Acquisitive Prescription of Unregistered Municipal Land: Active Standing and Distinction Between Use Rights and Proprietary Possession

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că a devenit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, proprietara unui teren în suprafaţă de 610 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 15A, iar prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, a devenit şi proprietara construcţiei în suprafaţă de 210 mp compusă din parter şi un etaj, edificată pe acest teren.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1049, art. 1050 şi urm. C. proc. civ., art. 477, art. 645, art. 1837, art. 1846 şi urm. şi art. 1890 din C. civ., precum şi pe art. 25 din Decretul nr. 213/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 28 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 28A din 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., a anulat sentinţa civilă nr. 257 din 28 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, evocând fondul, a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 594,271 mp identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert B., situat în prelungirea terenului proprietatea reclamantei, din Bucureşti, Bd. x, nr. 15 A, colţ cu strada x, a constatat că reclamanta a dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcţiei P+1E, identificată prin raportul de expertiză efectuat de expert C., în baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 a dispus ca la rămânerea irevocabilă a prezentei decizii reclamanta să restituie către stat ajutorul public judiciar, acordat sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, în cuantum de 7963 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 28A din 14 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar general, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 5 iulie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă în vederea administrării unui probatoriu complet pe ambele capete de cerere ale acţiunii reclamantei.

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1846 alin. (1), art. 1847 şi art. 1890 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 215/2001 şi a art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanţa de judecată admiţând în mod greşit apelul reclamantei A..

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 18 şi urm. din Legea nr. 215/2001, precum şi a art. 4 din Legea nr. 213/1998, de către instanţa de apel. Astfel, s-a reţinut greşit că terenul litigios face parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti, aspect care ar justifica legitimarea procesuală a recurentului, în condiţiile în care din relaţiile furnizate de către recurentă, terenul litigios reprezintă un "scuar aferent unei pieţe", nemarcat cu număr administrativ, conform parcelării pieţei şi străzilor la nivelul anului 1924.

Recurentul a arătat că în mod greşit a considerat instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., respectiv exercitarea unei posesii continue, netulburate, publice şi sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu, câtă vreme, pentru terenul în suprafaţă de 465 mp situat în Bucureşti, b-dul. x nr. 15A, reclamanta a exercitat doar un drept de folosinţă în perioada 1988-1994.

A mai învederat că instanţa de apel a administrat un probatoriu insuficient şi nerelevant în cauză în legătură cu aspectul neincidenţei Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în condiţiile în care singurele probe administrate au fost declaraţiile martorilor şi menţiunile din raportul de expertiză construcţii, fară a fi, însă, administrate înscrisuri care să ateste efectiv că această construcţie a fi fost edificată în anul 1994, iar nu ulterior datei de 1 august 2001.

Recurentul susţine că şi în privinţa eventualei apartenenţe a terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a administrat un probatoriu insuficient, în condiţiile în care a luat în considerare relaţiile furnizate de către Primăria Sector 1 Bucureşti, şi nu relaţiile oficiale, care puteau fi furnizate de către recurent, dat fiind faptul că terenul în litigiu nu are număr poştal atribuit.

Prin cel de al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea pronunţată este contradictorie sub aspectul motivării soluţiei, dat fiind faptul că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că reclamanta a exercitat doar un drept de folosinţă în perioada 1988 - 1994 asupra terenului în suprafaţă de 465 mp, situat în Bd. x, iar, pe de altă parte, a reţinut că pentru terenul în litigiu, în suprafaţă de 594,271 mp, situat în prelungirea terenului în suprafaţă de 465 mp, a exercitat o posesie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, încă din anul 1988.

Totodată, recurentul susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi în ceea ce priveşte presupusa apartenenţă a terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care se consemnează anterior, că terenul în litigiu a reprezentat un "scuar aferent unei pieţe", făcând, aşadar parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti la nivelul anului 1924.

5. Apărările formulate în cauză

În 20 iulie 2022, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 28A din 14 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, în data de 19 octombrie 2023, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor de casare, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Prin cel dintâi motiv de recurs, recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 şi următoarele din Legea nr. 215/2001, precum şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi, în consecinţă, s-a statuat greşit cu privire la calitatea procesuală pasivă a municipiului Bucureşti. În aprecierea recurentului, în mod greşit instanţa de apel a concluzionat în sensul că terenul cu privire la care reclamanta pretinde dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani face parte din domeniul privat al municipiului Bucureşti (aspect care ar justifica legitimarea procesuală a pârâtului), în condiţiile în care probele care au fost administrate pun în evidenţă faptul că acest teren reprezintă un "scuar aferent unei pieţe", nemarcat cu număr administrativ, conform parcelării pieţei şi străzilor la nivelul anului 1924; de altfel, sub acest aspect, considerentele instanţei sunt contradictorii.

Aceste critici de nelegalitate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă ele sunt nefondate.

Inalta Curte reţine că prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 20.11.2018, reclamanta A. a chemat în judecată municipiul Bucureşti prin Primarul general, solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative, care să constate că a dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, proprietatea imobilului teren în suprafaţă de 610 mp., situat în bd. x, colţ cu str. x, sector 1 Bucureşti şi că a dobândit, prin accesiune imobiliară, proprietatea construcţiei edificate pe acest teren.

În apărare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ-teritoriale, întrucât, din relaţiile existente în baza informatizată a instituţiei, a rezultat că pentru imobilul situat în str. x, figurează un teren în suprafaţă de 598 mp., ca proprietate particulară, având ca posesori parcelă şi plătitori de rol fiscal pe domnii D., E. şi F..

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În esenţă, instanţa reţine faptul că imobilele situate la nr. 15, dar şi la nr. 15 A nu se află în domeniul public şi/sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, întrucât ele au aparţinut numitei D. şi cu privire la acestea a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, rămasă nesoluţionată.

Judecând apelul reclamantei, instanţa de apel a relevat, în mod corect, că o legală statuare asupra legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată presupune, cu necesitate, identificarea exactă a terenului cu privire la care se afirmă dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive.

Astfel fiind, în urma analizei şi sintezei tuturor probelor care s-au administrat(declaraţiile martorilor audiaţi, concluziile raportului de expertiză topografică, înscrisurile probatorii), instanţa de apel a stabilit faptul că terenul asupra căreia poartă prezenta cauză a fost identificat prin raportul de expertiză topografică ca având suprafaţa de 594,271 mp. şi el reprezintă scuar aferent unei pieţe, nemarcate cu număr administrativ, conform parcelării pieţei şi străzilor prin planul parcelar "Noilor vetre de sat Băneasa scara 1:2000 din anul 1924", fără, însă, să fi fost cuprins în parcelare. Totodată, se reţine că doar suprafaţa de teren de 465 mp., dobândită de reclamantă în baza Legii nr. 18/1991, face parte din parcela de 1400 mp., care a aparţinut numitei D., conform actului de proprietate din 1935, nu şi aceea destinată a fi scuar aferent unei pieţe, conform planului din 1924, anterior evocat.

Imobilul teren în suprafaţă de 465 mp., situat în strada x nr. 15, a fost vândut de D. soţilor E. si G., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.1960, în cuprinsul contractului menţionându-se vecinătatea terenului faţă de piaţă. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.1984, construcţia edificată pe teren a fost vândută de moştenitoarea defunctei E. şi de G. numiţilor H. si I., iar terenul a trecut în patrimoniul statului, conform art. 30 lin. 2 din Legea nr. 58/1974, potrivit deciziei nr. 1826/17.12.1984, şi în folosinţa proprietarilor construcţiei cu destinaţia de locuinţă.

Prin efectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.08.1988, proprietatea asupra construcţiei a fost dobândită de reclamantă, iar prin ordinul Prefectului municipiului Bucureşti nr. 241/18.07.1994, a fost constituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia, pentru suprafaţa de 465 mp. teren, aferentă construcţiei şi aflată în folosinţa reclamantei, fiind eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/24.10.1994.

Imobilele din strada x nr. 15 aparţin unor terţe persoane de proces (J.) si se învecinează cu imobilul din Oaspeţilor nr. 15B, dobândit de reclamantă prin cumpărare, în timp ce terenul care face obiectul prezentului litigiu, şi care nu are atribuit număr administrativ propriu, se află în continuarea celui care este proprietatea apelantei, fiind situat, astfel, la nr. 15A.

Înscrisurile probatorii pun în evidenţă, cu suficientă claritate, sub aspectul regimului juridic al terenului care face obiectul prezentei cauze, că nu figurează ca fiind cuprins în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al municipiului Bucureşti, însuşit prin HCGMB nr. 186/2008, acesta nefiind, prin urmare, transmis în administrarea Primăriei Sectorului 1.

Astfel fiind, instanţa de apel concluzionează în sensul că suprafaţa de teren de 594,271 mp., reprezentând, la nivelul anului 1924, scuar aferent unei pieţe, nemarcate cu număr administrativ, nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat intre două persoane particulare, în anul 1935, cum greşit s-a apreciat cu prilejul judecăţii în prima instanţă. Dimpotrivă, nu a putut fi identificată nicio persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra acestui imobil, care nu face parte nici dintre bunurile aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece nu este enumerat printre bunurile prevăzute de art. 1-3 din acelaşi act normativ.

În aceste circumstanţe de fapt, stabilite de către instanţa de apel, care pun în evidenţă ipoteza unui imobil neînscris în cartea funciară, cu proprietar necunoscut, în privinţa parcelei în suprafaţă de 594,271 mp., aflată în continuarea parcelei de 465 mp., dobândită în proprietate de reclamantă prin efectul legii, corect s-a considerat că municipiul Bucureşti, prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind singurul subiect de drept care ar putea pretinde vreun drept asupra acestui teren, în raport cu art. 18 şi urm. din Legea nr. 215/2001.

Justificarea calităţii procesuale pasive semnifică, în cazul prezentei cereri, obligaţia reclamantei să facă dovada împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului şi ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamantă, iar nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului aflat în litigiu, o astfel de sarcină ţinând de judecata fondului; invocând dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, reclamanta nu are a proba existenţa vreunui titlu de proprietate aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, întrucât ceea ce se pretinde este dobândirea proprietăţii printr-un mod originar, iar nu prin act translativ de proprietate. În aceste circumstanţe, reclamanta are sarcina să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâtul, întrucât, în raport cu circumstanţele cauzei, acesta ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamantă prin uzucapiune, fiind relevante prevederile Legii nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile art. 18 şi 26 din Legea nr. 18/1991. În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 24 din 3 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care a fost corect invocată, în considerentele hotărârii atacate.

Cât priveşte pretinsa contradictorialitate, Înalta Curte observă că, într-adevăr, instanţa de apel reţine faptul că terenul aflat în litigiu a reprezentat un scuar aferent unei pieţe publice, conform unui plan parcelar datând din anul 1924, însă, invocă această împrejurare în contextul stabilirii regimului juridic al terenului aflat în litigiu, pentru a demonstra că acest teren nu putea face obiectul proprietăţii private a numitei D., nu putea face obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat intre două persoane particulare, în anul 1935. În prezent, înscrisurilor probatorii existente la dosarul cauzei pun în evidenţă faptul că acest teren nu a fost cuprins în lista bunurilor aparţinând domeniului public al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale, iar aceste înscrisuri sunt cele care reflectă situaţia juridică actuală a imobilului aflat în litigiu.

Prin urmare, aceste critici de nelegalitate sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul afirmă că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1846 alin. (1), art. 1847 şi art. 1890 C. civ. şi hotărârea pronunţată este contradictorie, sub aspectul motivării soluţiei, dat fiind faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, pe de o parte, că reclamanta a exercitat doar un drept de folosinţă, în perioada 1988 - 1994, asupra terenului în suprafaţă de 465 mp, situat în bd. x, iar, pe de altă parte, a reţinut că pentru terenul în litigiu, în suprafaţă de 594,271 mp, situat în prelungirea terenului în suprafaţă de 465 mp, s-ar fi exercitat o posesie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, încă din anul 1988.

Aceste critici de nelegalitate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă ele sunt nefondate.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a identificat în mod corect textele normative aplicabile, considerând, în raport cu data începerii posesiei (anul 1988), că sunt incidente prevederile art. 1846 şi art. 1847, C. civ. de la 1864. În acest sens, conform celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată în recurs în interesul legii, legea aplicabilă în ceea ce priveşte condiţiile şi termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei "şi aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parţial, deci şi cu privire la efectele posesiunii."

C. civ. din 1864 reglementează două tipuri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani (art. 1895). Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună-credinţă).

Înalta Curte subliniază că de lege lata, posesia este o stare de fapt, distincta de drepturile cărora le dă naştere, ce beneficiază de protecţie juridică şi este generatoare de drepturi. Astfel, în raport cu art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864, posesia este faptul ce constă în exercitarea- personal ori prin intermediul altuia- a prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun, cu voinţa şi intenţia de a se comporta ca titular al dreptului respectiv. Aşadar, pentru ca posesia să fie aptă de a produce efecte juridice, aceasta trebuie să fie constitută din reunirea a două elemente componente: un element material-corpus(ce constă în exercitarea în fapt a prerogativelor unui drept real) şi un element subiectiv, psihologic- animus (constă în voinţa celui ce posedă un lucru de a-l stăpâni cu intenţia de a se comporta ca un adevărat titular de drept real, posedând pentru sine).

Posesia există din momentul reunirii celor două elemente constitutive, corpus şi animus, însă, pentru a produce efectele juridice specifice, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de eficacitate, evocate în cuprinsul art. 1847 coroborat cu art. 1853, C. civ. de la 1864, şi anume: a) continuitatea (succesiunea regulată a actelor de stăpânire a bunului, la intervale regulate, în măsură să releve că nu este abandonat, ci se află în posesia cuiva); b)posesia să fie paşnică, netulburată (să nu fie fondată sau conservată prin acte de violenţă fizică sau morală în contra adversarului); c)posesia să fie publică (actele de stăpânire materială a bunului să fie exercitate la vedere, iar nu pe ascuns, astfel încât proprietarul să poată afla de posesia exercitată împotriva sa); d) posesia să fie neechivocă (posesorul să exercite posesia exclusiv pentru sine, nu şi în numele altuia, precum în cazul coproprietăţii).

În prezenta cauză, în urma administrării unui probatoriu specific şi efectuării unor verificări corespunzătoare, instanţa de apel a stabilit, în fapt, că reclamantă A. posedă terenul în suprafaţă de 594,271 mp delimitat prin puncte de contur 2-3-4-5, încă din perioada în care a achiziţionat de la numiţii I. si H. locuinţa din strada x nr. 15 sectorul 1, anume din august 1988. În acest context, instanţa de apel a avut în vedere că ambii martori audiaţi o cunosc pe apelantă de peste 30 de ani şi l-au cunoscut si pe vânzătorul construcţiei, H.. Aceştia au atestat că apelanta a îngrădit întreaga suprafaţă de teren încă din momentul intrării în posesia construcţiei cumpărate, limitele geografice ale imobilului, delimitate exterior prin gard nu au fost niciodată modificate, iar asupra terenului nu au fost ridicate pretenţii de terţe persoane, fiind stăpânit continuu de apelantă în configuraţia actuală. Din depoziţiile aceloraşi martori, coroborat cu raportul în specialitatea construcţii elaborat de expert C. mai rezultă că pe terenul din Bd Oaspeţilor nr. 15A, colţ cu strada x, aflat în prelungirea celui pe care apelanta îl deţine în proprietate potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/24.10.1994, iar între anii 1994 şi 1996 aceasta a ridicat o construcţie P+E, ce si în prezent se regăseşte în stadiul "la roşu", fără a avea finisajele efectuate.

În aceste circumstanţe de fapt, deplin dovedite, având în vedere şi considerentele de ordin teoretic anterior enunţate, corect s-a apreciat de către instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile de eficacitate specifice uzucapiunii de 30 de ani, reclamata exercitând, asupra terenului aflat în litigiu, o posesie utilă, începând cu anul 1988 şi până în prezent, adică continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Prin urmare, cel mai important efect al posesiei utile exercitate de reclamantă, dobândirea dreptului de proprietate, poate fi recunoscut, în favoarea acesteia.

Este adevărat, instanţa de apel reţine faptul că reclamanta a exercitat un drept de folosinţă, în perioada 1988-1994, asupra terenului în suprafaţă de 465 mp, situat în bd. x, teren aflat în proprietatea statului, însă această situaţie nu împiedică un exerciţiu util al posesiei cu privire la parcela de teren aflată în prelungire, având suprafaţă de 594,271 mp, teren care nu i-a fost atribuit în folosinţă. În condiţiile în care a fost stabilit în fapt că terenul asupra căruia poartă dreptul litigios este distinct de terenul dobândit în folosinţă de reclamantă, mai mult decât atât, a fost probat caracterul diferit al posesiei exercitate asupra fiecăreia dintre cele două parcele de teren, considerentele instanţei de apel nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii. Reclamanta a exercitat stăpânirea materială a terenului primit în folosinţă în virtutea unui titlu juridic, recunoscând permanent dreptul de proprietate al statului cu privire la acest bun, fără a avea, aşadar, elementul intenţional animus, în vreme ce stăpânirea terenului aflat în prelungirea celui primit în folosinţă a fost exercitată cu intenţia de a se comporta ca titular al dreptului de proprietate, fără a avea conştiinţa faptului că deţine bunul pe socoteala altuia şi că are obligaţia restituirii acestuia.

În consecinţă, sunt conforme legii substanţiale incidente concluziile instanţei de apel referitoare la caracterul util al posesiei exercitate de reclamantă, la efectele acestei posesii utile, inclusiv cele care vizează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară, asupra construcţiei edificate pe terenul aflat în litigiu.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi administrat un probatoriu insuficient şi nerelevant în cauză, pentru a concluziona, greşit, în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în condiţiile în care singurele probe administrate au fost declaraţiile martorilor şi menţiunile din raportul de expertiză, fară a fi, însă, administrate înscrisuri care să ateste efectiv că această construcţie ar fi fost edificată în anul 1994 şi nu ulterior datei de 1 august 2001. Totodată, recurentul susţine că şi în privinţa eventualei apartenenţe a terenului în litigiu la domeniul privat al municipiului Bucureşti, instanţa de apel ar fi administrat un probatoriu insuficient, în condiţiile în care a luat în considerare relaţiile furnizate de către Primăria Sector 1 Bucureşti, iar nu relaţiile oficiale, care puteau fi furnizate de către recurent, dat fiind faptul că terenul în litigiu nu are număr poştal atribuit.

Toate aceste critici, prin care se tinde la modificarea împrejurărilor de fapt esenţiale în acest proces, prin reaprecierea ori completarea probatoriului administrat în faţa instanţelor fondului, sunt unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi ele nu pot pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

În preambulul art. 488 C. proc. civ., este evocat efectul imediat al admiterii unui recurs, casarea hotărârii recurate, şi este subliniat unul dintre atributele recursului, acela care îl defineşte ca fiind o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, legiuitorul excluzând categoric posibilitate remedierii, pe calea recursului, a unor posibile erori de fapt.

Rolul instanţei de recurs este acela de a verifica, în limitele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., corecta interpretare şi aplicare a legii de procedură, precum şi a normelor substanţiale incidente unei situaţii de fapt cu certitudine stabilite prin hotărârea instanţei de apel, care şi-a exercitat rolul de instanţă a fondului, analizând şi sintetizând probele administrate, în scopul stabilirii împrejurărilor esenţiale de fapt.

În consecinţă, vor fi respinse, ca inadmisibile în recurs, motivele de netemeinicie anterior menţionate.

Pentru toate cele ce preced, aplicând art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 28A din 14 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2023.