Interest on judgment debt and inflation adjustment claim revived; appellate ruling quashed and remanded after res judicata and limitation errors corrected.

A. Noțiunea și natura juridică a pretențiilor constând în actualizarea creanţei cu rata inflației. Efecte în privinţa momentului de la care curge termenul de prescripţie

B. Acțiune în pretenții având ca obiect dobânda legală penalizatoare și diferența rezultată din actualizarea creanței principale cu indicele de inflație. Incidenţa autorității de lucru judecat în privința dobânzii legale penalizatoare. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Dobândă legală penalizatoare

Indicele de inflaţie

Contract de transport

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat

Principiul reparării integrale a prejudiciului

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Momentul de la care curge termenul de prescripţie

C. proc. civ., art. 430 alin. (1), (2), (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 8, art. 628 alin. (3)

C. civ., art. 1531, art. 2517, art. 2503 alin. (2), art. 2523, art. 2524 alin. (1), art. 2528

Valoarea unei monede cunoaşte fluctuaţii în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani existând posibilitatea indexării acesteia în funcţie de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflaţie care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui preţurilor de consum.

Diferenţele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligaţiei principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia şi de a conserva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor.

Calculul sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei presupune două momente, şi anume momentul scadenţei şi momentul plăţii efective a creanţei principale care constituie baza de calcul. Între aceste două momente, însă, spre deosebire de daunele-interese moratorii, sumele rezultate din indexare nu curg zi de zi sau la anumite intervale date de timp, ci se calculează în funcţie de evoluţia elementului de referinţă.

Deşi calculul devalorizării cu indicele de inflaţie presupune raportarea la o anumită perioadă de timp, aceste sume nu reprezintă prestaţii succesive, ci o componentă a pierderii efectiv suferite şi, prin urmare, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel incidenţa în cauză a prevederilor art. 2503 alin. (2) C. civ., ce reglementează prescripţia extinctivă în cazul prestaţiilor succesive.

Faţă de dispoziţiile art. 2523 C. civ., incidente în acest caz, termenul de prescripţie pentru acţiunea având ca obiect sume reprezentând diferenţe rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei poate să curgă abia de la momentul plăţii creanţei principale cu privire la care se aplică mecanismul de indexare, întrucât doar atunci creditorul poate să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului său.

Ceea ce intră în sfera autorităţii de lucru judecat este statuarea instanţei, soluţia pronunţată şi dezlegarea oferită, iar nu cererea de chemare în judecată.

Astfel, chiar dacă în procesul ce s-a derulat anterior între aceleaşi părţi, reclamanta a solicitat dobânda legală până la data achitării debitului principal, suprapunându-se, parţial, obiectul acelei cereri cu obiectul cererii ulterioare, nu intervine autoritatea de lucru judecat, atât timp cât aceste pretenţii nu au fost analizate de către instanţele chemate să soluţioneze primul litigiu, nu au format obiectul judecăţii şi nu s-a pronunţat o soluţie cu privire la acestea.

Faptul că reclamanta avea la dispoziție calea de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate în primul litigiu, prin care ar fi putut critica modalitatea în care prima instanță a statuat asupra limitelor învestirii sale, astfel cum s-a reținut și prin încheierea pronunțată asupra cererii de lămurire, nu este de natură a atrage incidența autorității de lucru judecat asupra pretențiilor care nu au format obiectul judecății.

Pe cale de consecinţă, în mod nelegal au reţinut instanţele de fond că, în privinţa dobânzii legale penalizatoare calculate cu începere din ziua următoare celei până la care s-au acordat dobânzi legale prin sentinţa pronunţată în litigiul anterior şi până la data când a fost achitat debitul principal, operează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1022 din 14 mai 2024

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 08.09.2022, sub nr. x/63/2022, astfel cum a fost completată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 651.424,48 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 lei, stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, dobândă calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021. De asemenea, reclamanta a solicitat şi suma de 725.482 lei reprezentând diferenţă rezultată din actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie.

II. Hotărârile instanţelor de fond:

1. Prin sentinţa civilă nr. 61/2023 din 23 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2022, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente perioadei 16.04.2019-08.10.2021, a respins, ca având autoritate de lucru judecat, cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente perioadei 16.04.2019-08.10.2021, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020, fiind respinsă ca prescrisă cererea de actualizare a debitului principal cu indicele de inflaţie pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020 şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.R.L., fiind obligată pârâta să plătească reclamantei indicele de inflaţie aferent debitului principal (2.664.198,60 de lei), pentru perioada 10.01.2020-08.10.2021.

2. Prin decizia civilă nr. 513/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/63/2022, instanţa a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 61 din data de 23.02.2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă recurenta-reclamantă greșita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, învederând că au fost nesocotite de către instanţele de fond prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, în opinia sa, din cuprinsul sentinţei civile nr. 9/15.10.2020 rezultă că instanţa s-a considerat învestită şi a analizat cererea, sub aspectul dobânzii legale penalizatoare, doar pentru intervalul cuprins între 01.12.2016-15.04.2019, dobânda cuantificată în raportul de expertiză. Astfel, instanţa nu a cercetat si nici nu a statuat cu privire la dobânda legală penalizatoare ulterioară datei de 15.04.2019, aspect care reiese cu claritate din considerentele sentinţei. Or, autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În acest context, apreciază că în mod greşit cele două instanţe de fond au considerat ca fiind conţinut în întinderea autorităţii de lucru judecat un aspect care nu s-a judecat si care nu se regăseşte în considerentele decizorii şi dispozitivul sentinţei.

Consideră că nu i se poate opune nepromovarea unei căi de atac de reformare, în contextul în care, formal, cererea a fost în totalitate admisă. O altă interpretare, în contextul dat, ar conduce în mod evident la o nesocotire a încrederii legitime în autoritatea publică care înfăptuieşte justiţia şi în principiul securității juridice, consacrat atât în jurisprudenţa CEDO, cât şi în jurisprudenţa CJUE.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că a fost în mod greşit soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Învederează că actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie nu reprezintă un accesoriu al creanţei principale şi nici nu are natura juridică a daunelor moratorii, la fel cum greşit a fost calificată ca fiind o obligaţie cu prestaţii succesive, invocându-se greșita aplicare a prevederilor art. 2526 teza I şi ale art. 2503 alin. (1) şi (2) C. civ.

Arată că opinia enunţată este susţinută de jurisprudenţa Î.C.C.J., care a statuat că actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte conservarea valorii reale a obligaţiilor băneşti la data efectuării plăţii şi are natura unor daune compensatorii.

Aşadar, actualizarea debitului cu rata inflaţiei nu este o sancţiune pentru neîndeplinirea unei prestaţii contractuale, cum este clauza de penalităţi, şi nici nu sancţionează întârzierea plăţii prin lipsa de folosinţă a sumelor, ca în cazul dobânzii, ci are menirea de a restabili echilibrul contractual. Ca atare, având caracterul de daune compensatorii, menite să acopere diferenţa dintre valoarea creanţei de la momentul exigibilităţii sale şi data plăţii efective, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune urmează regimul creanţei înseși, iar cuantificarea lui este posibilă doar la data plăţii creanţei.

Obligaţia de despăgubire cu sumele reprezentând diferenţa de valoare rezultate din actualizarea cu indicele de inflaţie reprezintă un tot unitar, fiind însăși creanţa stabilită prin titlul opus debitoarei, cuantificată la data plăţii. Chiar daca valoarea reală a creanţei suferă modificări succesive în timp, pozitive sau negative (deflaţie), această dinamică nu poate fi asimilată unor prestaţii succesive.

Ca atare, în raport cu întreruperea termenului prescripţiei privind însăși creanţa, precum şi faţă de dispoziţia art. 2528 C. civ., potrivit cu care prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, apreciind că fapta ilicită prejudiciatoare a încetat la data plăţii şi, implicit, şi producerea prejudiciului, consideră că soluţia pronunţată este nelegală sub aspectul reţinerii împlinirii termenului de prescripţie.

În drept, recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

IV. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul este fondat.

Reţine Înalta Curte că, prin acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă, astfel cum a fost completată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 651.424,48 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 lei, stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, dobândă calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021. De asemenea, reclamanta a solicitat şi suma de 725.482 lei reprezentând diferenţă rezultată din actualizarea creanţei principale cu indicele de inflaţie.

Instanţele de fond au considerat că, în privinţa capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare, operează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ţinând seama de sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, iar pretenţiile constând în actualizarea cu rata inflaţiei sunt parţial prescrise, pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat, raportat la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere privind dobânda legală, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar raportat la soluţia pronunţată asupra pretenţiilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile din recurs sunt întemeiate.

1. În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu referire la capătul de cerere privind dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, normele de procedură încălcate de către instanţele de fond sunt art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, precum şi alineatul 2 al aceluiaşi text legal, care prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Astfel cum reiese din cuprinsul acestor dispoziţii legale, există autoritate de lucru judecat atunci când s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unei chestiuni (precum fondul litigiului sau o excepţie procesuală). De asemenea, existenţa autorităţii de lucru judecat se stabileşte pe baza dispozitivului şi a considerentelor pe care acesta se sprijină, reieşind că dobândesc autoritate de lucru judecat doar acele chestiuni dezlegate de către instanţă, care au făcut obiectul judecăţii propriu-zise şi cu privire la care există o soluţie în dispozitiv.

În prezenta cauză, instanţele de fond au reţinut că, în privinţa capătului de cerere având ca obiect dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021 şi aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 lei, operează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017.

Cercetând cuprinsul acestei sentinţe, Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurenta-reclamantă din prezenta cauză a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, obligarea societăţii B. S.R.L. la plata unui debit principal, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente acestuia, calculată de la data de 15.12.2016 şi până la achitarea debitului.

Prin dispozitivul sentinţei pronunţate, însă, deşi s-a dispus admiterea integrală a cererii reconvenţionale, a fost obligată intimata-pârâtă din prezenta cauză la plata debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 lei şi a sumei de 635.922,3 lei, cu titlu de dobândă penalizatoare. Deopotrivă, în considerente s-a reţinut că, în soluţionarea capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză, dobânda acordată fiind aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019.

Mai constată Înalta Curte că în considerentele sentinţei civile nr. 9/15.01.2020 nu se regăseşte vreo argumentaţie în sensul că instanţa a apreciat întemeiat doar în parte capătul de cerere privind dobânda legală. Deopotrivă, nici dispozitivul nu cuprinde o menţiune în sensul admiterii în parte a cererii reconvenţionale.

Înalta Curte mai constată că, împotriva sentinţei civile nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, a formulat apel doar S.C. B. S.R.L., nefiind pusă în discuţie, în această fază procesuală, şi nefiind dezlegată problema dobânzilor legale aferente perioadei ulterioare datei de 15.04.2019, instanţa de apel pronunţându-se în limitele învestirii sale. Tot astfel, şi calea de atac a recursului a fost exercitată doar de către B., fiind anulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2426/11.11.2021.

Se mai impune a se evidenţia şi că, referitor la sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de lămurire, prin care a solicitat să se stabilească dacă au fost acordate dobânzile legale penalizatoare şi pentru perioada ulterioară celei avute în vedere prin raportul de expertiză. Această cerere a fost soluţionată prin încheierea din 31.05.2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2017, stabilindu-se că dobânda legală penalizatoare acordată este aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019 şi reținându-se că aspectele invocate puteau forma obiectul unei căi de atac, iar nu al cererii de lămurire.

Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/63/2017, instanţa a judecat şi s-a pronunţat doar asupra dobânzilor legale aferente perioadei 01.12.2016-15.04.2019, neoferind o soluţie sau o dezlegare asupra pretenţiilor formulate de către S.C. A. S.R.L. cu acest titlu, pentru perioada ulterioară datei de 15.04.2019. Această concluzie este susţinută de modul de formulare a dispozitivului, cererea reconvenţională fiind admisă în tot, iar nu în parte, precum şi de considerentele sentinţei, din cuprinsul cărora reiese că instanţa a analizat şi s-a pronunţat doar asupra dobânzii legale stabilite prin raportul de expertiză, dobândă aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019. Au rămas, deci, neanalizate şi nesoluţionate pretenţiile recurentei-reclamante din prezenta cauză, constând în dobânda legală penalizatoare ulterioară datei de 15.04.2019.

Deopotrivă, încheierea pronunţată asupra cererii de lămurire nu este de natură a susţine o altă concluzie decât cea anterior expusă, întrucât prin această încheiere doar s-a menţionat în dispozitiv, în mod expres, perioada asupra căreia a statuat prima instanţă cu privire la dobânzi, perioadă care se regăsea, oricum, în considerentele sentinţei lămurite. Aşadar, prin încheierea menţionată nu s-a extins judecata asupra perioadei ulterioare datei de 15.04.2019 (extindere care, de altfel, nici nu era permisă în atare procedură).

Faptul că S.C. A. S.R.L. avea la dispoziţie calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017, prin care ar fi putut critica modalitatea în care prima instanţă a statuat asupra limitelor învestirii sale, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea pronunţată asupra cererii de lămurire, nu este de natură a atrage incidenţa autorităţii de lucru judecat asupra pretenţiilor care nu au format obiectul judecăţii. Aceasta întrucât ceea ce intră în sfera autorităţii de lucru judecat este statuarea instanţei, soluţia pronunţată şi dezlegarea oferită, iar nu cererea de chemare în judecată. Altfel spus, chiar dacă în procesul ce s-a derulat în dosarul nr. x/63/2017, S.C. A. S.R.L. a solicitat dobândă legală până la data achitării debitului principal, suprapunându-se, parţial, obiectul acelei cereri cu obiectul cererii din prezentul dosar, nu intervine autoritatea de lucru judecat, atât timp cât aceste pretenţii nu au fost analizate de către instanţele chemate să soluţioneze dosarul nr. x/63/2017, nu au format obiectul judecăţii şi nu s-a pronunţat o soluţie cu privire la acestea.

Pe cale de consecinţă, în mod nelegal au reţinut instanţele de fond că, în privinţa dobânzii legale penalizatoare calculate cu începere de la 16.04.2019 (ziua următoare celei până la care s-au acordat dobânzi legale prin sentinţa civilă nr. 9/15.01.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2017) şi până la 08.10.2021 (când a fost achitat debitul principal – aspect de fapt necontestat de către părţi), operează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat. Astfel, cu privire la această chestiune, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Raportat la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere având ca obiect actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal, recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Şi această critică este fondată.

Din perspectiva admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile constând în actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sunt incidente prevederile art. 2523 şi art. 2524 alin. (1) C. civ. din 2009. De asemenea, a reţinut şi dispoziţiile art. 2503 C. civ., apreciind că aceste pretenţii reprezintă prestaţii succesive.

Referitor la această soluţie, recurenta-reclamantă a arătat, prin recursul formulat, că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel că aceste pretenţii sunt unele accesorii, că ar reprezenta daune moratorii ori prestaţii succesive. Deopotrivă, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 2528 C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a calificat aceste pretenţii ca fiind daune moratorii. Este adevărat că în cuprinsul hotărârii recurate s-a făcut trimitere la Decizia nr. 7/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, care vizează daunele-interese moratorii, însă din considerentele instanţei de apel reiese că cele dezlegate prin respectiva decizie au fost aplicate doar prin analogie, iar nu pe motiv că pretenţiile constând în actualizarea cu rata inflaţiei ar constitui daune-interese moratorii.

Deopotrivă, dispoziţiile art. 2528 C. civ., invocate de către recurenta-reclamantă, sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale. Or, astfel cum reiese din datele dosarului, nefiind contestat de către părţi, raporturile juridice care stau la baza pretenţiilor deduse judecăţii în prezentul dosar izvorăsc din contractul de transport nr. 909/21.06.2016. Aşadar, acest text legal nu are aplicabilitate în cauză.

Pentru dezlegarea problemei juridice a prescripţiei extinctive, Înalta Curte găseşte necesar a se determina, în prealabil, noţiunea şi natura juridică a pretenţiilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei.

Este necontestat că valoarea unei monede cunoaşte fluctuaţii în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă. Din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, există posibilitatea indexării acesteia în funcţie de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflaţie care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui preţurilor de consum. În esenţă, prin actualizarea cu rata inflaţiei se tinde la păstrarea valorii reale a unei sume de bani, a valorii de cumpărare, atunci când valoarea intrinsecă a suferit modificări în cadrul unei economii inflaţioniste.

Codul civil din 2009 nu cuprinde o reglementare, la nivel de principiu, a actualizării sumelor de bani cu indicele de inflaţie, ci doar aplicaţii particulare [în materia prestaţiei compensatorii în caz de divorţ – art. 394 alin. (2), a pensiei de întreţinere – art. 531 alin. (2) sau a contractului de rentă viageră – art. 2248 alin. (1)]. Cu toate acestea, art. 1531 C. civ. reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, vizând atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Diferenţele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligaţiei principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia şi de a conserva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. O atare calificare juridică a acestei componente de prejudiciu a fost statuată, de altfel, cu caracter obligatoriu, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2/2014, pronunţată în recurs în interesul legii.

În mod evident, calculul sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei presupune două momente, şi anume momentul scadenţei şi momentul plăţii efective a creanţei principale care constituie baza de calcul. Între aceste două momente, însă, spre deosebire de daunele interese moratorii (cum este cazul dobânzii legale penalizatoare sau al penalităţilor de întârziere), sumele rezultate din indexare nu curg zi de zi sau la anumite intervale date de timp, ci se calculează în funcţie de evoluţia elementului de referinţă. Cu toate că, de regulă, este prezent fenomenul inflaţionist, nu este exclus ca, în perioada relevantă, să intervină situaţii de stabilitate sau chiar de deflaţie, astfel că, la nivel ipotetic, există posibilitatea ca, la momentul plăţii efective, valoarea reală a creanţei să fie egală cu valoarea nominală, ceea ce echivalează cu lipsa unui prejudiciu pentru creditor din această perspectivă.

Aşadar, deşi calculul devalorizării cu indicele de inflaţie presupune raportarea la o anumită perioadă de timp, Înalta Curte reţine, contrar celor statuate de către instanţele de fond, că aceste sume nu reprezintă prestaţii succesive, ci o componentă a pierderii efectiv suferite. Prin urmare, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel incidenţa în cauză a prevederilor art. 2503 alin. (2) C. civ., ce reglementează prescripţia extinctivă în cazul prestaţiilor succesive.

În ceea ce priveşte momentul de debut al termenului de prescripţie, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Aplicând aceste dispoziţii legale în cauza de faţă, reiese că, în privinţa sumelor reprezentând actualizări cu rata inflaţiei, prescripţia extinctivă a început să curgă la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut naşterea dreptului său la aceste sume. Or, acest moment nu poate fi altul decât cel al plăţii creanţei principale, întrucât doar atunci s-a putut cunoaşte, în mod real, efectiv şi precis dacă a avut loc o devalorizare ca urmare a inflaţiei şi care este întinderea acesteia. Astfel cum deja s-a argumentat, există posibilitatea, cel puţin teoretică, a inexistenţei unei devalorizări, în ipoteze de stabilitate monetară ori deflaţie.

Este adevărat că reclamanta, în calitate de creditor, avea dreptul şi posibilitatea de a solicita, odată cu creanţa principală, şi actualizarea acesteia cu rata inflaţiei. O astfel de posibilitate reiese cu evidenţă din prevederile art. 628 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora de asemenea, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Se impune observaţia că, atunci când creditorul solicită, pe calea unei singure acţiuni în justiţie, atât creanţa principală, cât şi actualizarea acesteia, în realitate nu se prevalează de o creanţă certă, ca existenţă şi întindere, în ceea ce priveşte eventualele sume rezultate din actualizări, ci solicită includerea în dispozitivul titlului executoriu a unui mecanism de indexare a creanţei principale. Prin urmare, o astfel de solicitare are, în esenţă, caracter preventiv, creditorul tinzând la conservarea valorii reale a creanţei sale la momentul executării, prin eliminarea riscurilor unor fluctuaţii monetare ce ar putea interveni. De asemenea, formulând o singură acţiune, creditorul nu mai este pus în situaţia de a iniţia un demers judiciar ulterior, care să privească doar sumele rezultate din actualizări.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte reţine că nicio dispoziţie legală nu obligă partea să solicite, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, atât creanţa principală, cât şi actualizarea acesteia cu rata inflaţiei, existând dreptul de opţiune al creditorului pentru o acţiune separată, cum este cazul în speţa de faţă. În realitate, această componentă a prejudiciului, constând în diferenţe rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei, dobândeşte caracter cert, atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi întinderea, abia la momentul plăţii creanţei principale, întrucât abia atunci se cunoaşte, cu certitudine, care a fost evoluţia preţurilor de consum, se poate stabili dacă au existat perioade de inflaţie, stabilitate sau deflaţie.

În acest context, ţinând seama de dispoziţiile art. 2523 C. civ., anterior redate, termenul de prescripţie pentru acţiunea având ca obiect sume reprezentând diferenţe rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei poate să curgă abia de la momentul plăţii creanţei principale cu privire la care se aplică mecanismul de indexare, întrucât doar atunci creditorul poate să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului său. Prescripţia reprezintă o sancţiune aplicabilă creditorului nediligent, care rămâne în pasivitate şi nu iniţiază demersuri pentru realizarea dreptului său în termenul stabilit de lege. Fiind vorba de o sancţiune, prescripţia presupune, aşadar, o atitudine culpabilă. Or, nu i se poate reproşa unui creditor neinițierea demersurilor judiciare pentru o componentă a prejudiciului care nu are caracter cert.

Dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C. civ., care reglementează prescripţia extinctivă în cazul obligaţiilor de a da sau a face, nu justifică teza reţinută de instanţele de fond în sensul că termenul de prescripţie ar curge, în cazul dat, de la momentul încetării contractului de transport (01.12.2016). La respectivul moment a devenit certă şi exigibilă creanţa principală, nu şi componenta de prejudiciu constând în diferenţe rezultate din actualizarea acesteia cu rata inflaţiei. În mod firesc, eventualele fluctuaţii monetare care prezintă relevanţă se pot produce doar ulterior scadenţei creanţei principale, astfel că nu există suprapunere între acest moment şi cel al scadenţei sumelor rezultate din aplicarea indicelui de inflaţie

În cauza de faţă, raportat la data plăţii creanţei principale, respectiv 08.10.2021, reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar (08.09.2022). Astfel, soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei este contrară prevederilor legale anterior redate, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ţinând seama de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte a constatat că în mod nelegal instanţele de fond au socotit că pretenţiile reclamantei constând în dobândă legală intră sub incidenţa autorităţii de lucru judecat, respectiv că o parte din pretenţiile constând în diferenţe rezultate din aplicarea indicelui de inflaţie ar fi prescrise. Ca atare, a făcut aplicarea art. 497 C. proc. civ., a casat decizia nr. 513/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în etapa procesuală a apelului nesolicitându-se de către părţi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.