08.2020. De asemenea, a reţinut că aceeaşi clauză arată că rezoluţiunea cesiunii intervine de drept, în cazul arătat, fără vreo formalitate prealabilă, adică inclusiv în lipsa punerii în întârziere, părţile stabilind ca desfiinţarea actului să aibă loc prin simplul fapt al neexecutării, în conformitate cu prevederile art. 1553 alin. (2) teza a 2-a C. civ. şi că, potrivit prevederilor art. 1522 alin. (1) C. civ., una din modalităţile prin care se realizează punerea în întârziere a debitorului este introducerea cererii de chemare în judecată, fiind îndeplinite, astfel, în speţă toate condiţiile impuse de lege pentru existenţa valabilă a unui pact comisoriu.

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa devolutivă a fondului raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, anterior citate, se observă pe cale de consecinţă, că în mod corect şi judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurent, instanţa de apel a reţinut, contrar susţinerilor din recurs, că în contractul de cesiune au fost prevăzute în mod expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea contractului, fiind prevăzute nu doar ce obligaţii determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci şi condiţiile în care aceasta operează, fiind astfel îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluţiunea antecontractului, neavând relevanţa propusă de recurent susţinerile referitoare la intervenirea unei promisiuni pentru fapta altuia, faţă de valabilitatea pactului comisoriu reţinută în mod corect de instanţele de fond.

În continuare, recurentul-pârât critică statuările instanţei devolutive de fond asupra interpretării clauzelor actului juridic încheiat de părţile procesuale. Or, interpretarea contractului, determinarea voinţei concrete a părţilor contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei şi nu una de legalitate. Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Această concluzie este perfect valabilă şi în privinţa criticii recurentului-pârât referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a administrat şi a interpretat mijloacele de probă atunci când a statuat asupra stadiului constructiv "la gri", susţinând că era necesară efectuarea în apel a unui supliment la raportul de expertiză. Din această perspectivă, se constată că, la termenul din 26 ianuarie 2023, instanţa de apel a respins solicitarea pârâtului de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză, reţinând că aceasta nu este utilă soluţionării apelului, în raport cu analiza pe care o reclamă cauza şi cu probele administrate deja în cauză.

Însă, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurent pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât recurentul nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci măsura de respingere, ca neutilă soluţionării apelului, a solicitării de refacere a raportului de expertiză.

Or, în ceea ce priveşte criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, critica vizând neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte concludentă şi utilă priveşte temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel.

Aşadar, grefat pe situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât, că în cauză s-a realizat de către instanţa de prim control judiciar o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1283, art. 1315 şi 1553 alin. (1) C. civ., din moment ce constatarea rezoluţiunii de drept a contractului de cesiune s-a întemeiat pe neîndeplinirea acelei obligaţii prevăzute în mod expres în pactul comisoriu ca atrăgând atare sancţiune, în cazul neexecutării sale.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată - respingerea recursului ca nefondat - Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariul de avocat (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum şi faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimatului-reclamant, care s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susţinând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 179/Ap din 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2023.