Security service breach and insurance exclusions: causal link, contract interpretation, and liability limits in civil liability

Contract de prestări servicii monitorizare şi intervenţie. Răspunderea pentru executare necorespunzătoare. Contract de asigurare. Limitări şi excluderi. Principiul forţei obligatorii a contractului. Repararea prejudiciului cert şi previzibil. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acţiune în răspundere civilă contractuală

Cerere de chemare în garanţie

Contract de asigurare

Principiul rolului activ al judecătorului

Interpretarea contractului

Recurs incident

Motivare necorespunzătoare

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Admiterea recursului

C. proc. civ., art. 22, art. 249, art. 250, art. 264 alin. (2), art. 328, art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ. 1864, art. 1082, art. 1085, art. 1086

C. civ., art. 935, art. 1270, art. 1280, art. 1355 alin. (1), art. 2224, art. 2226 alin. (1)

H.G. nr. 301/2012, art. 5, art. 6

Legea nr. 333/2003, art. 5

A. Pornind de la obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentat de obligarea pârâtei la plata daunelor-interese constând în contravaloarea bunurilor sustrase, ca urmare a neexecutării obligațiilor izvorâte din contractul de prestări servicii de monitorizare și intervenție, încheiat între părți, condiţia existenţei prejudiciului este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. de la 1864 (temeiul acţiunii reclamanţilor).

Prejudiciul este elementul esenţial al răspunderii contractuale, constând în efectul negativ suferit, ca urmare a faptelor ilicite ale cocontractantului. Pentru demonstrarea întinderii prejudiciului şi a conţinutului daunelor, probaţiunea nu se putea limita la verificarea dobândirii bunurilor de către reclamanţi la o dată anterioară, ci era necesară stabilirea circumstanţelor procedurii evenimentului, pentru a se stabili subsecvent şi măsura în care există un caz asigurat, respectiv pentru a se verifica legătura de cauzalitate între faptele ilicite atribuite în responsabilitatea pârâtei şi prejudiciul invocat de reclamanţi.

Astfel, dreptul la daune-interese al reclamanţilor putea fi recunoscut doar pentru prejudiciul cert, care era neîndoielnic consecinţa faptelor ilicite reţinute în sarcina pârâtei, de neîndeplinire corespunzătoare a obligaţiilor contractuale, elemente de drept care lipsesc din analiza instanţei asupra apelului.

B. Raporturile dintre părţile în litigiu şi forţa obligatorie a contractului implică regula conformităţii executării, iar răspunderea contractuală este tocmai urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Din moment ce nivelul despăgubirii acordate de asigurător pentru prejudiciul produs de pârâta asigurată reclamanţilor urma a fi stabilit de către instanţa de judecată, în mod necesar aceasta era ţinută de prevederile contractului de asigurare, în temeiul art. 1270 C. civ.

Pornind de la împrejurarea că riscul asigurat are o semnificaţie diferită de cea de risc din dreptul comun, riscurile subscrise de asigurator sunt circumstanțiate, în sensul că se indemnizează doar dacă se produc în condiţiile stabilite prin contractul de asigurare.

Astfel, instanța de apel trebuia să dea o dezlegare apărărilor în legătură cu efectele clauzei prin care asigurătorul şi-a asumat obligaţia acoperirii prejudiciilor provocate de asigurat clienţilor cu care a încheiat un contract de prestări servicii, precum şi un proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor cuprinzând şi valoarea acestora, proces-verbal în lipsa căruia asigurarea nu acoperea bunurile de valoare aflate în incinta obiectivului păzit de societatea pârâtă, respectiv în legătură cu efectele clauzei de excludere de la acoperirea asigurării.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 566 din 19 martie 2024

1. Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2017 reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat instanței să oblige pârâta la plata sumei de 560.283 lei, cu titlu de daune-interese, ca urmare a neexecutării obligaţiilor izvorâte din contractul de prestări servicii de monitorizare şi intervenţie nr. 15336/10.04.2008.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 ianuarie 2018 pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a D. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 26 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea principală, ca nefondată.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

2. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. şi B.

Prin decizia civilă nr. 1863 din 25 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă a fost admis apelul reclamanților, fiind schimbată hotărârea atacată în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamanţi a sumei de 300.000 lei reprezentând despăgubiri civile.

De asemenea, a fost obligată chemata în garanţie D. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 285.000 lei în locul pârâtei C. S.R.L. şi în măsura în care această sumă nu este plătită de către pârâta C. S.R.L.

Totodată, au fost obligate pârâta şi chemata în garanţie, în solidar şi în cote egale, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților, în primă instanță şi în apel, în cuantum de 16.407,5 lei, către reclamanți.

Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs chemata în garanție D. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Într-o primă critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea deciziei sub aspectul respingerii, prin neantamare, a apărărilor întemeiate pe dispozițiile art. 3 din Condițiile speciale de asigurare aplicabile Poliței RC nr. x. din 2016. Potrivit acestor prevederi, asigurătorul răspunde doar pentru acele prejudicii provocate de asigurat clienților săi, cu condiția încheierii unui contract valabil de prestări servicii și a semnării unui proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor, cuprinzând și valoarea acestora.

De asemenea, hotărârea este nemotivată și sub aspectul aplicării parțiale, doar pentru o parte dintre bunuri, a excluderii prevăzută la art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare. Astfel, în plus față de bunurile descrise la punctele 16, 17, 18, 19, 20 și 21 din cerere, există și alte bunuri confecționate din aur ori gravate cu pietre prețioase, în legătură cu care instanța nu a aplicat excluderea prevăzută la art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare.

Într-o altă critică, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, ca urmare a ignorării clauzei art. 3 din Condițiile speciale de asigurare respectiv a ignorării parțiale a art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare. Aceste clauze au fost invocate în apărare de către asigurător, solicitându-se instanței să constate, pe de o parte, inexistența procesului-verbal de preluare în pază, cu consecința că bunurile sustrase nu erau acoperite prin asigurare și, pe de altă parte, excluderea acordării de despăgubiri pentru pagubele produse în legătură cu pietre scumpe, obiecte din aur, platină sau argint, obiecte cu valoare artistică.

A subliniat partea că această critică nu privește greșita interpretare sau aplicare a contractului, ci ignorarea acestuia, respectiv lipsirea de efecte juridice, împrejurare ce se circumscrie încălcării prevederilor art. 1.270 C. civ., judecătorul fiind obligat să soluționeze disputa cu valorificarea dispozițiilor contractuale incidente.

Potrivit unor critici distincte, subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 249 C. proc. civ. dar și a art. 935, art. 1.532 și art. 1.533 C. civ. Astfel, reclamanții nu au probat că, la data intrării prin efracție, toate bunurile se aflau în locuința acestora. Sunt astfel greșite considerentele prin care s-a reținut că, atât timp cât reclamanții au depus înscrisuri de achiziție, certificate de garanție, fie chiar și pentru o parte dintre bunuri, aceștia au dovedit dreptul de proprietate, raportat și la faptul că, în materie civilă, convingerea judecătorului se formează prin raportare la cea mai probabilă situație iar, în materia bunurilor mobile, posesia valorează proprietate.

În opinia recurentei, raționamentul instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 249 C. proc. civ., obiectul şi sarcina probei, potrivit cărora reclamanții aveau obligația să facă dovada că bunurile se aflau în imobil și nu în altă parte, sau vândute ori pierdute între timp, la data intrării prin efracție, precum și dispozițiile art. 935 C. civ., întrucât posesia a fost probată la un moment din trecut.

Totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 1.532 și art. 1.533 C. civ., potrivit cărora este supus reparației numai prejudiciul cert și previzibil, societatea de asigurare fiind obligată în mod nelegal la repararea unui prejudiciu neprobat și mult mai mare decât cel care ar putea să fie prevăzut în mod obișnuit.

La data de 12 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat admiterea în parte a recursului principal, în sensul admiterii motivelor de recurs de la punctul 1, subpunctul ii) și punctul 3.

De asemenea, s-a solicitat respingerea motivului de recurs de la punctul 1, subpunctul i) ca inadmisibil, în temeiul art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 488 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ. și respingerea în parte a motivului 2 de recurs cu privire la forța obligatorie a contractului raportat la art. 3 din Condițiile Speciale de Asigurare, privind încheierea procesului-verbal de preluare de bunuri.

La data de 19 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamanții A. şi B., prin care a fost invocată excepția nulității recursului principal, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, reclamanții A. şi B. au formulat recurs incident, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtelor și la plata diferenței de prejudiciu în cuantum de 117.106 lei.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat omisiunea instanței de apel de a analiza criticile reclamanților referitoare la aplicarea limitelor și cauzelor de excludere din contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016.

Astfel, instanța de apel nu a expus argumentele în temeiul cărora a apreciat că dispozițiile contractului de asigurare produc efecte și față de reclamanți, deși aceștia nu au calitatea de parte în contract.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.355, art. 1.280, art. 1.531 și art. 2.224 C. civ., sub aspectul limitărilor existente în contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016.

Potrivit reclamanților, instanța de apel nu a apreciat asupra caracterului autonom al celor două raporturi juridice, pe de o parte, cel dintre reclamanți și pârâtă și, pe de altă parte, cel dintre pârâtă și asigurător, în relația cu reclamanții pârâta fiind răspunzătoare pentru întreg prejudiciul cauzat acestora.

În aplicarea corectă a art. 2.224 C. civ., instanța de apel trebuia să constate că asigurătorul poate fi obligat în limitele obligațiilor ce îi revin potrivit contractului de asigurare, fără ca acest lucru să înlăture de la aplicare art. 1.531 C. civ. Potrivit acestui text de lege, prejudiciul trebuia acoperit în integralitate, în parte, de chemata în garanție, în limita poliței de asigurare și, în parte, de către pârâtă, pentru diferența neacoperită.

De asemenea, calificarea dispozițiilor din contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016 drept o clauză de limitare a răspunderii este greșită, întrucât încalcă dispozițiile art. 1.355 C. civ., cu atât mai mult cu cât constatările instanței de apel privind culpa gravă a pârâtei nu au fost contestate, nemaiputând face obiectul analizei.

Au mai învederat reclamanții faptul că nu sunt semnatari ai contractului de asigurare nr. RC x/04.11.2016, încheiat de pârâtă, fiind aplicabil principiul de drept res inter alias acta aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Împrejurarea că, potrivit contractului de asigurare, pârâta nu este asigurată împotriva pretențiilor rezultate din pagube produse pietrelor scumpe, obiectelor de platină, aur sau argint, nu poate avea drept consecință limitarea răspunderii civile contractuale a pârâtei în relația cu reclamanții, ci reprezintă numai condițiile în care pârâta a înțeles să se asigure împotriva răspunderii civile.

Prin urmare, sunt nelegale considerentele prin care s-a reținut că excluderile din polița de răspundere civilă nr. RC x. s-ar aplica și răspunderii contractuale a pârâtei în raport cu reclamanții.

Au concluzionat reclamanții că, în timp ce asigurătorul răspunde față de societatea de pază, în calitate de asigurat, în limitele poliței de răspundere civilă, pârâta răspunde față de reclamanți fără nicio limitare, pentru întreg prejudiciul cauzat.

La data de 13 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta C. S.R.L. la recursul incident, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin rezoluţia din 07 august 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 03 octombrie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 06 februarie 2024 a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului principal și au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată la 19 martie 2024, cu citarea părților.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate și a temeiurilor de drept aplicabile, reține caracterul fondat al recursurilor, pentru următoarele considerente:

I. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură care atrag nulitatea hotărârii atacate, recurenta-chemată în garanţie D. S.A. a susţinut aplicarea greşită, dincolo de limitele legale ale acesteia, a prezumţiei instituite prin art. 935 C. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. privind regulile de administrare a probelor, stabilirea greşită a sarcinii probei şi substituirea prin prezumţii judiciare, de asemenea stabilirea greşită a obiectului probaţiunii, reguli procedurale care privesc dovedirea existenţei prejudiciului, condiţie obligatorie a răspunderii contractuale a societăţii pârâte asigurate.

Înalta Curte, înlăturând apărările recurenţilor-reclamanţi, subliniază că nu poate depăşi limitele controlului de legalitate, în sensul de a se angaja în cenzurarea aspectelor ce ţin de raţionamentele instanţei de apel în legătură cu reaprecierea situaţiei de fapt stabilite prin sentinţa apelată, însă poate analiza acele critici aflate în legătură cu lipsa unor repere esenţiale de drept material şi procesual din analiza efectuată, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, fiind reîncadrate, din oficiu, în motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii.

Pentru început, Înalta Curte reţine că reclamanţii au pretins, prin cererea de chemare in judecată, că se află în situaţia pierderii posesiei unor bunuri de valoare (ceasuri şi bijuterii) din patrimoniul propriu, în mod independent, în urma unei sustrageri din locuinţă de către terţe persoane, în data de 23/24.12.2016, motiv pentru care au formulat acţiune în despăgubire împotriva societăţii pârâte (intimată în cauză), cu care au încheiat un contract de monitorizare şi intervenţie.

Recurenta-societate de asigurare a fost inclusă în cadrul procesual, urmare a cererii societăţii pârâte de chemare în garanţie, în temeiul poliţei de asigurare pentru prejudicii produse terţilor.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată pentru plata daunelor-interese constând în contravaloarea acestor bunuri, condiţia existenţei prejudiciului este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. de la 1864 (temeiul acţiunii reclamanţilor).

Prejudiciul este elementul esenţial al răspunderii contractuale, constând în efectul negativ suferit, ca urmare a faptelor ilicite ale cocontractantului şi trebuie sa se raporteze la elemente obiective.

Instanţa de apel a confirmat, în temeiul art. 328 C. proc. civ., existenţa dreptului de proprietate pe care o conferă posesia în materie mobiliară, instituită prin art. 935 C. civ., pentru o parte din bunurile a căror dispariţie au susţinut-o reclamanţii, acţiunea fiind admisă în parte.

Recurenta îşi formulează criticile în legătură cu obiectul probei, care potrivit art. 250 şi art. 264 alin. (2) C. proc. civ. îl constituie acele elemente de fapt din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile sunt în litigiu.

Astfel, în stabilirea răspunderii contractuale, instanţa de apel avea de verificat dacă între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor există raport de cauzalitate, în absenţa acestuia acţiunea pentru plata despăgubirilor neputând fi admisă.

Pentru demonstrarea întinderii prejudiciului şi a conţinutului daunelor, probaţiunea nu se putea limita la verificarea dobândirii bunurilor de către reclamanţi la o dată anterioară, astfel cum se reţine prin considerentele deciziei atacate, ci era necesară stabilirea circumstanţelor procedurii evenimentului din 23/24 decembrie 2016, pentru a se stabili subsecvent şi măsura în care există un caz asigurat, pentru a se verifica legătura de cauzalitate între faptele ilicite atribuite în responsabilitatea pârâtei şi prejudiciul invocat de reclamanţi constând în sustragerea unor valori.

Regula statornicită în art. 249 C. proc. civ. se completează cu prevederile art. 22 C. proc. civ. ce consacră rolul activ al judecătorului, principiu fundamental al procesului civil independent de sarcina probei.

Sarcina probei prejudiciului incumbă creditorului. Reclamanţilor le revenea obligaţia dovedirii evenimentului care a creat raportul juridic din conţinutul căruia fac parte dreptul lor de despăgubire şi obligaţia corelativă a pârâtei.

Raportul de cauzalitate este o condiţie materială a răspunderii civile care nu se confundă cu condiţia subiectivă a vinovăţiei.

Mai mult, raportul de cauzalitate este şi criteriul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei.

Astfel, dreptul la daune-interese al reclamanţilor putea fi recunoscut doar pentru prejudiciul cert, care era neîndoielnic consecinţa faptelor ilicite reţinute în sarcina pârâtei, de neîndeplinire corespunzătoare a obligaţiilor contractuale, elemente de drept care lipsesc din analiza instanţei asupra apelului.

Recurenta-chemată în garanţie formulează şi critici încadrate de aceasta în motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, precum şi prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii presupune stabilirea de către instanţă, în concret, în mod clar a situaţiei de fapt, precum şi încadrarea în prevederile generale şi abstracte ale legii, scopul fiind explicitarea soluţiei adoptate.

Considerentele trebuie să conţină raţionamentul judiciar care întemeiază soluţia adoptată şi constituie o garanţie procesuală care permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând aceste principii teoretice la litigiul pendinte, precum şi la criticile din recurs, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel nu se încadrează în exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nici în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

Cum motivarea legală a hotărârii reprezintă un element prevăzut sub sancţiunea nulităţii, instanţa avea obligaţia de a arăta argumentele care au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, care să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor.

Înalta Curte reţine că sunt vădit nefondate susţinerile intimatei-pârâte privind încălcarea de către recurentă a regulii prohibitive prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi a valorificării unor apărări direct, prin memoriul de recurs.

De-a lungul procesului, atât la prima instanţă, cât şi prin întâmpinarea depusă în apel, recurenta a invocat în apărare clauzele din contractul încheiat cu pârâta, inserate în condiţiile generale şi speciale de asigurare, în vederea unei analize complete asupra raporturilor juridice obligaţionale, în temeiul art. 1270 şi art. 2226 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reţine că raporturile dintre părţile în litigiu şi forţa obligatorie a contractului implică regula conformităţii executării. Răspunderea contractuală este tocmai urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Din moment ce nivelul despăgubirii acordate de asigurător pentru prejudiciul produs de pârâta asigurată reclamanţilor urma a fi stabilit de către instanţa de judecată, în mod necesar aceasta era ţinută de prevederile contractului de asigurare, în temeiul art. 1270 C. civ., criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind fondate.

Astfel, riscul asigurat are o semnificaţie diferită de cea de risc din dreptul comun. Riscurile subscrise de asigurator sunt circumstanţiate, în sensul că se indemnizează doar dacă se produc în condiţiile stabilite prin contractul de asigurare.

Or, instanţa de apel a omis să dea o dezlegare apărărilor în legătură cu efectele clauzei de la art. 3 din Condiţiile speciale de asigurare, prin care asigurătorul şi-a asumat obligaţia acoperirii prejudiciilor provocate de asigurat clienţilor cu care a încheiat un contract de prestări servicii, precum şi un proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor cuprinzând şi valoarea acestora, proces-verbal în lipsa căruia asigurarea nu acoperea bunurile de valoare aflate în incinta obiectivului păzit de societatea pârâtă.

În acest context, astfel cum au reţinut instanţele de fond, reclamanţii şi pârâta au convenit o soluţie de securitate prin paza electronică a obiectivului, respectiv prin activarea unui sistem de alarmare care detectează activităţile suspecte prin monitorizare la distanţă, pârâta urmând să acţioneze prin preluarea cu operativitate a semnalelor recepţionate. Sunt deci, lipsite de relevanţă trimiterile intimatei-pârâte la dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din H.G. nr. 301/2012 ori la art. 5 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Analiza instanţei de apel asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor în litigiu este lacunară, prin omiterea unei apărări esenţiale, deci cu încălcarea dreptului la apărare al recurentei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, excluderile convenţionale de la acoperirea asigurării scutesc asigurătorul de răspundere. Deşi instanţa de apel confirmă că prin art. 5.23 din Condiţiile generale de asigurare s-a instituit o asemenea cauză de excludere de la asigurare pentru obiectele cu pietre scumpe, din platină, aur sau argint, din motivarea soluţiei nu rezultă că excluderea ar fi fost aplicată tuturor bunurilor care corespund criteriilor reţinute.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta face referire şi la încălcarea prevederilor art. 1533 C. civ. privind răspunderea debitorului, care este limitată la prejudiciul previzibil.

Înalta Curte reţine că şi sub imperiul dispoziţiilor din Codul civil de la 1864, act normativ sub incidenţa căruia intră raporturile juridice contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă, art. 1085 prevedea expres că debitorul nu răspunde decât de daunele-interese prevăzute sau care puteau fi prevăzute la încheierea contractului, iar din perspectiva raportului cauzal cu producerea prejudiciului art. 1086 C. civ. prevedea că şi în cazul în care neexecutarea obligaţiei ar fi rezultat din dolul debitorului – ipoteză nesusţinută în cauză – daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, dispoziţii privind efectele obligaţiilor neaplicate prin decizia recurată, cu consecinţa unei analize incomplete asupra condiţiilor răspunderii.

Înalta Curte va înlătura alegaţiile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că, în lipsa unei căi de atac a pârâtei, ar fi intrat în autoritatea lucrului judecat constatările instanţei de apel privind întrunirea condiţiilor răspunderii sale civile.

Astfel, prin recursul chematei în garanţie s-au adus critici nu doar în legătură cu modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie şi aplicarea contractului de asigurare, ci şi în legătură cu aspecte care privesc raportul juridic fundamental dintre asigurată şi reclamanţii cocontractanţi, critici care de altfel, se vădesc fondate şi atrag nulitatea hotărârii recurate, astfel cum rezultă din considerentele precedente ale acestei decizii.

II. Şi recurenţii-reclamanţi invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recursul incident urmând a fi admis.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere la dispoziţiile art. 1355 alin. (1) din actualul C. civ., care nu se aplică raporturilor juridice cu pârâta.

Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel nu a reţinut culpa gravă a societăţii pârâte, apreciind contrar susţinerilor recurenţilor, că nu are nicio relevanţă forma vinovăţiei în care s-a produs neexecutarea contractului de prestări servicii.

Recurenţii-reclamanţi îşi reiau criticile din apel, în sensul că nu ar fi convenit cu societatea pârâtă limitarea răspunderii la prevederile poliţei de asigurare. Recurenţii-reclamanţi fac referire, în legătură cu conţinutul acordului de voinţă al părţilor contractante, la art. 2224 C. civ., la caracterul autonom al raporturilor juridice deduse judecăţii, precum şi la dispoziţiile art. 1280 C. civ.

Astfel cum se reţine prin decizia recurată, prin contractul de prestări servicii, părţile au stipulat că pentru nerespectarea acestuia şi a timpilor de intervenţie, beneficiarii (reclamanţii) puteau fi despăgubiţi „conform poliţei de asigurare de răspundere civilă” (art. 21).

Asigurarea de răspundere civilă este, deci, grefată pe contractul de prestări servicii.

Reclamanţii şi-au valorificat în cauză dreptul la acţiunea în răspundere împotriva pârâtei, considerată vinovată de producerea pagubei, verificarea conformităţii faptei ilicite cu riscul asigurat fiind efectuată de instanţa de apel prin soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut că părţile au instituit în favoarea acestora un drept de reparaţie a prejudiciului direct de la asigurător, potrivit art. 2226 alin. (1) C. civ. şi nu o limitare a răspunderii.

Prin decizia recurată, instanţa a aplicat limitarea răspunderii pârâtei asigurate, aflate în culpă, la valoarea poliţei pentru un caz asigurat, fără a interpreta conţinutul convenţiei, deşi această chestiune era în litigiu.

Motivarea deciziei recurate este sumară, prin singura referire din considerente la „voinţa părţilor”.

Înalta Curte reţine că o clauză de limitare se redactează în funcţie de obiectul contractului şi de riscurile acestuia, diminuând riscurile la care se expune debitorul obligaţiei prin încheierea convenţiei.

Interpretarea contractului de prestări servicii era necesară pentru a se stabili situaţiile în care reclamanţii puteau solicita despăgubirea, deci drepturile subiective şi obligaţiile părţilor cocontractante, inclusiv în legătură cu riscurile necuprinse în clauzele contractului de asigurare.

Pentru considerentele prezentate anterior, nemaifiind cazul cercetării celorlalte motive de recurs, în temeiul art. 496, art. 497, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul principal formulat de chemata în garanţie D. S.A., precum şi recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1863 din 25 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanţe spre o nouă judecată, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi dezlegările din această decizie.