Territorial Jurisdiction for Foreign Airline with Fiscal Permanent Establishment in Romania Under Civil Procedure Art. 109

Conflict negativ de competenţă. Cerere de valoare redusă formulată de o persoană juridică străină împotriva unei alte persoane juridice străine cu sediu fiscal permanent în România. Competenţă teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: Conflict negativ

Cerere de valoare redusă

Compensaţii băneşti

Contract de transport aerian

Persoană juridică străină

Competenţă teritorială alternativă

Instanţa de la sediul secundar

C. proc. civ., art. 107 alin. (1), art. 109, art. 113 alin. (1) pct. 6, art. 116, art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (4), art. 1028 alin. (2), art. 1072 alin. (1)

Regulamentul nr. 261/2004, art. 7 alin. (1) lit. b)

Legea nr. 227/2015, art. 8 alin. (1)

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, „în înţelesul prezentului cod, sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. (...)”, iar conform art. 82 alin. (8), „În cazul contribuabililor nerezidenți care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au obligaţia să indice sediul permanent desemnat potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat”.

Aşadar, pentru declararea unui sediu fiscal permanent în România este necesară desfăşurarea unei activităţi pe teritoriul României de către persoana juridică nerezidentă, acest sediu permanent fiind responsabil pentru plata impozitului pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil acestuia.

În cazul unei cereri de valoare redusă introdusă de o persoană juridică străină împotriva unei societăți străine având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, care desfășoară activități impozabile pe teritoriul României prin intermediul sediului fiscal permanent, sunt incidente dispozițiile art. 109 C. proc. civ. care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, conferind reclamantei posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată şi la instanţa locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv sucursală, reprezentanţă teritorială, agenţie, punct de lucru, sau, în cazul persoanelor juridice nerezidente în Romania, un sediu fiscal permanent.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1153 din 23 mai 2024

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la 31.05.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata a 250 euro reprezentând despăgubiri pentru anulare zbor, cu dobândă legală și cheltuieli de judecată.

În motivare, a indicat faptul că zborul nr. x/22.02.2021, ce decola din aeroportul Guglielmo Marconi, Bologna cu destinația Aeroportul Oradea, a fost anulat, ceea ce a cauzat un prejudiciu pasagerului C., de la care reclamanta a preluat creanța. Pasagerul are dreptul la despăgubire conform legislației unionale în materie.

În drept, a indicat art. 1026 și urm. C. proc. civ., Regulamentul (CE) nr. 261/2004, decizia CJUE Sturgeon, C-402/07 și C-432/07.

La 01.07.2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 6 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/303/2021, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepţia necompetenței generale a instanţelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 şi ale art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauza nr. C-322/14, luând în considerare şi faptul că părţile au ales ca litigiile dintre ele să fie soluţionate de instanţele competente din Irlanda, se impune admiterea excepţiei necompetenței generale absolute invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cererea nefiind de competenţa instanţelor din România.

Împotriva acestei soluţii, reclamanta A. a formulat recurs, care a fost soluţionat prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a V-a civilă, în sensul că s-a admis recursul, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că, în materie de competenţă devin aplicabile dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ca şi drept comun în materia competenţei instanţelor pentru soluţionarea cererilor având ca obiect plata despăgubirilor de către operatorul de transport - în speţă B.

Aşadar, regula generală cu privire la competenţa internaţională a instanţelor stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 este aceea potrivit căreia, competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul/sediul pârâtului, conform art. 4 care instituie că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie în faţa instanţelor respectivului stat membru.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 6 București sub dosar nr. x/303/2021*.

Prin sentinţa civilă nr. 7061 din 09.11.2023, pronunţată de Judecătoria Sector 6 București, a fost admisă excepţia necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, principalul instrument în această materie este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Regulamentul UE”), care cuprinde dispoziţii aplicabile cu prioritate faţă de reglementările naţionale ale statelor membre.

În continuare, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei instanța a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, în Cauza C-213/18, Adriano Guaitoli, împotriva EasyJet Airline Co. Ltd a statuat că, art. 7 pct. 1, art. 67 și art. 71 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, precum și art. 33 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, trebuie interpretate în sensul că instanța dintr-un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții are obligația de a stabili competența ținând seama de art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de art. 33 din convenția menționată, pentru al doilea capăt de cerere.

Curtea de Justiţie a precizat că norma de competență a instanței de la domiciliul pârâtului este completată, la art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, printr-o normă de competență specială în materie contractuală care este justificată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 03 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, pct. 22).

În aplicarea acestei norme, pârâtul poate de asemenea să fie acționat în justiție în fața instanței de la locul unde obligația care face obiectul cererii a fost sau urmează să fie executată, prezumându-se existența unei legături strânse între această instanță și acel contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 03 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, pct. 23).

În domeniul transporturilor aeriene, reiese din jurisprudența Curții că norma de competență specială în domeniul furnizării de servicii, prevăzută la art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, desemnează ca fiind competentă să soluționeze o cerere de compensare întemeiată pe un contract de transport aerian de persoane, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se află locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul de transport respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 09 iulie 2009, Rehder, C-204/08, EU:C:2009:439, pct. 43 și 47, precum și Hotărârea din 11 iulie 2018, Zürich Insurance și Metso Minerals, C-88/17, EU:C:2018:558, pct. 18).”

Or, singurele locuri care prezintă o legătură directă cu serviciile menționate, prestate în executarea obligațiilor legate de obiectul contractului, sunt locurile de plecare și de sosire a avionului, precizându-se că „locurile de plecare și de sosire” trebuie să fie înțelese ca fiind cele convenite în contractul de transport în cauză, încheiat cu o singură companie aeriană care este operatorul de transport efectiv.

Nu în ultimul rând, instanța atrage atenția asupra faptului că pârâta nu-şi are sediul în România, ci în Irlanda, mai exact în (...) Dublin.

În ceea ce privește sediul permanent, a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) Cod fiscal, sediul permanent este un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent, se au în vedere comentariile de la art. 5 „Sediul permanent” din modelul convenției de evitare a dublei impuneri al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

Așadar, sediul permanent, aşa cum este definit la art. 8 alin. (1) Cod fiscal nu se confundă cu sediul persoanei juridice, determinant în stabilirea competenţei fiind sediul principal al persoanei juridice; astfel, nu se poate aprecia că sediul permanent din municipiul București, Str. (...) poate constitui un reper în determinarea competenţei teritoriale.

Așadar, a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002 în înțelesul dat de jurisprudența sus-citată.

În concluzie, instanța a reţinut că, în cazul cererilor având ca obiect despăgubiri datorate pasagerilor în temeiul Regulamentului (CE) nr 261/2004 atunci când operatorul aerian nu are sediul pe teritoriul României şi este introdusă de o societate specializată în recuperarea de creanţă, competenţa în soluţionare aparţine instanţei române, sesizată în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002, având în vedere faptul că în prezenta cauză locul de sosire a zborului este Aeroportul Oradea, astfel că Judecătoria Oradea este competentă să soluționeze prezentul litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea la 20.12.2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1094/2024 din 08.03.2024, Judecătoria Oradea a admis excepţia necompetenței teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă superioară şi comună.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, în esenţă, că, potrivit deciziei pronunţată în interesul legii nr. 31/2019, Înalta Curte a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetență în termen legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ.”.

Astfel, a reţinut că Judecătoria Sectorului 6 a analizat competenţa şi a stabilit că este necompetentă general prin sentinţa civilă nr. 6923/2021. Este adevărat că instanţa s-a oprit la analiza competenţei generale, dar excepţia necompetenței a fost pusă în discuţie sub toate aspectele, şi a depăşit termenul procesual pentru a efectua o nouă analiză, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare.

Or, instanţa ar fi trebuit să continue judecata cauzei, fiind decăzută din posibilitatea de a-şi reanaliza competenţa.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamanta – A., persoană juridică de origine germană, împotriva pârâtei – B., societate străină având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru anularea zborului x/22.02.2021 ce decola din aeroportul Guglielmo Marconi, Bologna cu destinația Aeroportul Oradea, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE 261/2004.

Se reţine că, prin întâmpinare, pârâta B. a invocat atât excepţia necompetenței generale a instanţelor române, cât şi excepţia necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentinţa civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/303/2021, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepţia necompetenței generale a instanţelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a V-a civilă, în sensul că, s-a admis recursul, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Aşadar, în primul rând, instanţa supremă reţine că, prin decizia instanţei de recurs, pronunţată în cauză, s-a tranşat cu caracter definitiv aspectul privind competenţa generală a instanţelor române pentru soluţionarea prezentei cauze, dosarul fiind trimis primei instanţe sesizate, în vederea continuării judecăţii.

În al doilea rând, se reţine că obiectul recursului l-a constituit doar excepţia de necompetență generală a instanţelor române, nu şi excepţia necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București, asupra căreia prima instanţă sesizată nu s-a pronunţat, în raport de consecinţele admiterii excepţiei necompetenței generale a instanţelor române.

Prin urmare, primind dosarul pentru continuarea judecăţii, în mod judicios instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6, invocată în termen legal, prin întâmpinare.

În circumstanțele evocate, instanța competentă nu se determină potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ci se determină conform legii procesuale civile române, întrucât potrivit art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., „Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”.

Așa fiind, procedând la soluționarea conflictului negativ de competență, instanţa supremă va verifica modul în care au fost respectate normele de competenţă de drept naţional.

Cu titlu preliminar, cum în cauză este în discuţie excepţia necompetenței teritoriale a instanţei, instanţa supremă reţine că nu sunt aplicabile statuările din decizia pronunţată în interesul Legii nr. 31/2019, referitoare la posibilitatea invocării necompetenței materiale procesuale de către instanţa învestită prin declinare.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competența teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1028 alin. (2) C. proc. civ.

Din punct de vedere teritorial, dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În cauză, pârâta B. are un sediu fiscal permanent în București, Str. (...), având atribuit codul de identificare fiscală nr. x/23.02.2016 (conform datelor de pe site-ul Ministerului Finanțelor).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 – Codul fiscal, „în înţelesul prezentului cod, sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent se au în vedere comentariile de la art. 5 „Sediul permanent” din modelul convenţiei de evitare a dublei impuneri al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”.

De asemenea, art. 5 din Convenţia Model cu privire la impozitele pe venit şi impozitele pe capital defineşte sediul permanent ca fiind „un loc fix de afaceri prin intermediul căruia activitatea economică a unei întreprinderi se desfăşoară integral sau parţial” şi „include deosebi: a) un loc de conducere; b) o sucursala; c) un birou (...)”.

Potrivit art. 82 alin. (8) Codul fiscal, „În cazul contribuabililor nerezidenți care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală, aceştia au obligaţia să indice sediul permanent desemnat potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declaraţia de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat”.

Aşadar, pentru declararea unui sediu fiscal permanent în România, este necesară desfăşurarea unei activităţi pe teritoriul României de către persoana juridică nerezidentă. Acest sediu permanent este responsabil pentru plata impozitului pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil acestuia.

Per a contrario, dacă nu ar fi desfăşurat activitate în România, nu era necesară declararea unui sediu fiscal permanent pe teritoriul acestui stat.

Pornind de la aceste considerente teoretice, rezultă că B., societate cu sediul social în Irlanda, desfăşoară activităţi impozabile pe teritoriul României prin intermediul sediului fiscal permanent.

Potrivit art. 109 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta”.

Aceasta prevedere legală reglementează un caz de competenţă alternativă, conferind reclamantei posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată şi la instanţa locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv sucursală, reprezentanţă teritorială, agenţie, punct de lucru, sau, în cazul persoanelor juridice nerezidente în Romania, un sediu fiscal permanent.

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidența dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Oradea ar fi putut fi competentă să judece litigiul.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului 6, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamanta și-a exercitat dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, stabilindu-se competența teritorială în favoarea instanţei de la sediul dezmembrământului.

Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.