Defamation claim arising from public blog posts and interview; limits of freedom of expression and burden of proof for factual assertions versus value judgments.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 12 decembrie 2018, reclamanţii A. şi B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, prin acuzaţiile mincinoase şi prin declaraţiile denigratoare şi defăimătoare susţinute pe blogul personal al pârâtului şi în interviul dat doamnei D. pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala sa, pe blogul personal, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1425 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâtul înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 481 din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul reclamantului A. împotriva sentinţei nr. 1425 din 2 octombrie 2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă şi a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 2692 din 8 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamanţii A. şi B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în rejudecare

După casarea cu trimitere, spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 228 din 10 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii A. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1425 din 2 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunţate de Curtea de Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B. S.A.

Prin recursul formulat, recurenţii - reclamanţi A. şi B. S.A. au solicitat casarea, în totalitate, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad, formulând mai multe critici de nelegalitate a acesteia.

Prima critică vizează nerespectarea limitelor deciziei de casare, respectiv a deciziei nr. 2692 din 8 decembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii - reclamanţi au invocat că instanţa de apel a ignorat din analiza sa, critici punctuale, care ar fi constatat o altă situaţie factuală, nefiind analizate toate criticile deduse judecăţii. De asemenea, nu au fost analizate numeroase susţineri ale intimatului - pârât, despre care, prin decizia de casare, s-a stabilit că nu reprezintă "simple opinii personale" ale acestuia, ci din contră, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt supuse probaţiunii.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de analiza dispoziţiilor exprese, indicate în decizia de casare, care a dezlegat, cu autoritate de lucru judecat, că sarcina probei revenea celui care a făcut respectivele afirmaţii. De asemenea, nici noţiunea "cadou" folosită în legătură cu situaţia B. şi "beneficiul care i-ar fi fost acordat reclamantului", nici "scutirea de la plata datoriilor de stat" nu au fost analizate în sensul indicat de instanţa supremă.

În aprecierea recurenţilor - reclamanţi, această modalitate de abordare a criticilor din apel este una care nesocoteşte exigentele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., conform cărora considerentele trebuie să conţină "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi pentru cele care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aceştia au înţeles să reitereze situaţia de fapt şi să expună argumentele pentru care apreciază că au demonstrat că nu există baza factuală reţinută de instanţa de apel.

Printr-o altă critică au susţinut că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, efectuând o analiză detaliată pentru fiecare condiţie în parte.

Astfel, au arătat că fapta ilicită constă în acţiunea de defăimare şi discreditare a acestora, prin invocarea unor acuzaţii lipsite de orice fundament real şi probator. În opinia lor, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că faptele pârâtului reprezintă simple "judecăţi de valoare", nemotivând în niciun mod o asemenea afirmaţie. Afirmaţiile pârâtului s-ar încadra în noţiunea de "fapte" precise, determinante, aşa cum sunt ele definite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar celor arătate de către instanţa de apel, "faptele" prezentate de pârât sunt minciuni, iar nu "simple judecăţi de valoare", acestea bazându-se pe fapte despre care pârâtul ştia că sunt neadevărate şi, prin urmare, nu este protejat de dreptul la libera exprimare.

Astfel, faptele ilicite au constat în următoarele afirmaţii neadevărate: reclamantul A. ar fi primit "cadou" B. (fosta E.) de la stat, cu tot cu patrimoniu, ar fi primit o asemenea favoare întrucât ar fi marşat cu prima putere F. până prin 1996, reclamanţilor li s-ar fi şters, în mod necinstit, de două ori, datoriile de la bugetul de stat şi, astfel, s-a ajuns la falsificarea jocului pe piaţă. Pârâtul nu a dovedit adevărul,realitatea acestor fapte obiective anterior afirmării în spaţiul public al unor astfel de fapte.

Au mai precizat că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de către instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant fiind buna - credinţă a autorului afirmaţiilor, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (Radio France contra Franţei, Dalban contra României.) Aşadar, este necesară verificarea cu diligenţă a realităţii faptelor invocate, ceea ce pârâtul nu a făcut, deşi informaţiile erau uşor de obţinut, fiind în spaţiul public.

De asemenea, au criticat împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat, în soluţia sa, îndeplinirea condiţiei bunei - credinţe a autorului afirmaţiilor, astfel cum a fost aceasta stabilită în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pârâtul nu se încadrează în sfera protecţiei oferite dreptului la libera exprimare şi a prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale reclamanţilor, fapta sa având caracter ilicit, ce intră sub incidenţa art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte vinovăţia, arată că pârâtul ar fi conştientizat şi urmărit consecinţele negative pe care aveau să le producă declaraţiile sale prin susţinerea publică a unor astfel de afirmaţii.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat de fapta ilicită, au menţionat că, în speţă, este vorba despre un prejudiciu moral, caracterizat de consecinţele negative şi de implicaţiile acestora asupra activităţii profesionale a reclamanţilor, aspecte care au fost demonstrate inclusiv de depoziţia martorului propus de aceştia şi audiat de instanţa de judecată.

Referitor la condiţia existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurenţii - reclamanţi au afirmat că acesta este implicit demonstrat, dat fiind faptul că afirmaţiile pârâtului au cauzat prejudiciul nepatrimonial descris anterior.

Reclamanţii - recurenţi au arătat şi împrejurarea că editorialul pârâtului, postat pe blogul său personal, îndeplineşte exigenţa juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o pagină de internet, care, prin natura sa, este destinată accesului public, oricărui utilizator, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia informării utilizatorilor publici ai paginii.

Caracterul public al faptei imputate pârâtului rezultă şi din consecinţele efective şi directe ale postării în discuţie, în măsura în care, urmare a accesării paginii de internet a pârâtului de către anumiţi utilizatori (asociaţi publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg.

Totodată, reclamanţii - recurenţi au considerat că, prin interviul dat doamnei D. pentru o teză de doctorat, dedicat rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989 (fără nicio legătură cu eventualele subiecte academice), minciuna şi calomnia au intrat în circuitul ştiinţific, universitar.

Or, raportat la considerentele de fapt şi de drept menţionate, au solicitat instanţei să reţină că afirmaţiile pârâtului nu beneficiază de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Sancţionarea pârâtului este prevăzută de lege şi urmăreşte unul din scopurile legitime prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, respectiv protejarea reputaţiei sau a drepturilor altora, este necesară într-o societate democratică, răspunzând unei nevoi sociale imperioase, argumentele fiind pertinente şi suficiente, iar ingerinţa este proporţională cu scopurile legitime urmărite.

Pentru aceste considerente, recurenţii - reclamanţi A. şi B. S.A. au solicitat casarea, în totalitate, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei unei alte instanţe de acelaşi grad.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât C. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, a invocat inadmisibilitatea în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite o singură dată, în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată. În prezenta cauză, a fost pronunţată, în primul ciclu procesual, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 2692 din 8 decembrie 2021. De asemenea, a invocat inadmisibilitatea şi ca urmare a faptului că recurenţii - reclamanţi au formulat în recurs aceleaşi critici ca în apel.

De asemenea, a menţionat că susţinerile nu pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., nefiind motive de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 mai 2023, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât C., şi admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii reclamanţi A. şi B. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii reclamanţi A. şi B. S.A., în contradictoriu cu intimatul pârât C., fiind menţinută soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine. În esenţă, la rejudecarea apelului, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile efectuate de către pârât, în cadrul unui interviu acordat pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989 şi publicat pe blogul său, reprezintă fie opinii ce au o bază factuală suficientă, fie fapte determinate probate, astfel că au fost făcute cu bună-credinţă şi se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, nefăcându-se dovada săvârşirii unei fapte ilicite.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii reclamanţi A. şi B. S.A., invocând nerespectarea limitelor deciziei de casare pronunţate de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, motivarea contradictorie a hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept materiale referitoare la condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii reclamanţi au invocat nesocotirea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel, în rejudecarea apelului, nu a respectat limitele deciziei de casare, în sensul că nu a efectuat o analiză punctuală a criticilor deduse judecăţii, astfel cum a dispus instanţa de control judiciar.

Sub acest aspect, trebuie observat că, prin decizia nr. 2692/08.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Cu privire la apelul exercitat de apelanta reclamantă B. S.A., instanţa supremă a arătat că este greşită anularea, ca insuficient timbrat, a acestui apel, atât timp cât părţii nu i s-a comunicat cuantumul corect al taxei judiciare de timbru datorate, fiind nesocotite prevederile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. Cu privire la apelul exercitat de apelantul reclamant A., instanţa supremă a considerat că este fondat motivul de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza nemotivării hotărârii, atât timp cât instanţa de apel şi-a însuşit raţionamentul logico-juridic al tribunalului, fără a efectua o analiză punctuală prin care să răspundă criticilor invocate prin cererea de apel, în condiţiile în care apelantul reclamant a susţinut că afirmaţiile contestate nu reprezintă judecăţi de valoare nesusceptibile de demonstraţii şi dovezi factuale şi nici nu a existat o bază factuală suficientă pentru a trage concluzia bunei-credinţe în demersul pârâtului de a face publice informaţii cu un anumit conţinut la adresa reclamantului. Concret, instanţa de recurs a constatat lipsa oricărei analize în privinţa criticilor legate de modul de interpretare a afirmaţiilor legate de noţiunile de "cadou" şi "beneficiu", care, în opinia apelantului, induceau o altă conotaţie decât cea reţinută de tribunal, nefiind vorba doar despre o figură de stil. De asemenea, nu au fost analizate criticile legate de stabilirea eronată şi deformată a situaţiei de fapt în legătură cu afirmaţia conform căreia societate B. S.A. a fost scutită de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat, tinzându-se la a se demonstra lipsa bazei factuale în raport de care se stabileşte respectarea sau depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. În plus, nu s-a analizat critica referitoare la faptul că afirmaţiile pârâtului nu ar reprezenta simple opinii personale, ci ar fi vorba despre fapte precis imputate, supuse probaţiunii.

Prin decizia pronunţată în rejudecarea apelului, după casare, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia instanţei de control judiciar, în deplin acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Astfel, din verificarea dispozitivului hotărârii atacate, se observă că instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelanta pârâtă B. S.A., astfel încât o atare soluţie respectă prima casare prin care s-a reţinut nelegalitatea soluţiei de anulare, ca insuficient timbrat, a acestui apel, nepunându-se astfel problema nerespectării limitelor casării în această privinţă.

De asemenea, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corespunzător situaţia de fapt, a efectuat o analiză proprie şi punctuală cu privire la criticile invocate în apel, a indicat dispoziţiile legale naţionale şi europene incidente în cauză, a argumentat adecvat reţinerea conform căreia afirmaţiile contestate au reprezentat fie opinii proprii ale pârâtului, având o bază factuală suficientă, fie fapte determinate probate, ceea ce denotă buna-credinţă a acestuia şi respectarea limitelor libertăţii de exprimare, reţinându-se lipsa dovedirii săvârşirii unei fapte ilicite de către intimatul pârât.

În concret, instanţa de apel a analizat critica referitoare la afirmaţia conform căreia reclamantul a primit cadou fosta E., cu tot ce avea aceasta în patrimoniu, subliniind că se înscrie în limitele libertăţii de exprimare. În cuprinsul deciziei sunt expuse argumentele din care rezultă aprecierea instanţei în sensul că această afirmaţie conţine o opinie personală a pârâtului şi că există o bază factuală suficientă, reprezentată de informaţiile notorii şi mediatizate în legătură cu emiterea Ordinului Ministrului Culturii nr. 82/20.02.1990, prin care s-a înfiinţat B. din fosta E., cu preluarea patrimoniului fostei edituri, directorul editurii nou înfiinţate fiind reclamantul A.. Apoi, s-a avut în vedere procesul de privatizare a societăţilor de stat, inclusiv a B., reclamantul devenind acţionar şi administrator al societăţii. De asemenea, instanţa de apel a analizat contextul în care s-a făcut această afirmaţie, ca răspuns la întrebarea adresată de către o altă persoană, fără a rezulta intenţia de a denigra, de a jigni, de a aduce atingere reputaţiei şi imaginii unei persoane. În continuare, a fost efectuată o analiză amplă, pornind de la sensul comun al noţiunilor de "cadou", "patrimoniu", "beneficiu", arătându-se argumentele pentru care instanţa de apel consideră că afirmaţia contestată nu are capacitatea de a leza onoarea, demnitatea, reputaţia şi imaginea reclamantului.

Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de apel, în acord cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a respectat îndrumările cuprinse în decizia de casare şi a efectuat analiza punctuală a criticilor invocate prin cererea de apel în legătură cu afirmaţia referitoare la faptul că reclamantul ar fi primit cadou fosta E. cu tot ce avea aceasta în patrimoniu.

De asemenea, o analiză adecvată se regăseşte în decizia recurată şi în privinţa criticilor legate de afirmaţia conform căreia societate B. S.A. a fost scutită de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat. Cu referire la această afirmaţie instanţa de apel a reţinut că vizează o faptă determinată, iar nu o simplă judecată de valoare, însă veridicitatea acesteia a fost dovedită prin probele administrate în cauză, făcându-se referire la Ordinul nr. 1283/1998 privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi eşalonarea plăţii impozitului, precum şi la adresa nr. x/23.05.2005 a ANAF - AFP Sector 1 Bucureşti privind eşalonarea plăţii impozitului pe profit şi pe salarii, coroborate cu declaraţia martorului G., care a declarat că B. S.A. a beneficiat de scutire de la plata majorărilor de întârziere şi eşalonarea obligaţiei principale. În aceste condiţii, limitele casării au fost respectate, atât timp cât, în rejudecare, instanţa de apel a efectuat o analiză corespunzătoare cu privire la critica concretă menţionată.

Recurenţii reclamanţi au susţinut faptul că, în rejudecare, instanţa de apel ar fi ignorat din analiză critici punctuale care ar fi condus la reţinerea unei alte situaţii de fapt, însă nu au indicat în concret ce critici ar fi fost invocate şi ar fi fost omise de la analiza efectuată în al doilea ciclu procesual. De asemenea, se indică generic omisiunea analizării unor susţineri care nu ar reprezenta simple opinii personale ale intimatului, astfel cum a statuat instanţa supremă prin decizia de casare. Contrar acestor susţineri, se observă că instanţa de apel a considerat, în acord cu decizia instanţei de recurs în primul ciclu procesual, că afirmaţiile legate de scutirea de la plata datoriilor către bugetul de stat se referă la fapte determinate ce se cer a fi probate, iar nu la simple opinii sau judecăţi de valoare. Prin urmare, în această privinţă, decizia instanţei de apel respectă îndrumările şi dezlegările cuprinse în decizia de casare, neputându-se reţine o nesocotire a prevederilor art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, s-a mai invocat o încălcare a dezlegării date de instanţa de recurs în sensul că sarcina probei revenea celui care a făcut respectivele afirmaţii. Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă caracterul nefondat al acestei critici, deoarece în privinţa judecăţilor de valoare s-a pretins dovedirea de către pârât a unei baze factuale suficiente, iar în privinţa faptelor determinate, s-a urmărit verificarea realităţii acestora, pe baza probatoriului administrat. Prin urmare, veridicitatea afirmaţiilor pretins denigratoare s-a realizat pe baza probelor administrate în faţa instanţelor de fond, nepunându-se problema vreunei încălcări a limitelor casării.

În privinţa criticilor vizând analiza necorespunzătoare a motivelor de apel referitoare la primirea drept cadou a B., la beneficiul ce i-ar fi fost acordat reclamantului şi la scutirea de la plata datoriilor de stat, se constată că recurenţii reclamanţi s-au limitat la a indica în mod formal o lipsă a analizei în sensul indicat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Contrar acestor susţineri, din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a efectuat analiza punctuală a criticilor, astfel cum s-a indicat în decizia de casare, fiind respectate în mod corespunzător toate îndrumările oferite de instanţa de control judiciar, astfel cum s-a argumentat mai sus.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. nu au fost nesocotite, fiind respectate limitele casării stabilite prin decizia instanţei de recurs în primul ciclu procesual, astfel încât primul motiv de casare invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenţii reclamanţi nu sunt de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Recurenţii au indicat în mod generic o motivare insuficientă, însă nu au expus critici concrete din care să rezulte că cercetarea motivelor de apel nu ar fi fost una completă ori că ar fi fost superficială.

Susţinerile legate de pronunţarea deciziei în baza unor afinităţi locale şi stabilirea adevărului în raport de informaţii mincinoase nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci critici de netemeinicie, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, aceasta fiind deschisă doar pentru a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Redarea de către recurenţi a situaţiei de fapt, a propriei interpretări date conţinutului afirmaţiilor considerate denigratoare, calomnioase, şi formularea unor întrebări retorice în legătură cu maniera în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt, pe baza probelor administrate, nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurenţii reclamanţi sunt nemulţumiţi de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenţii reclamanţi au invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Printr-un set de critici, s-a invocat reaua-credinţă a pârâtului prin afirmaţiile care conţin opinii personale, deoarece baza factuală invocată este reprezentată de informaţii a căror neveridicitate a fost stabilită cu mulţi ani în urmă. Aceste susţineri nu sunt în măsură să conducă la nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, atât timp cât chestiunea bunei sau relei credinţe priveşte starea de fapt, stabilită în baza dovezilor administrate în faţa instanţelor de fond, în timp ce instanţa de recurs nu are posibilitatea de a efectua un control de temeinicie a hotărârii, ci exclusiv unul de legalitate.

De asemenea, nu intră în controlul de legalitate permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nici criticile prin care se solicită o reinterpretare a conţinutului afirmaţiilor contestate prin demersul procesual de faţă. În orice caz, trebuie precizat că întreaga argumentare expusă de către recurenţii reclamanţi pentru a susţine caracterul denigrator al discursului pârâtului reprezintă o adăugare, o completare a ideilor transmise în cadrul interviului invocat, nefiind vorba despre afirmaţii exprimate de către pârât şi, pe cale de consecinţă, neputându-i fi imputabile acestuia.

Recurenţii au invocat o pretinsă aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 72 şi urm., art. 253 alin. (3) şi alin. (4) C. civ., însă din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor prevederi.

În argumentarea acestui motiv de casare se susţine că soluţia instanţei de apel este consecinţa aplicării eronate a normelor de drept material, fiind îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmaţiile pârâtului îmbracă forma unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, nefăcându-se dovada adevărului celor afirmate şi acuzându-se astfel un prejudiciu moral prin afectarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii reclamanţilor, ceea ce face ca limitele libertăţii de exprimare să fie depăşite.

Cu privire la fapta ilicită, instanţa de recurs observă că instanţa de apel a analizat probatoriul administrat, pe baza căruia a stabilit inexistenţa unui delict civil comis de către pârât, motivat de faptul că afirmaţiile care au reprezentat judecăţi de valoare au o bază factuală suficientă, iar cele care au vizat fapte determinate au fost justificate prin prisma dovezilor administrate în cauză.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

De asemenea, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a celui ce prezintă informaţia (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză concretă şi corectă a afirmaţiilor făcute de intimatul pârât, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reţinând, în mod just, că acestea nu au fost făcute în scopul de a denigra, ţinând seama de contextul în care au fost exprimate, respectiv în urma întrebărilor adresate în cadrul unui interviu acordat pentru o teză de doctorat având ca temă rolul intelectualilor publici în perioada de după anul 1989. De asemenea, instanţa de apel a verificat în mod corespunzător, pe baza probatoriului administrat, atât existenţa bazei factuale suficiente în privinţa opiniilor şi judecăţilor de valoare, cât şi existenţa faptelor determinate la care a făcut referire autorul discursului pretins vătămător. În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut inexistenţa faptei ilicite, ceea ce a justificat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte criticile legate de reţinerea greşită a unei baze factuale a judecăţilor de valoare, Înalta Curte reţine că acestea se referă o chestiune care ţine de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a reţinut că toate afirmaţiile intimatului pârât ar reprezenta judecăţi de valoare, ci, în privinţa informaţiei legate de scutirea de la plata datoriilor fiscale, a arătat explicit că este vorba despre o faptă determinată a cărei veridicitate a fost dovedită prin probele administrate în cauză. În schimb, instanţa de recurs nu are posibilitatea de a proceda la o reapreciere a probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, putând analiza exclusiv critici de nelegalitate a hotărârii.

De asemenea, instanţa de recurs nu poate proceda la o reinterpretare a afirmaţiilor intimatului pârât şi la o reapreciere a acestora din afirmaţii conţinând judecăţi de valoare în afirmaţii conţinând fapte precise, determinate, deoarece o atare analiză poate fi efectuat în cadrul unui control de temeinicie a soluţiei, iar nu în cadrul controlului permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, afirmaţiile sale fiind făcute cu bună-credinţă, fără intenţia de a jigni, având o bază factuală suficientă pentru judecăţile de valoare exprimate şi probând faptele determinată la care a făcut referire în discursul său.

Faţă de neîndeplinirea cerinţei legate de săvârşirea faptei ilicite, devine de prisos analiza celorlalte critici referitoare la îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenţii reclamanţi prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurenţilor reclamanţi, Curtea îi va obliga pe aceştia să plătească intimatului pârât C. suma de 3.311 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând cheltuieli de transport în valoare de 311 RON, conform bonului fiscal din data de 31.10.2023 şi onorariul avocaţial în cuantum de 3.000 RON, achitat cu chitanţele nr. 88/31.10.2023 şi nr. 1103/31.10.2023, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă recurenţii - reclamanţi A. şi B. S.A. la plata către intimatul - pârât C. a sumei de 3.311 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.