State liability for judicial error: Rejection of civil damages claim for re-litigation of final criminal dismissals

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 3 august 2020, înregistrată sub dosarul nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Tribunalul Vâlcea la plata despăgubirilor ce constau în daune morale, în valoare de 1.000.000 RON, şi daune materiale, în valoare de 300 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat, pentru erorile judiciare săvârşite în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea 303/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 644 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Învestit prin declinare, Tribunalul Vâlcea a pronunţat sentinţa civilă nr. 33 din 14 ianuarie 2021, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte în vederea pronunţării regulatorului de competenţă. Prin decizia nr. 804 din 8 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin încheierea din 14 iunie 2021, Tribunalul Sibiu a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 314 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 14 iunie 2021 a Tribunalului Sibiu, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza tribunalului în vederea continuării judecăţii.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1038 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Sibiu a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Tribunalul Vâlcea.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1393 din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1038 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Sibiu.

Prin încheierea civilă nr. 97 din 13 iulie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis sesizarea, din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale din minuta deciziei nr. 1393 din 22 iunie 2022, îndreptând eroarea materială în sensul că, în alineatul al doilea al minutei, în loc de "Definitivă." se va consemna "Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de recurs se depune la Curtea de Apel Alba Iulia."

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. a declarat recurs, neîntemeiat în drept, susţinând că hotărârile instanţelor de fond sunt lovite de nulitate, întrucât nu cuprind motivele pe care se întemeiază şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale. De asemenea, a arătat că hotărârile sunt date cu încălcarea normelor de procedură civilă, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, şi cu încălcarea normelor de drept material.

A susţinut nelegalitatea hotărârilor pronunţate în cauză, faţă de faptul că a fost respinsă excepţia nulităţii întâmpinării şi a cererilor formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A precizat că reprezentarea acestui pârât în judecată este nelegală, întrucât directorul general al Direcţiei generale juridice nu are calitatea de consilier juridic pentru a formula şi semna acte procedurale, fiind încălcate dispoziţiile art. 54 şi 87 din Statutul profesiei de consilier juridic, precum şi ale art. 84 C. proc. civ., potrivit cărora persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii. Faţă de prevederile art. 80 C. proc. civ. şi art. 209 din C. civ., a menţionat că Ministerul Finanţelor nu poate fi reprezentat decât prin ministru, respectiv consilier juridic sau avocat, neexistând nicio delegare dată directorului general al Direcţiei generale juridice.

În aprecierea sa, un alt motiv de nulitate a deciziei recurate rezultă din menţiunea conform căreia decizia instanţei de apel este definitivă, deşi aceasta poate fi supusă recursului.

Printr-o altă critică, a susţinut că instanţa de apel a reluat motivarea primei instanţe, reţinând că acţiunea promovată în cauză nu reprezintă o cale de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive care beneficiază de autoritate de lucru judecat şi că nu pot fi readuse în discuţie nemulţumirile părţii faţă de procedurile judiciare. În opinia sa, raportat la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, aceste considerente relevă o deturnare a obiectului cauzei.

În ceea ce priveşte anexarea dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, recurentul-reclamant a afirmat, în primul rând, că a solicitat primei instanţe anexarea acestora, însă instanţa nu a dat curs acestei cereri. În al doilea rând, a susţinut că instanţa de apel poate administra orice probă necesară, inclusiv din oficiu, totodată putând readministra probele de la prima instanţă. Cu privire la înscrisurile din aceste dosare, menţionează că, în afară plângerilor penale pe care le-a formulat şi a ordonanţelor emise de procuror, nu fost efectuate acte de cercetare, motiv pentru care hotărârile din aceste dosare sunt lovite de nulitate absolută.

Concluzionând, recurentul-reclamant a expus neregulile care, în aprecierea sa, au fost săvârşite în dosarele penale nr. x/2019 şi nr. y/2019 Astfel, în dosarul nr. x/2019, a arătat că procurorul şi judecătorul au deturnat obiectul plângerilor, susţinând că a invocat încălcarea unor dispoziţii din Statutul Colegiului Medicilor din România, motiv pentru care fapta nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu, potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2019, a menţionat că rezultă indubitabil săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prin neefectuarea examinării psihiatrice, refuzul eliberării fişei de aptitudini, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. d) C. proc. pen.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică vizează viciul nemotivării, recurentul-reclamant susţinând că hotărârile instanţelor de fond nu sunt motivate în condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., nu cuprind motivele pe care se sprijină şi pentru care au fost înlăturate cererile sale. Însă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi analizată doar critica referitoare la viciile deciziei pronunţate de instanţa de apel, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că obiect al recursului este hotărârea instanţei de apel. Prin urmare, instanţa de recurs nu poate evalua conformitatea sentinţei civile nr. 1038 din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Sibiu cu exigenţele motivării, impuse de art. 425 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele internă enunţată, cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce a determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat motivele de apel prin care apelantul-reclamant a criticat nemotivarea hotărârii primei instanţe, nulitatea întâmpinării formulate de pârât şi nesolicitarea dosarelor nr. x/2019 şi y/2019 de către tribunal.

De asemenea, constată că instanţa de apel a prezentat într-o manieră clară şi convingătoare raţionamentul logico-juridic care a stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului, urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor legale referitoare la existenţa unei erori judiciare. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susţin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi pe cele pentru care a apreciat că sentinţa apelată este motivată. Interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de parte, a întrunirii condiţiilor privind eroarea judiciară nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deşi recurentul-reclamant reclamă lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate cererile sale, se constată că în partea introductivă a hotărârii recurate se regăsesc argumentele pentru care instanţa de apel a respins excepţia nulităţii întâmpinării, invocată de apelantul-reclamant prin cererea transmisă, prin e-mail, la 20 iunie 2022.

Aşa fiind, critica referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel este nefondată, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant pune în discuţie nulitatea întâmpinării formulate de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin prisma legalităţii semnării actului de procedură de către directorul general al Direcţiei generale juridice. În dezvoltarea acestei critici, este supusă verificării modalitatea de reprezentare a intimatului-pârât în faţa instanţei de apel, susţinându-se, pe de-o parte, că Ministerul Finanţelor nu poate fi reprezentat decât de ministru, iar nu de directorul general al Direcţiei generale juridice, care nu are calitatea de consilier juridic sau avocat, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 80, art. 84 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 209 din C. civ.

Această critică nu afectează legalitatea deciziei recurate, fiind nefondată.

Prin art. 80 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., sunt consacrate trei forme ale reprezentării părţilor în judecată: reprezentarea legală, reprezentarea convenţională şi reprezentarea judiciară. Reprezentarea legală este impusă de lege şi operează doar în cazurile anume determinate de aceasta. Reprezentarea este convenţională atunci când reprezentantul este ales de parte, astfel că se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui contract de mandat. Reprezentarea judiciară se dispune printr-o decizie a instanţei în cazurile prevăzute de lege sau când circumstanţele cauzei impun o atare măsură.

Având în vedere aceste dispoziţii generale privind reprezentarea părţilor în judecată, precum şi împrejurarea că actul de procedură efectuat (întâmpinarea formulată în apel) poartă semnătura unui director general din cadrul Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că argumentele recurentului-reclamant antamează modul în care s-a realizat reprezentarea legală a Ministerului Finanţelor, la rândul său reprezentant al pârâtului Statul Român.

Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că întâmpinarea formulată în cauză de intimatul-pârât Statul Român nu este semnată de un consilier juridic, ci de unul din directorii generali din cadrul Ministerul Finanţelor, care are calitatea de reprezentant al ministrului, conform prevederilor cuprinse în anexa la Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2648/2018 privind Direcţia generală juridică, Ordinul nr. 901/2014 şi fişele postului pentru funcţia de director.

Este adevărat că Ministerul Finanţelor este reprezentat legal prin ministru, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 din Codul administrativ adoptat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2019, potrivit cu care "Ministrul exercită conducerea ministerului şi îl reprezintă în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie."

Cu toate acestea, critica recurentului-reclamant nu este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Codul administrativ, care stipulează în sensul că "Ministrul îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin folosind aparatul propriu al ministerului, precum şi prin organe de specialitate, instituţii, operatori economici şi alte structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului."

În aplicarea acestei norme, conform art. 1 alin. (3) pct. 2 din cadrul secţiunii 4.4. "Direcţia generală juridică", din anexa la Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2648/2018 (extras aflat la filele x din vol. II dosar tribunal), actele cu caracter juridic adresate organelor specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară, se semnează de către directorul general sau persoana desemnată de acesta prin notă internă, în numele şi pentru ministrul finanţelor.

În acord cu aceste prevederi legale, actul de procedură (întâmpinare) depus de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu este lovit de nulitate, întrucât poartă semnătura directorului general al Direcţiei generale juridice, căruia îi este conferită, prin prevederile legale enunţate, prerogativa de a semna actele cu caracter juridic în numele şi pentru ministrul finanţelor.

Pentru aceleaşi argumente, se constată că nici întâmpinarea formulată în recurs de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu este lovită de nulitate.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 80 sau ale art. 209 din C. civ. şi, cu atât mai puţin, prevederile art. 84 C. proc. civ. şi ale art. 54 şi 87 din Statutul profesiei de consilier juridic, având în vedere că Ministerul Finanţelor nu a beneficiat de reprezentare convenţională, ci de reprezentare legală, după cum s-a argumentat în considerentele precedente.

Pe de altă parte, chestiunea de legalitate procedurală invocată nici nu are o relevanţă care să reclame casarea deciziei atacate, câtă vreme soluţia instanţei de apel are ca fundament analiza susţinerilor reclamantului raportat la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, nefiind rezultatul analizei unei excepţii invocate sau probe propuse de pârât prin întâmpinare.

Următoarea critică, referitoare la menţiunea "Definitivă.", este lipsită de fundament, deoarece în cadrul dispozitivului deciziei atacate se regăseşte menţiunea corectă privind calea de atac a recursului, întrucât prin încheierea civilă nr. 97 din 13 iulie 2022 a fost îndreptată eroarea strecurată în minuta deciziei nr. 1393 din 22 iunie 2022. În plus, menţiunea inexactă privind calea de atac nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care nu poate atrage nulitatea unei hotărâri.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi analizată modalitatea de interpretare a prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 de către instanţa de apel. Critica recurentului-reclamant priveşte considerentele prin care curtea a reţinut că acţiunea în răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor în caz de eroare judiciară nu reprezintă o cale de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, şi că nu pot fi readuse în discuţie orice nemulţumiri ale părţii faţă de procedurile judiciare.

Dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 definesc eroarea judiciară, care poate fi săvârşită în două situaţii diferite: (a) în ceea ce priveşte actele procesuale adoptate în cadrul procesului şi (b) cu ocazia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. În ambele situaţii, eroarea judiciară se caracterizează prin trei elemente: (i) actul procesual a fost efectuat cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârea judecătorească definitivă este în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, (ii) un astfel de act procesual sau hotărâre judecătorească definitivă implică o încălcare gravă a drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanei şi (iii) produce o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Ca atare, nu orice greşeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, indubitabile, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraţionale, care reflectă caracterul său de abatere neobişnuită de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial.

În acord cu instanţa de apel, se constată că neregulile reclamate în legătură cu modul de soluţionare a dosarelor penale nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea sunt practic critici de netemeinicie şi nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate asupra plângerilor sale penale. Recurentul, nemulţumit de modul de soluţionare a proceselor penale, prin demersul judiciar pendinte, urmăreşte repunerea în discuţie în mod facil a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existenţa unor erori judiciare.

Contrar celor expuse de recurentul-reclamant, modul de interpretare a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/20004 este legal, întrucât în cadrul acestei acţiuni, prin care reclamantul urmăreşte angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, nu pot fi analizate orice nemulţumiri cu privire la modul de soluţionare a unei cauze, controlul judiciar realizându-se exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte nemulţumirea părţii reclamante privind dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, s-a constatat că, potrivit încheierii penale nr. 1350 din 28 noiembrie 2019, s-a respins, ca nefondată, plângerea petentului A. formulată împotriva soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa din 12 iunie 2019, emisă în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, petentul fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 150 RON către stat. Instanţa a reţinut că soluţia de clasare având ca obiect săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât nu este prevăzută de legea penală. Împărtăşind considerentele prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea din ordonanţa nr. 145/II/2/2019 din 10 iulie 2019, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că actul normativ pretins încălcat (Statutul Colegiului Medicilor din România) nu se încadrează în noţiunea "lege", la care se face referire în Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 2016 - care vizează doar legile emise de Parlament şi ordonanţele emise de Guvernul României.

De asemenea, în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin încheierea penală nr. 341 din 29 iunie 2020 a fost respinsă plângerea formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimaţii B., C. Şi D., fiind menţinută soluţia din ordonanţa procurorului din 4 octombrie 2019 din dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, petentul fiind obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Prin ordonanţa menţionată s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, apreciindu-se ca fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Prin ordonanţa prim procurorului nr. 265/II/2/2019 din 8 noiembrie 2019 s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A. împotriva ordonanţei atacate, considerându-se că din actele aflate la dosar rezultă că soluţia adoptată de procuror este legală şi temeinică. Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, într-adevăr, din materialul probator administrat a rezultat că nu se poate reţine comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000. Astfel, s-a reţinut că cercetările efectuate în cauză au relevat că faptele reclamate nu sunt prevăzute de legea penală, în condiţiile în care nu au rezultat dovezi sau indicii că intimatele B., C. şi D., în calitate de medici la Spitalul Municipal Drăgăşani şi, respectiv, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, au acţionat prin încălcarea, cu intenţie, a unor dispoziţii legale.

În cauză, se observă că recurentul-reclamant a exercitat căile de atac prevăzute de C. proc. pen. împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse în dosarele penale nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, invocând întocmai neregularităţile de care se prevalează în justificarea prezentei acţiuni. În atare condiţii, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea aceloraşi chestiuni litigioase care au făcut obiect al controlului ierarhic al prim-procurorului şi controlului judiciar exercitat de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 340 C. proc. pen., în condiţiile în care nu a circumstanţiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce a urmărit reclamantul a fost, în fapt, reanalizarea elementelor infracţiunii de abuz în serviciu, fără a preciza în concret care sunt normele încălcate de magistraţii cărora li se impută săvârşirea erorilor judiciare.

Înalta Curte relevă faptul că, în mod corect, instanţele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite şi prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepţiunea dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Raţionamentul curţii de apel este legal, întrucât reclamantul nu a identificat dispoziţiile legale de drept material şi procesual sau acea hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să îi fi fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, vătămare care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Referindu-se la noţiunea "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară (a se vedea Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40, Cauza Radchikov împotriva Rusiei, pct. 48, 24 mai 2007).

În referire la susţinerile din partea finală a cererii de recurs, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant antamează chestiuni referitoare la proba cu înscrisuri, invocând faptul că instanţa de apel poate administra orice probă necesară pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte înscrisurile relevante din dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019, Înalta Curte constată că tribunalul a dispus citarea reclamantului cu menţiunea de a depune aceste înscrisuri, astfel cum rezultă din încheierea din 17 mai 2021, iar prin încheierea din 14 iunie 2021 a constatat că reclamantul nu a complinit această obligaţie, motiv pentru care a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. Măsura suspendării judecării cauzei a fost recurată de către reclamant, iar prin decizia nr. 314 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza tribunalului în vederea judecării cauzei.

Aşa cum susţine şi recurentul-reclamant, dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. stipulează că "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)." Cu toate acestea, împrejurarea că dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019 nu au fost anexate nu poate fi imputată instanţei de apel, în condiţiile în care textul legal nu impune o obligaţie în sarcina instanţei de judecată, ci doar o facultate. Mai mult, interpretarea legii trebuie să fie sistematică, prin luarea în considerare a legăturilor textului de lege interpretat cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ. Astfel, neexercitarea unui rol activ pe plan probator de către instanţa de apel nu poate fi sancţionată, întrucât prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. stipulează expres că "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Fiind în dezacord cu statuările instanţei de apel în sensul că partea a avut posibilitatea să depună înscrisurile din cauzele penale, recurentul-reclamant a susţinut că, de fapt, nu ar exista niciun act de procedură, în afară de plângerile penale şi ordonanţele emise de procuror, hotărârile penale pronunţate fiind lovite de nulitate absolută, în opinia sa. Înalta Curte constată că această chestiune supune verificării instanţei de recurs netemeinicia deciziei atacate sub aspectul antrenării răspunderii statului pentru erori judiciare, exclusă de la cenzură în calea extraordinară de atac.

De asemenea, pentru acelaşi argument nu pot fi analizate nici susţinerile prin care au fost reiterate neregulile care, în aprecierea recurentului-reclamant, au fost săvârşite de procuror şi instanţă în dosarele penale, scopul acestora fiind acela de a convinge instanţa de netemeinicia soluţiei de respingere a acţiunii în repararea prejudiciilor în caz de eroare judiciară.

Pentru argumentele expuse, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în care se încadrează criticile, în temeiul art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1393 din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.