Simulated Price in Bilateral Sale Promise: Admissibility of Witness Testimony to Prove Illicit Act Under Civil Code Art. 1292

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 decembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanţei: să constate că între reclamanţi, în calitate de promitenţi cumpărători, şi pârâtă, în calitate de promitentă vânzătoare, s-a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare intitulat "Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (cu plata în rate)", prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamanţilor, iar aceştia s-au obligat să cumpere imobilul situat în intravilanul municipiului Braşov, judeţ Braşov, înscris în C.F. nr. x a localităţii Braşov, număr CF vechi x, identificat la A.1 cu nr. cadastral x, teren având categoria de folosinţă altele în suprafaţă de 720 m.p., la A.1.1. cu număr cadastral x Sp+P+M; să constate că reclamanţii au efectuat plata integrală a preţului imobilului; să oblige pârâta să încheie cu reclamanţii contractul autentic de vânzare pentru imobil, iar, în caz contrar, hotărârea ce va fi pronunţată de instanţă să ţină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare; să dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară a imobilului; să oblige pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 896, art. 1672 şi art. 1669 din C. civ.

La data de 20 decembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au depus o cerere de modificare, prin care au arătat că înţeleg să corecteze erorile materiale referitoare la identificarea topo cadastrală şi descrierea imobilului, ce face obiectul dosarului, corecta identificare fiind următoarea: imobil situat în municipiul Braşov, str. x, jud. Braşov, format din teren cu construcţii (casă de locuit în regim de înălţime Sp+P+M şi garaj), înscris în C.F. nr. x a localităţii Braşov, nr. CF vechi x identificat la: A1 cu nr. cadastral x, teren împrejmuit, în suprafaţă de 720 m.p.; A1.1. cu nr. cadastral x, suprafaţă construită la sol 163 m.p., suprafaţă construită desfăşurată 271 m.p., locuinţă Sp+P+M edificată în anul 2016 având componenţa: 5 camere, 2 subsoluri, 2 holuri, casa scării, seră, bucătărie, cămară, WC, duş, 3 băi, balcon, terasă; A1.2. cu nr. cadastral x, suprafaţă construită la sol şi suprafaţă desfăşurată 44 m.p., garaj P, edificat în anul 2016.

Prin întâmpinarea şi cererea de reconvenţională, înregistrate la data de 15 ianuarie 2018, pârâta - reclamantă C. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanţii - pârâţi A. şi B., ca instanţa: să dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate, autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017, şi, în consecinţă, pierderea avansului achitat de către promitenţii cumpărători de 50.000 RON (echivalentul a 10.875 euro); să dispună anularea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate, autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017, pentru vicierea consimţământului pârâtei prin dol şi pentru eroare esenţială, întrucât preţul este derizoriu, cu mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, şi pentru cauză ilicită şi imorală; să dispună radierea din cartea funciară a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017; să oblige reclamanţii - pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 236/S din 5 noiembrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins capetele 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, ca inadmisibile; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi A., obligând pe pârâtă să încheie cu reclamanţii contractul autentic de vânzare-cumpărare conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2017 de către BNP dr. D., având ca obiect imobilele situate în Braşov, str. x, jud. Braşov, înscrise în cartea funciară nr. x Braşov, identificate sub A.1 cu nr. cadastral x - teren în suprafaţă de 720 m.p., A.1.1. cu nr. cadastral x - locuinţă Sp+P+M cu suprafaţă construită de 271 m.p. şi A.1.2 cu nr. cadastral x - C2 garaj, cu suprafaţă construită de 44 m.p., iar în caz de refuz, hotărârea instanţei va ţine loc de act autentic; a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, astfel dobândit de către reclamanţi; a obligat pe pârâtă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilele ce fac obiectul dosarului; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de către pârâta C., în contradictoriu cu reclamanţii B. şi A.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 8.189 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1076/Ap/2022 din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâta - reclamantă reconvenţională C.; a admis apelul formulat de pârâta - reclamantă C., în contradictoriu cu reclamanţii - pârâţi B. şi A., împotriva sentinţei civile nr. 236/S5 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul respingerii petitelor 3, 4 şi 5 ale cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanţii B. şi A. şi al înlăturării obligaţiei pârâtei privind plata către reclamanţi a contravalorii taxei judiciare de timbru; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, efectuate la fond de reclamanţii - pârâţi, constând în taxa judiciară de timbru, cu cheltuielile de judecată efectuate de pârâta reclamantă reconvenţională, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial; a menţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţionale; a respins apelul incident formulat de reclamanţii - pârâţi B. şi A. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi apelul formulat de pârâta - reclamantă reconvenţională C. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017; a obligat pe intimaţii reclamanţi - pârâţi B. şi A. să plătească apelantei pârâte - reclamante suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în taxa de timbru şi onorariul avocaţial.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1076 din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

Prin cererea de recurs, reclamanţii au solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, în limitele casării, instanţei de apel, precizând în mod expres că nu fac obiectul recursului soluţia pronunţată cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii şi nici respingerea apelului formulat de pârâta C. în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de aceasta.

Recurenţii - reclamanţi au arătat că recursul vizează numai hotărârea instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii soluţiei pronunţate asupra cererii principale şi a considerentelor care au determinat instanţa de apel să pronunţe hotărârea.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reclamanţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9, art. 13, art. 14 şi art. 22 alin. (4), art. 309 alin. (2), (4), (5) şi art. 315 alin. (2) pct. 1 şi 3 din acelaşi act normativ. Astfel, arată că nerespectarea principiilor fundamentale ce guvernează dreptul procesual civil, precum dreptul de dispoziţie al părţilor, dreptul de apărare, principiul contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, este de natură a produce o vătămare drepturilor părţilor ce se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite, acestea fiind nulităţi virtuale ce operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor chestiunile de drept pe care şi-a întemeiat hotărârea, procedând la recalificarea chestiunilor cuprinse în cererea reconvenţională, însă fără a supune dezbaterii contradictorii a părţilor normele de drept procesual şi de drept material. Astfel, nu s-a pus în discuţia părţilor instituţia simulaţiei. Din acest motiv, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre străină de cererile părţilor din litigiu.

Potrivit art. 22 alin. (4) teza finală din C. proc. civ., instanţa poate restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, însă numai după ce a pus în discuţia prealabilă a părţilor aceste aspecte. Or, instanţa de apel a dispus recalificarea apărărilor pârâtei, exclusiv cu ocazia deliberării, făcând o amplă analiză a materiei simulaţiei, deşi, prin cererea reconvenţională, pârâta a invocat şi s-a apărat strict din perspectiva rezoluţiunii şi a anulării antecontractului.

Fără a nega prerogativa instanţei de a proceda la recalificarea actelor şi a faptelor juridice deduse judecăţii, recurenţii - reclamaţi au criticat modul nelegal în care instanţa a procedat la recalificarea pretenţiilor cuprinse în cererea reconvenţională şi în apelul principal, cu nesocotirea rigorilor procesuale impuse de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., fără a pune în discuţia părţilor natura juridică a cererilor cuprinse în apelul principal şi instituţia de drept material astfel recalificată.

Instanţa a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, obiectul şi limitele învestirii. Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, în cauză, obiectul şi temeiul juridic fiind stabilite prin cererea reconvenţională şi prin apel, partea care le-a formulat beneficiind, totodată, de asistenţă juridică calificată.

Recurenţii arată că, prin raportare la obiectul cererii reconvenţionale, prin care se tinde la desfiinţarea antecontractului, fie prin anularea lui, fie prin rezoluţiunea sa, s-au încuviinţat probe specifice acestor instituţii de drept, iar pârâta nu a invocat, pe cale de excepţie, apărarea privind incidenţa în cauză a instituţiei simulaţiei, ci singurele modalităţi prin care a tins la combaterea pretenţiilor din cererea principală au fost evocate pe calea unei cereri incidentale. În măsura în care pârâta ar fi tins să formuleze, în cauză, apărări pe calea unei excepţii, astfel cum eronat reţine instanţa de apel, nu s-ar mai fi impus achitarea unei taxe judiciare de timbru de către pârâtă, aferentă cererilor formulate pe calea cererii reconvenţionale.

Instanţa de apel era ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, de scopul acesteia şi de situaţia de fapt calificată juridic şi nu putea schimba, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, fundamentul juridic al pretenţiei formulate. Judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, neputându-se deroga de la principiile disponibilităţii părţilor în procesul civil, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Instanţa de apel nu putea să se substituie uneia dintre părţi şi nici să se metamorfozeze în avocatul acesteia, pentru a corecta ipotetice erori în formularea şi susţinerea cererii, cu atât mai mult cu cât partea a beneficiat de asistenţă juridică pe tot parcursul litigiului.

Recurenţii arată că, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa celei de apel, nu a fost administrat un probatoriu din perspectiva instituţiei simulaţiei (încheierea a două acte - unul public, iar altul secret), ci exclusiv cu privire la caracterul derizoriu al preţului, respectiv din perspectiva motivelor de nulitate a antecontractului, invocate de parte.

În dezvoltarea criticilor privind încălcarea regulilor de procedură referitoare la administrarea probatoriului, recurenţii - reclamanţi au susţinut că, potrivit art. 1289 şi art. 1292 C. civ., simulaţia presupune existenţa unui act secret care, între părţi, poate fi dovedit numai prin act scris. Au precizat că, deşi între părţi nu s-a încheiat niciun act secret, nefiind incidentă simulaţia, iar intimata C. nu a invocat existenţa a două acte juridice, instanţa de apel a reţinut existenţa unui astfel de act secret, fără a pune în discuţia părţilor simulaţia şi fără a administra probe, în acest sens, reţinând că nu este necesar un înscris pentru dovedirea actului secret.

În dezacord cu cerinţa instituită prin art. 1289 şi art. 1292 din C. civ., de a proba existenţa actului secret numai printr-un înscris, şi contrar prevederilor art. 309 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că simulaţia este demonstrată de proba cu martori. Soluţia instanţei de apel, ce reţine că simulaţia rezultă din administrarea probei testimoniale, este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. ce statuează că proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv.

Recurenţii apreciază că, în mod nelegal, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., reţinând că partea s-a aflat în imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, în condiţiile în care nicio parte nu a invocat incidenţa acestui articol, iar relaţiile de prietenie nu sunt, prin ele însele, de natură să justifice constatarea unei imposibilităţi morale de a preconstitui un înscris. Între părţi, la momentul încheierii antecontractului ce face obiectul litigiului, relaţiile erau unele pozitive, de amiciţie, dar nu într-atât de intime încât să se fi aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, cu atât mai mult cu cât între părţi au fost încheiate, în decursul timpului, mai multe acte juridice.

Instanţa de apel a încălcat şi normele de procedură referitoare la administrarea probelor, respectiv art. 315 alin. (2) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., ascultând, în calitate de martor, pe numitul E., fin al fratelui pârâtei, acesta din urmă având totodată şi calitatea de mandatar al pârâtei la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.

În cauză, nu a existat un acord al părţilor, nici expres şi nici tacit, pentru a se proceda astfel, reclamanţii opunându-se audierii martorului la termenul din data de 5 mai 2022, când acesta şi-a declarat calitatea, prin raportare la faptul că martorul E. este fin al lui F., fratele pârâtei C..

În aceeaşi situaţie se află şi martorii audiaţi în etapa fondului, G. şi H., afini ai pârâtei, în privinţa cărora reclamanţii s-au opus, de asemenea, să fie audiaţi în cauză, prin raportare la calitatea celor doi martori de fraţi ai numitei I., soţia lui F., fratele pârâtei C. şi mandatarul acesteia în relaţia contractuală ce stă la baza prezentului dosar.

Recurenţii au arătat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În cadrul acestui motiv de recurs, arată că, pentru aplicarea instituţiei simulaţiei, era necesar ca ipoteticul act secret să existe şi să îndeplinească toate condiţiile ad validitatem prevăzute de lege, atât cele de fond, cât şi cele de formă.

Astfel, prealabil aplicării în cauză a instituţiei simulaţiei, era necesar ca instanţa să verifice şi să stabilească, în primul rând, existenţa a două acte juridice, actul public, care în cauză, ar fi reprezentat de antecontractul de vânzare - cumpărare, şi un alt act secret, în care părţile să fi stabilit un alt preţ.

Ulterior stabilirii împrejurării că, în cauză, ar fi fost încheiate două acte juridice, instanţa ar fi trebuit să verifice încheierea valabilă a acestor acte juridice, adică valabilitatea actului public, pe de-o parte, precum şi valabilitatea actului secret, pe de altă parte.

Curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1279 şi art. 1669 din C. civ., prin raportare la art. 1289 alin. (2) din acelaşi act normativ, întrucât contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

În măsura în care ar fi rezultat existenţa a două acte, precum şi îndeplinirea condiţiilor de formă, instanţa ar fi trebuit să verifice existenţa condiţiilor de fond, respectiv consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Or, în faţa instanţei, s-au analizat condiţiile de fond numai în ce priveşte antecontractul de vânzare - cumpărare, iar nu şi ale actului secret.

Promisiunea de vânzare, publică ori secretă, fiind ea însăşi un contract, ar fi trebuit să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Prin urmare, în măsura în care ar fi existat, promisiunea de vânzare secretă ar fi trebuit să fie în oglindă cu antecontractul a cărui perfectare se urmăreşte, dar să conţină prevederi diferite sub aspectul preţului.

Pentru a produce efecte juridice, acordul de voinţă al părţilor trebuie să privească elementele esenţiale ale contractului prefigurat, şi anume, lucrul vândut şi preţul, ca element al contractului, obiectul fiind necesar să conţină elementele de identificare topo-cadastrală şi de situare ale bunului imobil.

În speţă, nu există o atare promisiune de vânzare secretă, contrar celor reţinute în mod nelegal de instanţa de apel. În tot acest context, este evident că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile de drept material care reglementează simulaţia, dispoziţiile art. 1289 C. civ. fiind chiar străine de cauză.

În ceea ce priveşte nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea prevederilor art. 1279 alin. (3) şi art. 1669 alin. (1) din C. civ., care reprezintă temeiul juridic al acţiunii introductive. Astfel, curtea de apel trebuia să dea eficienţă acestor texte de lege, care dau posibilitatea instanţei să pronunţe o hotărâre care să suplinească consimţământul părţii ce refuză executarea obligaţiei izvorâte din antecontract.

Promisiunea de vânzare, ce face obiectul litigiului, este valabil încheiată, preţul nu este derizoriu, ci este serios şi real, fiind cel stipulat în antecontract şi, în integralitate, achitat prin procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune. De asemenea, nu există o convenţie distinctă.

Prin apărările invocate, pârâta tinde să îşi invoce propria atitudine culpabilă, în sensul că s-ar fi stipulat un alt preţ al contractului, pentru ca aceasta să plătească taxele şi impozitele specifice reduse, or nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine un avantaj. Astfel, sunt încălcare dispoziţiile art. 14 şi art. 1170 din C. civ., ce instituie obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile cu bună-credinţă.

În cauză, deşi antecontractul a fost semnat prin intermediul mandatarului promitentei-vânzătoare, acest lucru a avut loc numai după negocierea preţului, ce a avut loc personal, între reclamaţi şi pârâtă, iar nu prin intermediul mandatarului acesteia, rezultând, aşadar, că promitenta vânzătoare a încheiat de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză promisiunea de vânzare, fiind de acord cu preţul stabilit, asupra căruia aceasta a iniţiat discuţii şi a exprimat poziţia determinantă finală.

Au apreciat recurenţii că această precizare este importantă prin raportare la hotărârea instanţei de apel, care a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite prevederile art. 1279 alin. (3), coroborate cu ale art. 1669 alin. (1) din C. civ., întrucât din probele administrate nu a rezultat că preţul real al convenţiei a fost achitat în integralitate de reclamanţi, motiv pentru care, schimbând hotărârea instanţei de fond, a respins cererea de chemare în judecată.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel, din depoziţiile martorilor audiaţi, că ar fi existat, anterior încheierii promisiunii, discuţii cu privire la o altă câtime a preţului, mai mare decât cea stipulată în convenţie, întrucât părţile contractante sunt reclamanţii, pe de-o parte, în calitate de promitenţi cumpărători, şi pârâta C., iar nu fratele şi, totodată, mandatarul acesteia, F., în calitate de promitent vânzător şi titular al dreptului de proprietate. Potrivit art. 1280 din C. civ., contractul produce efecte numai între părţi, prin urmare, discuţiile cu terţe persoane, cum este situaţia mandatarului F., nu pot crea suspiciunea, cu atât mai puţin convingerea, că preţul vânzării ar fi fost altul decât cel stipulat.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a ignorat o serie de acte autentice şi sub semnătură privată, încheiate ulterior promisiunii de vânzare, prin care s-a stipulat preţul, fiind astfel confirmată realitatea şi seriozitatea acestuia. Făcând trimitere la aceste acte şi proceduri, au precizat că intimata nu a pus în discuţie preţul plătit, nici în faţa executorului judecătoresc, în procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune, nici în faţa notarului public, cu ocazia notificării pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare. De asemenea, au concluzionat că, din necontestarea acestor acte, rezultă că pârâta recunoaşte efectele şi clauzele convenţiei, inclusiv valabilitatea şi realitatea antecontractului şi a preţului vânzării întocmai cum acestea au fost stabilite.

În plus, pârâta nu a refuzat încheierea, în formă autentică, a vânzării, nici pentru neplata preţului, nici pentru preţ derizoriu, invocând numai respectarea termenului de predare al imobilului stabilit în contract, invocând caracterul pretins derizoriu al preţului numai în faţa instanţei în prezenta procedură.

În dovedirea caracterului serios al preţului, recurenţii au mai menţionat că pârâta le-a vândut un alt imobil, învecinat cu cel în litigiu, având aceeaşi suprafaţă cu cel din cadrul prezentului dosar, pentru un preţ de 50.000 RON.

Pentru considerentele expuse, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În drept, recurenţii şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, la data de 22 noiembrie 2022, intimata - pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, combătând aspectele invocate prin motivele de recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1076 din 28 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

A fixat termen la 26 octombrie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii reclamanţi A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă C., în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi-pârâţi B. şi A., fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare pentru imobilul ce a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/25.10.2017 la BIN D., iar în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. În esenţă, instanţa de apel, în raport de prevederile art. 1289 - art. 1294 şi art. 1669 C. civ., a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că preţul vânzării convenit de părţi a fost de 280.000 EUR, iar nu de 99.000 EUR, cât s-a menţionat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, astfel încât, în lipsa plăţii preţului integral de către promitenţii cumpărători, nu se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de vânzare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii reclamanţi B. şi A., invocând încălcarea ori greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept procesual şi de drept material.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind invocată nesocotirea prevederilor art. 22 alin. (4), art. 9, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., care reglementează principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, dreptul la apărare al părţilor şi principiul contradictorialităţii.

Printr-o primă critică recurenţii reclamanţi sunt nemulţumiţi de faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor chestiunea de drept pe care şi-a întemeiat hotărârea, respectiv instituţia simulaţiei, întreaga decizie fiind circumscrisă unei recalificări efectuate în mod ocult de către instanţa de apel.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte observă că pârâta-reclamantă C. a depus, în faţa primei instanţe, la data de 15.01.2018, întâmpinare şi cerere reconvenţională, susţinând, în combaterea cererii principale, faptul că preţul menţionat în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare este unul simulat, preţul real negociat fiind de 280.000 EUR, promitenta vânzătoare având reprezentarea că va primi această sumă în schimbul transferului dreptului de proprietate. Pe calea întâmpinării, pârâta a precizat că a fost de acord cu semnarea actului notarial, în care este menţionată o sumă mai mică reprezentând preţul vânzării, respectiv suma de 99.000 EUR, motivat de faptul că părţile se aflau în relaţii de amiciţie şi de afinitate, promitenţii cumpărători argumentând că nu doresc să achite taxe notariale mai mari, aferente preţului negociat. Aşadar, încă din faza procesuală a fondului, reclamanţii-pârâţi au putut cunoaşte faptul că pârâta-reclamantă opune, în apărare, caracterul simulat al preţului menţionat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, putându-şi astfel formula în mod corespunzător apărarea.

Mai mult decât atât, în faţa primei instanţe, a fost administrată proba testimonială pentru verificarea temeiniciei susţinerilor legate de caracterul simulat al preţului indicat în antecontract, iar prin sentinţa pronunţată de tribunal a fost realizată o analiză a dispoziţiilor legale vizând instituţia simulaţiei, fiind avute în vedere prevederile art. 1292 C. civ. referitoare la dovada simulaţiei.

De asemenea, prin cererea de apel, apelanta pârâtă-reclamantă C. a înţeles să critice soluţia de admitere a acţiunii principale, invocând faptul că refuzul său de a încheia contractul de vânzare nu este unul nejustificat, ci are la bază împrejurarea că preţul real convenit de părţi pentru perfectarea actului translativ de proprietate a fost de 280.000 EUR, nicidecum de 99.000 EUR, cât s-a menţionat în actul public.

În faţa instanţei de apel, intimaţii reclamanţi-pârâţi au formulat întâmpinare şi au avut posibilitatea de a se apăra astfel cum au considerat, în raport de motivele de apel invocate. Totodată, instanţa a încuviinţat şi a administrat proba testimonială constând în audierea martorului E., acesta relatând aspecte cunoscute în legătură cu preţul real convenit pentru vânzarea imobilului. În plus, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, ambele părţi au formulat concluzii legate de realitatea preţului convenit între părţi ca fiind de 280.000 EUR şi, respectiv, de 99.000 EUR.

În raport de cele arătate, rezultă cu claritate că problema litigioasă legată de caracterul simulat al preţului convenit a fost invocată de către partea pârâtă prin întâmpinare, astfel încât partea reclamantă a avut posibilitatea de a-şi construi apărarea în mod corespunzător.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. nu au fost încălcate de către instanţa de apel. Textul legal indicat prevede că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care există obligaţia punerii în discuţia părţilor a calificării juridice exacte. Această norma nu este incidentă în cauza de faţă, atât timp cât instituţia simulaţiei a fost invocată de către pârâta-reclamantă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, astfel că reclamanţii-pârâţi au cunoscut, încă de la începutul procesului, care este poziţia procesuală a părţii adverse, având posibilitatea de a-şi construi în mod corespunzător propria apărare. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au analizat probatoriul administrat şi au soluţionat cererile deduse judecăţii prin raportare la apărările formulate de ambele părţi în legătură cu chestiunea caracterului simulat al preţului prevăzut în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Această problemă litigioasă a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, fără a fi necesară intervenţia instanţei pentru recalificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, respectiv a apărării invocate de către pârâta-reclamantă în legătură cu valoarea preţului convenit.

Trebuie subliniat că recurenţii reclamanţi-pârâţi au apreciat în mod eronat că apărarea vizând caracterul simulat al preţului se circumscrie exclusiv cererii reconvenţionale, iar nu şi cererii principale. Dimpotrivă, din parcurgerea întâmpinării depuse în faţa primei instanţe se constată că promitenta cumpărătoare a invocat, ca principală apărare, chestiunea caracterului justificat al refuzului său de a perfecta contractul de vânzare, motivat de faptul că preţul real convenit de 280.000 EUR nu a fost achitat. Prin urmare, incidenţa instituţiei simulaţiei nu a fost avută în vedere din oficiu de instanţa de apel, ci a fost invocată, pe cale de apărare, de către pârâtă, astfel încât reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte limitele învestirii instanţei şi de a se apăra în mod corespunzător.

De altfel, nu se poate susţine că instanţa de apel a dat o nouă recalificare actelor şi faptelor deduse judecăţii, atât timp cât, chiar în sentinţa apelată, s-a făcut referire la incidenţa dispoziţiilor legale în materia dovedirii simulaţiei, ceea ce înseamnă că limitele judecăţii au fost cunoscute, în egală măsură, de ambele părţi.

Nu era necesară punerea în discuţia contradictorie a părţilor a recalificării apărărilor cuprinse în cererea reconvenţională, din moment ce actul procedural depus de pârâta-reclamantă a fost intitulat, în acelaşi timp, întâmpinare şi cerere reconvenţională, iar subsumat întâmpinării, partea a indicat caracterul simulat al preţului menţionat în actul public reprezentat de promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Nu sunt corespunzătoare realităţii nici susţinerile în sensul că decizia instanţei de apel ar fi străină de cererile părţilor, atât timp cât simularea preţului a fost invocată de către pârâta-reclamantă, pe cale de apărare, iar pe baza probatoriului administrat, s-a reţinut temeinicia acestei apărări, ceea ce a justificat soluţia de respingere a cererii principale având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În schimb, soluţia de respingere a cererii reconvenţionale nu a fost atacată de niciuna dintre părţi, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului judiciar în această privinţă.

Faptul că reclamanţii-pârâţi au omis să formuleze apărări adecvate în raport de instituţia simulaţiei şi să combată în mod corespunzător susţinerea pârâtei-reclamante în sensul convenirii unui preţ de 280.000 EUR nu înseamnă că instanţa de apel a nesocotit rolul său activ, fiind esenţial că apărarea în discuţie a fost formulată încă din faţa primei instanţe, făcând obiect al probaţiunii şi al dezbaterilor atât în faţa tribunalului, cât şi în faţa curţii de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a recalificat o apărare invocată în susţinerea cererii reconvenţionale, ci, în considerarea efectului devolutiv al apelului, a administrat probatoriul pe care l-a considerat necesar şi a dat o rezolvare diferită cererii principale, faţă de cea reţinută de prima instanţă, făcând o reapreciere şi o reinterpretare a probelor administrate şi soluţionând apărarea invocată de pârâtă în legătură cu caracterului simulat al preţului, apărare invocată prin întâmpinarea la cererea principală, iar nu numai în cererea reconvenţională, cum în mod neadevărat s-a susţinut prin memoriul de recurs.

Nu corespund realităţii susţinerile recurenţilor în sensul că intimata s-ar fi apărat strict din perspectiva rezoluţiunii şi anulării antecontractului, fiind relevant faptul că invocarea preţului real de 280.000 EUR se regăseşte în cuprinsul întâmpinării la cererea principală, iar nu numai în cuprinsul cererii reconvenţionale.

În plus, încadrarea juridică a acestei apărări în instituţia simulaţiei se regăseşte chiar în cuprinsul sentinţei pronunţate de tribunal, care a indicat explicit prevederile art. 1292 C. civ. referitoare la proba simulaţiei, astfel încât instanţa de apel nu a efectuat nicio recalificare şi nici nu avea de pus în discuţie aplicarea altor dispoziţii legale decât cele avute în vedere la soluţionarea în fond a litigiului.

Împrejurarea că soluţiile şi argumentele expuse de cele două instanţe de fond sunt diferite nu determină concluzia în sensul că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea unor dispoziţii legale necunoscute părţilor şi nepuse în dezbaterea contradictorie a acestora. De asemenea, faptul că, în decizia recurată, sunt expuse considerente teoretice ample legate de instituţia simulaţiei nu înseamnă că instanţa de apel ar fi aplicat dispoziţii legale noi faţă de cele avute în vedere de prima instanţă, ci doar a explicat pe larg ce a determinat schimbarea soluţiei cuprinse în sentinţă, prin raportare la reţinerea caracterului simulat al preţului, conform probatoriului administrat.

În raport de cele arătate, contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a procedat la o recalificare a actelor şi faptelor invocate de către pârâta-reclamantă şi nu a schimbat temeiul juridic aplicabil faţă de cel reţinut în sentinţă, ci, pe baza dovezilor administrate, a apreciat caracterul justificat al refuzului promitentei vânzătoare de a perfecta actul autentic de vânzare-cumpărare, ca urmare a neachitării integrale a preţului real convenit de părţi. Or, cerinţa existenţei unui refuz nejustificat şi poziţia procesuală a pârâtei-reclamante în sensul că preţul menţionat în antecontract este unul simulat au format obiectul analizei şi în faţa primei instanţe, astfel încât instanţa de apel nu a avut de invocat chestiuni de fapt sau de drept noi faţă de cele deduse judecăţii în faza procesuală a fondului.

Printr-o altă critică recurenţii au invocat încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor, a obiectului şi a limitelor învestirii instanţei. În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, principiu respectat în mod corespunzător de către instanţa de apel, atât timp cât soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată a fost determinată de reţinerea caracterului întemeiat al apărării invocate de către pârâtă în sensul simulării preţului vânzării şi neachitării integrale a preţului real de către reclamanţii promitenţi cumpărători. Atât timp cât pârâta a învestit instanţa de judecată cu o astfel de apărare, nu se poate considera că obiectul şi limitele procesului ar fi fost depăşite faţă de cele indicate de ambele părţi.

Sunt pe deplin valabile argumentele anterior expuse în sensul că invocarea simulării preţului prin indicarea în actul public a unui cuantum mai mic a fost realizată pe calea întâmpinării la cererea de chemare în judecată, reprezentând astfel o apărare cu privire la care ambele instanţe de fond au fost legal învestite pentru a se pronunţa, fără a se putea reţine o nesocotire a principiului disponibilităţii procesului civil.

Nu se poate reţine depăşirea limitelor învestirii instanţei, atât timp cât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acţiunii în declararea simulaţiei, ci a pronunţat o soluţie de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, astfel încât dispozitivul hotărârii pronunţate respectă în mod corespunzător obiectul litigiului dedus judecăţii, ţinând seama nu numai de cererea principală formulată de reclamanţi, ci şi de apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtă.

Depăşirea obiectului litigiului nu poate fi desprinsă din împrejurarea că pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat nulitatea şi rezoluţiunea antecontractului de vânzare, atât timp cât invocarea caracterului simulat al preţului a fost realizată atât pe calea întâmpinării la cererea principală, cât şi pe calea cererii reconvenţionale. Cu alte cuvinte, aceleaşi argumente au fost aduse atât pentru a susţine solicitarea de respingere a cererii vizând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare, cât şi solicitarea de admitere a acţiunii în nulitate şi a celei în rezoluţiune. De aceea, respingerea cererii reconvenţionale nu a împiedicat partea pârâtă să se apere în combaterea cererii principale prin invocarea instituţiei simulaţiei în legătură cu preţul menţionat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Nici critica referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, conform art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., nu este fondată, atât timp cât incidenţa simulaţiei cu privire la preţul contractului a fost invocată prin întâmpinarea la cererea principală, astfel încât reclamanţii-pârâţi au avut posibilitatea de a se apăra şi de a dezbate în mod corespunzător chestiunea invocată, atât în privinţa probaţiunii, cât şi a relevanţei asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Nu corespund realităţii susţinerile recurenţilor în sensul că nu s-au administrat probe specifice simulaţiei, atât timp cât toţi martorii audiaţi în cauză (H. şi G., în faţa primei instanţe, şi E., în faţa instanţei de apel) au relatat, printre altele, despre înţelegerea părţilor cu privire la plata unui preţ de aproximativ 300.000 EUR. În plus, în hotărârile judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, ambele instanţe au făcut referire la dispoziţiile art. 1292 C. civ. referitoare la proba simulaţiei.

Administrarea unor probe legate de caracterul derizoriu al preţului nu constituie un argument în sensul depăşirii limitelor învestirii instanţei, deoarece respectivele probe au vizat cererea reconvenţională, în timp ce preţul simulat, iar nu derizoriu, a fost reţinut, pe baza probatoriului administrat, ca o apărare temeinică, aptă să justifice respingerea cererii principale. Deci, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii sale, ţinând seama de obiectul cererii principale şi de apărările invocate de ambele părţi, în acord cu art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la administrarea probelor, deoarece, potrivit art. 1289 şi art. 1292 C. civ., simulaţia presupune un act secret care, între părţi, poate fi dovedit numai cu un act scris, atât timp cât nu s-a probat existenţa ilicitului.

Instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 1292 C. civ. conform cărora dovada simulaţiei poate fi efectuată de către părţi cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit. În contextul în care pârâta-reclamată a învederat că preţul menţionat în actul public este mai mic decât cel real convenit, conform solicitării reclamanţilor-pârâţi în scopul achitării unor taxe fiscale mai mici, în mod just au apreciat instanţele de fond admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea de către părţi a actului secret şi a simulaţiei, fiind incidentă teza finală a textului legal menţionat, respectiv pretinderea caracterului ilicit al simulaţiei. Aşadar, nu este necesar ca, în prealabil, să se probeze ilicitul şi apoi să se stabilească admisibilitatea probei testimoniale, ci este suficient doar ca părţile să pretindă că simulaţia este una ilicită, ceea ce face admisibilă administrarea probei cu martori la solicitarea părţilor care au încheiat actul juridic pretins simulat.

Toate criticile legate de nedovedirea actului secret şi trimiterile la probele administrate în cauză (înscrisuri, martori, expertiză) nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii. Or, recursul urmăreşte să spună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind posibilă doar cercetarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Susţinerile legate de nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., care dispun în sensul inadmisibilităţii probei testimoniale pentru probarea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON sau împotriva ori peste ceea ce cuprinde un înscris, sunt neîntemeiate, atât timp cât dovada simulaţiei se poate face cu orice mijloc de probă inclusiv între părţi, în ipoteza în care se pretinde caracterul ilicit al acesteia, în conformitate cu art. 1292 C. civ., astfel cum este cazul în prezentul litigiu. Pe cale de consecinţă, sunt lipsite de relevanţă şi criticile referitoare la nedovedirea unei imposibilităţi materiale şi morale de preconstituire a înscrisului constatator al actului secret.

Recurenţii reclamanţi au mai invocat încălcarea prevederilor art. 315 alin. (2) pct. 1 şi pct. 3 C. proc. civ., motivat de faptul că martorul audiat în faţa instanţei de apel, E., este finul numitului F., fratele intimatei pârâte-reclamante C. şi mandatar al acesteia la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, se constată că prevederile legale menţionate nu au fost încălcate, deoarece martorul audiat nu intră în categoria persoanelor care nu pot fi ascultate ca martori, neavând nici calitatea de rudă sau de afin până la gradul al III-lea inclusiv cu intimata pârâtă-reclamantă, neaflându-se nici în relaţii de duşmănie şi nici în legături de interese cu aceasta. În schimb, aprecierea veridicităţii depoziţiei martorului şi coroborarea acesteia cu celelalte probe administrate în cauză intră în atributul exclusiv al instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, neputând fi cenzurate în faza extraordinară de atac a recursului.

Aceleaşi considerente sunt pe deplin valabile pentru a înlătura şi criticile legate de admisibilitatea probei testimoniale constând în audierea martorilor G. şi H., fraţii soţiei mandatarului F., atât timp cât relaţia de afinitate nu poate fi reţinută între persoanele audiate ca martor şi partea din proces. Nu prezintă relevanţă relaţia de rudenie sau afinitate dintre martor şi mandatarul părţii, deoarece obiectul litigiului nu se referă la drepturile şi obligaţiile mandatarului, ci la cele ale mandantului, faţă de care este exclusă legătură menţionată. Afinitatea este definită de art. 407 C. civ. ca fiind legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, astfel încât afinii fratelui F. nu sunt şi afinii surorii acestuia, C., cum eronat au susţinut recurenţii.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile de drept procesual indicate de către recurenţii reclamanţi pârâţi nu au fost nesocotite sau greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, astfel încât sunt pe deplin nefondate toate criticile a cărora analiză s-a realizat prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenţii reclamanţi-pârâţi au invocat în mod formal acest motiv de casare, deoarece, în realitate, aceştia solicită o reapreciere a probatoriului şi o stabilire diferită a situaţiei de fapt în sensul de a se reţine neîndeplinirea condiţiilor referitoare la simulaţie. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut că instituţia simulaţiei a fost invocată din oficiu de către instanţă, însă aceste susţineri nu sunt corespunzătoare adevărului, astfel cum s-a arătat cu prilejul cercetării primului motiv de casare invocat.

Invocarea inexistenţei a două acte juridice, unul public şi unul secret, constituie o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenţii au făcut referire la temeiurile de drept indicate în cuprinsul cererii reconvenţionale (respectiv art. 1665 alin. (2), art. 1204, art. 1206, art. 1207, art. 1214, art. 1225, art. 1235 - art. 1237, art. 1549 şi urm. C. civ.), însă aceste susţineri sunt lipsite de relevanţă în cauza de faţă, atât timp cât soluţia de respingere a cererii principale se întemeiază pe instituţia simulaţiei, independent de modul de soluţionare a cererii în anularea sau rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. Reţinerea instanţei de apel în sensul caracterului simulat al preţului convenit pentru vânzarea imobilului nu este contrară soluţiei de respingere a acţiunii în nulitatea actului public sau a acţiunii în rezoluţiunea acestuia, soluţii cu privire la care instanţa de control judiciar nu a fost învestită a verifica legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a declarat inopozabilitatea actului public, ci doar a respins acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare, nefiind indicate dispoziţiile de drept material pretins încălcate prin pronunţarea acestei soluţii.

De asemenea, nu a fost menţionată nicio dispoziţie legală prin care să i se interzică unei părţi să invoce, în acelaşi timp, caracterul simulat al preţului şi valoarea derizorie a acestuia, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei în lipsa precizării normei de drept material pretins încălcate.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au mai indicat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1279 şi art. 1669, coroborate cu cele ale art. 1289 alin. (2) C. civ., prin aceea că nu s-a realizat o analiză în privinţa condiţiilor de valabilitate ale actului secret. Din argumentarea expusă în memoriul de recurs rezultă că, în realitate, recurenţii reclamanţi-pârâţi sunt nemulţumiţi de faptul că instanţa de apel a reţinut existenţa actului secret, pe baza probelor administrate, tinzându-se la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probatoriului, ceea ce calea de atac a recursului nu permite. Prin reţinerea actului secret şi a dovedirii simulaţiei, coroborată cu respingerea acţiunii în nulitatea actului juridic atacat pe calea cererii reconvenţionale, instanţa de apel a stabilit legalitatea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pentru preţul real de 280.000 EUR, iar nu pentru preţul simulat, mai mic, de 99.000 EUR. În aceste condiţii, nu rezultă efectuarea vreunei erori cu prilejul interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material anterior menţionate.

S-a mai susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1279 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 1669 alin. (1) C. civ., invocându-se faptul că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru admiterea cererii principale, respectiv pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie suplinit consimţământul părţii ce refuză executarea obligaţiei izvorâte din antecontract. Aceste critici sunt nefondate, atât timp cât instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat, a reţinut caracterul justificat al refuzului pârâtei-reclamante de a perfecta contractul de vânzare, respectiv motivat de faptul că preţul real convenit de 280.000 EUR nu a fost achitat de către reclamanţii-pârâţi, în calitate de promitenţi cumpărători. Or, conform art. 1669 alin. (1) C. civ., instanţa judecătorească poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract numai atunci când una dintre părţile promisiunii bilaterale de vânzare refuză nejustificat să încheie contractul, condiţie nerealizată în speţa de faţă şi care a determinat în mod corect pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Toate criticile vizând realitatea preţului stipulat în actul public constituie critici de netemeinicie a hotărârii, care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Invocarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 1170 C. civ., pentru a susţine o pretinsă rea-credinţă a promitentei vânzătoare la încheierea antecontractului, nu poate fi reţinută, atât timp cât, pe de-o parte, vizează o chestiune de fapt, nesupusă cenzurii în faza recursului, iar pe de altă parte, incidenţa instituţiei simulaţiei nu atrage în mod automat aplicarea sancţiunii nulităţii actului. În orice caz, o atare apărare nu este în măsură să susţină temeinicia cererii principale în sensul obligării părţii pârâte la perfectarea contractului de vânzare.

De asemenea, din expunerea argumentelor bazate pe actele din dosarul de executare silită rezultă că, în realitate, recurenţii au readus în discuţie aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de aprecierea probatoriului administrat, critici care nu se pot încadra în motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenţii reclamanţi-pârâţi prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi-pârâţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1076 Ap din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurenţilor reclamanţi-pârâţi, Curtea îi va obliga pe aceştia să plătească intimatei pârâte-reclamante C. suma de 11.900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial achitat în temeiul facturilor fiscale nr. x/28.10.2022 şi nr. y/05.01.2023 cu ordinele de plată nr. x/28.10.2022 şi nr. y/27.01.2023, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1076 Ap din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă recurenţii - reclamanţi A. şi B. la plata către intimata - pârâtă C. a sumei de 11.900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.