Judicial discipline: bad faith and celerity violations where high caseload volume excuses deadline breaches and administrative panel composition rules constrain recusal outcomes

Asupra recursului de față, reţine următoarele:

I. Acţiunile disciplinare

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/J/2022, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), doamnelor judecător A. şi B. din cadrul Curții de Apel X, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), lit. o) și lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a fost înregistrată sub nr. y/J/2022 acţiunea disciplinară exercitată împotriva doamnei judecător B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Ulterior, pe rolul pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a fost înregistrată sub nr. z/J/2022 acţiunea disciplinară exercitată împotriva doamnei judecător A. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I, lit. r) ambele teze, lit. m) și lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

II. Încheierile pronunţate în cauză

Prin încheierea din 22 iunie 2022, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a respins, ca inadmisibile, cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia C. în interesul pârâtelor şi cererile de recuzare formulate de pârâte împotriva doamnelor judecător D., E., F. și a domnilor judecător G. şi H.; a admis declaraţiile de abţinere de la soluţionarea cererii de suspendare a judecăţii şi a excepţiei nelegalei compuneri a instanţei disciplinare formulate de doamnele judecător I., Î. și de domnul judecător J.; a respins cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/43/2022 al Curții de Apel Târgu Mureș și a dosarului nr. x/46/2022 al Curții de Apel Pitești; a respins excepția nelegalei compuneri a instanței, ca neîntemeiată; a respins cererea de încuviinţare a probei ce vizează documentele care atestă modalitatea de dobândire a calității de inspector judiciar a domnului judecător K. şi a încuviinţat proba constând în documentele care dovedesc modalitatea în care s-a realizat repartizarea lucrării înregistrate sub nr. x.

De asemenea, prin încheierea din 6 iulie 2022, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a încuviinţat cererea de emitere a unei adrese către Inspecţia Judiciară pentru a comunica situația inspectorilor judiciari blocați de la repartizarea lucrării înregistrate sub nr. x atât la cerere, cât și ca urmare a unei situații de incompatibilitate, urmând a preciza motivele care au determinat blocarea la repartizare și a comunica înscrisurile justificative, până la data de 14 septembrie 2022.

La termenul din 14 septembrie 2022, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a amânat judecata la data de 29 septembrie 2022 în vederea discutării excepţiei de conexitate.

Ulterior, prin încheierea din 29 septembrie 2022, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a conexat dosarele nr. z/J/2022 și nr. y/J/2022 la dosarul nr. x/J/2022; a respins cererea formulată de pârâta A. privind acordarea protecţiei de avertizor de integritate; a respins cererea de amânare formulată de apărătorul recurentelor pentru a lua cunoștință de conținutul dosarului format în urma conexării şi pentru imposibilitatea recurentelor de prezentare la acest termen; a respins declaraţiile de abținere de la soluţionarea cererii de suspendare a judecăţii şi de la soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a instanţei disciplinare formulate de doamnele judecător I., Î. și de domnul judecător J.; a respins, ca inadmisibile, atât excepția nelegalei compuneri a instanţei disciplinare, cât și cererea de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/43/2022 al Curții de Apel Târgu Mureș și dosarului nr. x/46/2022 al Curții de Apel Pitești; a respins excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. x din 18 mai 2022 pentru motivul vizând exercitarea acțiunii de către o persoană care nu a dobândit, în mod legal, calitatea de inspector judiciar şi pentru motivul privind prelungirea nelegală a termenului de efectuare a cercetării disciplinare; a constatat că lucrările nr. x şi nr. y au fost repartizate în mod aleatoriu, utilizând sistemul informatic ECRIS IJ, cu respectarea dispozițiilor legale și regulamentare; a respins excepția nulității absolute a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nr. y din 19 august 2022 pentru motivul privind nelegala sesizare; a amânat pronunţarea la data de 9 noiembrie 2022 şi, apoi, la datele de 23 noiembrie 2022, 8 decembrie 2022 şi 15 decembrie 2022.

III. Hotărârea instanţei disciplinare

Prin Hotărârea nr. 26J din 15 decembrie 2022, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca neîntemeiate, acţiunile disciplinare conexate formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004; a admis acţiunile disciplinare conexate formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I, lit. o), lit. r) ambele teze, lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 şi împotriva pârâtei B. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o), lit. r) teza I, lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 şi, în baza art. 100 lit. e) din aceeaşi lege, a aplicat fiecărei pârâte sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de disciplină a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004. Astfel, sub aspectul laturii obiective, a constatat că dosarul nr. x/2013 a fost repartizat la data de 3 octombrie 2014 completului de judecată condus de doamna judecător A., ca urmare a admiterii declaraţiei de abținere a judecătorului iniţial. Acest dosar nu era soluţionat nici la momentul finalizării cercetării disciplinare, pronunțarea fiind amânată succesiv pentru o durată ce a depăşit un an. Practica amânărilor succesive de pronunțare a fost identificată și în alte dosare instrumentate de doamna judecător A., unele amânări de pronunţare depăşind durata maximă prevăzută de art. 391 şi art. 405 din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, instanţa disciplinară a reţinut că vinovăţia, sub forma intenţiei indirecte, rezultă din conduita adoptată pe parcursul soluţionării cauzelor penale prin prelungirea nejustificată a procedurilor judiciare.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară a reţinut că, la data finalizării cercetării disciplinare, doamna judecător A. figura cu 25 de hotărâri în privința cărora era depășit termenul legal de redactare. De asemenea, doamna judecător B. figura cu un număr total de 5 hotărâri neredactate în termenul legal, cea mai veche fiind de un an şi 3 luni la momentul sesizării Inspecţiei Judiciare, acestea fiind însă redactate până la data de 13 septembrie 2022, când nu mai figura cu restanţe. În acest context, instanţa disciplinară a apreciat că recurentele au încălcat termenul de redactare a hotărârilor judecătoreşti prevăzut de art. 406 din C. proc. pen. fie în varianta anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 130/2021, fie în varianta ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, aplicabile în funcţie de data pronunţării şi de natura cauzelor în care au fost pronunţate hotărârile redactate cu întârziere.

Instanţa disciplinară a apreciat că probele administrate în cauză confirmă săvârşirea de către doamna judecător A. şi a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, care vizează nesemnarea hotărârilor judecătorești din motive imputabile în termenele prevăzute de lege. Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că semnarea încheierilor de dezbateri și de amânare a pronunțării abia la momentul redactării hotărârilor finale reprezenta modul uzual de lucru al doamnei judecător A., care a nesocotit termenul de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei, reglementat de art. 370 alin. (5) din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că acest mod de lucru denotă prevederea rezultatelor faptelor şi acceptarea producerii lor.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut că dosarul nr. x/2015 a fost repartizat aleatoriu completului Cx, compus din judecătorii L. și M. După adoptarea hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X, în compunerea completului Cx au intrat judecătorii N. şi O. Fiind învestite cu soluţionarea cererii de recuzare a completului Cx, în noua sa compunere, recurentele au admis-o şi au dispus trimiterea dosarului la completul iniţial învestit, compus din judecătorii L. şi M., în vederea continuării cercetării judecătoreşti a apelurilor, cu respectarea principiului continuităţii. În acest context, instanţa disciplinară a apreciat că măsura de trimitere a dosarului la completul iniţial învestit a fost dispusă cu încălcarea principiului repartizării aleatorii. Aceasta deoarece art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești impune trimiterea dosarului la repartizare aleatorie după admiterea cererii de recuzare. Prin urmare, s-a considerat că măsura dispusă de către recurente se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004. Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că probele administrate în cauză relevă comiterea faptei cu intenţie directă având în vedere că recurentele, în mod voit şi asumat, au invalidat un act administrativ prin care se aprobase schimbarea compunerii completului Cx. Astfel, direcţionând dosarul către anumiţi judecători care nu mai făceau parte din compunerea completului Cx, recurentele au urmărit încălcarea prevederilor art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești şi art. 52-53 din Legea nr. 304/2004.

Instanţa disciplinară a mai apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004. Sub aspectul laturii obiective s-a reţinut că recurentele au analizat în cadrul incidentului procedural al recuzării, cu depăşirea limitelor învestirii, legalitatea şi temeinicia hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X. Astfel, acestea au reţinut că motivele pentru care s-au aprobat degrevarea parţială a unor judecători şi modificarea compunerii unor complete de judecată nu justifică măsurile adoptate de colegiul de conducere. Or, hotărârile adoptate de colegiile de conducere ale instanţelor constituie acte administrative unilaterale în privinţa cărora operează prezumţia de legalitate. Reaua-credință rezultă chiar din modul în care recurentele au înțeles să se raporteze la obiectul și limitele judecății în procedura soluționării cererii de recuzare, dispunând emiterea unei adrese către Colegiul de conducere al Curții de Apel X pentru comunicarea motivelor excepționale care au justificat preluarea dosarului de către completul de judecată în noua sa compunere. Ca atare, instanţa disciplinară a constatat că recurentele s-au folosit de cadrul procesual al recuzării pentru a analiza, cu depășirea limitelor învestirii și a propriilor atribuții, legala compunere a completului Cx, care a fost stabilită printr-un act administrativ nerevocat și neanulat.

Secţia pentru judecători în materie disciplinară a reţinut că fapta de a analiza temeinicia şi legalitatea unei hotărâri a colegiului de conducere al instanţei nu se circumscrie abaterii prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, ci celei reglementate de art. 99 lit. t) teza I din aceeaşi lege. A mai apreciat că semnarea cu întârziere a încheierilor de dezbateri şi de amânare a pronunţării nu se subsumează abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, ci celei instituite de art. 99 lit. r) teza a II-a din aceeaşi lege. De asemenea, instanţa disciplinară a constatat că faptele imputate doamnei judecător A. din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 sunt aceleaşi cu cele reţinute în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din aceeaşi lege.

IV. Recursul exercitat în cauză

Pârâtele au declarat recurs împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor premergătoare, solicitând casarea lor şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunilor disciplinare conexate.

Un prim motiv de recurs vizează nesemnarea hotărârii atacate de membrii instanţei disciplinare în termenul prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004. În acest sens au arătat că hotărârea recurată trebuia redactată până la data de 4 ianuarie 2023 şi comunicată de îndată. Or, comunicarea acestei hotărâri s-a realizat abia la data de 19 ianuarie 2023, în condiţiile în care mandatele membrilor Secţiei pentru judecători au încetat la data de 6 ianuarie 2023, cu excepţia mandatului doamnei E., care a încet prin pensionare la data de 31 decembrie 2022.

Al doilea motiv de recurs vizează greșita soluţionare a excepţiei nelegalei compuneri a instanţei disciplinare prin încheierile din 22 iunie 2022 şi 29 septembrie 2022, având în vedere că domnul judecător H. nu a exercitat un mandat valabil în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, recurentele au arătat că acesta a fost numit membru interimar în Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 3/2022 a Plenului Senatului în urma încetării prin pensionare a mandatului unui membru ales. Or, pentru locul rămas vacant trebuiau organizate noi alegeri, interimatul fiind asigurat numai până la alegerea unui nou membru conform art. 57 din Legea nr. 317/2004. De altfel, prin sentinţa nr. 66 din 9 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/43/2022, Curtea de Apel Târgu Mureş a obligat Consiliul Superior al Magistraturii să organizeze alegeri pentru locul rămas vacant până la expirarea mandatului de 6 ani. Ca atare, refuzul de organizare a alegerilor pentru acest mandat a determinat nelegalitatea compunerii instanţei disciplinare. În plus, nici Legea nr. 317/2004 şi nici Constituţia nu permit ocuparea funcţiei de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii de către un membru interimar.

Recurentele au mai susţinut că al treilea motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii din 22 iunie 2022 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia C. În acest sens au arătat că procedura disciplinară se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Or, analiza admisibilităţii intervenţiei accesorii presupunea citarea şi ascultarea intervenientului accesoriu, conform prevederilor art. 64 C. proc. civ., care nu sunt incompatibile cu procedura disciplinară.

Al patrulea motiv de recurs se referă la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a membrilor instanţei disciplinare. Astfel, recurentele au subliniat că această soluţie a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, întrucât cererea de recuzare nu este incompatibilă cu procedura disciplinară. Norma de la art. 46 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.073/2018, nu poate justifica concluzia contrară, deoarece regulamentul se situează în ierarhia actelor normative sub nivelul legii organice, pe care trebuie să o pună în aplicare, iar nu să o limiteze sau să o contrazică. După evocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentele au arătat că abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea. Or, obligaţiei judecătorului de a se abţine în caz de incompatibilitate îi corespunde dreptul părţilor de a-l recuza. De altfel, instanţa disciplinară nu putea admite declaraţiile de abţinere a unor membri şi apoi să respingă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a altor membri dat fiind că incidentul procedural al incompatibilității este unic.

Al cincilea motiv de recurs vizează neaplicarea procedurii de acordare a protecţiei de avertizor de integritate. În acest sens recurentele au susţinut că Legea nr. 571/2004 este anterioară Directivei nr. 2019/1937, care obligă la acordarea unei protecţii sporite şi care trebuia transpusă în legislaţia internă până la data de 17 decembrie 2021. Această directivă, care instituie la art. 4 alin. (1) dreptul persoanelor din sectorul public de a acţiona ca avertizori, trebuia aplicată în cauză în temeiul efectului direct vertical ascendent recunoscut directivelor de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-41/84 şi C-148/78. De altfel, ulterior pronunţării hotărârii recurate a fost adoptată Legea nr. 361/2022, care extinde noţiunea de avertizor inclusiv la persoanele din cadrul autorităţilor publice.

Al şaselea motiv de recurs se referă la nepronunţarea instanţei disciplinare asupra cererii de repunere pe rol prin care a fost invocată nelegala repartizare a lucrării nr. x către inspectorul judiciar K. În concret, recurentele au subliniat că acest inspector nu a fost blocat la repartizarea lucrării disciplinare, în condiţiile în care se afla într-o situaţie similară cu doamna inspector judiciar P. Astfel, deşi ambilor inspectori judiciari le expira mandatul în interiorul termenului de efectuare a verificărilor prealabile, doar doamna P. a fost blocată la repartizarea lucrării nr. x.

Al şaptelea motiv de recurs se referă la greşita aplicare a art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 ca urmare a depăşirii termenului de finalizare a cercetării disciplinare, în condiţiile în care motivele de prelungire a acestui termen nu erau temeinic justificate. Astfel, recurentele au arătat că termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare a început să curgă la data de 17 martie 2022 şi s-a împlinit la data de 17 mai 2022. Or, acest termen a fost depăşit având în vedere că cercetarea disciplinară a fost finalizată la data de 18 mai 2022, iar motivele invocate prin referatul de prelungire a termenului sunt pur formale. Astfel, pretinsa complexitate a lucrării care necesita ascultarea judecătorilor în funcţie de şedinţele de judecată în care aceştia erau planificaţi şi perioada de concediu a inspectorului judiciar nu justificau prelungirea termenului de finalizare a cercetării disciplinare.

Un alt motiv de recurs vizează nelegala sesizare a Inspecţiei Judiciare din perspectiva autorului sesizării, fiind aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 49 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 304/2004 şi art. 19 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Recurentele au învederat că Inspecţia Judiciară a fost sesizată prin adresa nr. x din 16 mai 2022, emisă de preşedintele Curţii de Apel X, în baza Hotărârii nr. 63 din 17 martie 2022 a colegiului de conducere al acestei instanţe. Or, nu există o normă juridică care să permită preşedintelui ori colegiului de conducere al unei instanţe să sesizeze Inspecţia Judiciară. După evocarea in extenso a atribuţiilor preşedinţilor şi ale colegiilor de conducere ale curţilor de apel, recurentele au subliniat că sesizarea Inspecţiei Judiciare nu figurează printre aceste atribuţii. În plus, colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti nu au personalitate juridică.

Al nouălea motiv de recurs se referă la efectuarea cercetării disciplinare cu nerespectarea dreptului la apărare. În acest sens recurentele au susţinut că nu au fost efectuate verificările prealabile şi că inspectorul judiciar nu a consemnat probatoriul administrat şi nici nu a analizat apărările formulate în etapa cercetării disciplinare.

Pe fondul cauzei, recurentele au susţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele obiective și subiective în vederea atragerii răspunderii disciplinare a acestora. Astfel, au arătat că acţiunea disciplinară a fost admisă prin pătrunderea pe fondul unei soluții definitive a completului de apel, intrată în autoritatea de lucru judecat. Or, hotărârea judecătorească nu poate fi cenzurată pe cale administrativă, în cadrul unei acţiuni disciplinare, ci numai în căile de atac, evocând în acest sens art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. De asemenea, prin admiterea cererii de recuzare nu ar puteau fi reţinute atât abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, cât şi cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din aceeaşi lege, deoarece printr-o singură faptă nu pot fi comise două abateri disciplinare distincte.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, recurentele au subliniat că dosarul nr. x/2015 nu a fost repartizat aleatoriu completului recuzat şi nu a existat vreun motiv obiectiv care să justifice schimbarea compunerii completului. În aceste condiţii, au aplicat art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, trimiţând dosarul completului iniţial învestit prin repartizare aleatorie, cu respectarea principiului continuităţii. De altfel, această normă stabileşte că dosarul se repartizează aleatoriu doar în situaţia în care se constată incompatibilitatea completului de judecată învestit aleatoriu. Or, completul de judecată recuzat nu a fost învestit aleatoriu. Au mai evocat art. 101 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care stabileşte că repartizarea aleatorie se realizează o singură dată, în raport de care au susţinut că aplicarea Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nu justifica înlăturarea de la aplicare a principiului unicităţii repartizării aleatorii.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, recurentele au susţinut că nu au analizat legalitatea şi temeinicia Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X, ci au soluţionat cererea de recuzare cu respectarea acestei hotărâri. Singura verificare a vizat prezentarea către colegiul de conducere a unei situaţii obiective şi de excepţie în care s-ar fi aflat membrii completului iniţial care să justifice schimbarea lor. Or, din hotărârea colegiului de conducere rezultă că nu a fost prezentată o astfel de situaţie. În plus, prin adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, care a stat la baza adoptării hotărârii colegiului de conducere, preşedintele Secţiei I penale a stabilit că degrevarea parţială a judecătorilor din compunerea iniţială a completului Cx are loc doar cu privire la soluţionarea dosarelor nou intrate şi pentru care nu se impune aplicarea principiului continuităţii. Au mai susţinut că soluţia dată prin încheierea din 8 februarie 2022 nu a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material sau procesual, astfel încât nu se poate reţine reaua-credinţă specifică acestei abateri disciplinare. Totodată, au subliniat că instanţa disciplinară nu a indicat în concret normele procesual penale nesocotite de către recurente. De asemenea, au învederat că nerespectarea dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse de conducătorul instanţei realizează conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 cu privire la care a fost respinsă acţiunea disciplinară. Au mai arătat că nu au vătămat interesele părţilor din dosarul penal prin admiterea cererii de recuzare, nefiind astfel întrunit elementul constitutiv al urmării imediate de la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta A. a subliniat că nu s-a conturat o practică constantă a acesteia de a amâna succesiv pronunţarea, contrar celor reţinute de instanţa disciplinară. Mai susţine că art. 391 C. proc. pen. reprezintă o normă onerativă, iar termenele instituite de acest articol pentru deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii penale sunt unele de recomandare. De asemenea, repunerea pe rol a cauzei reprezintă o măsură lăsată la aprecierea judecătorului. Cele 9 cauze în care a fost amânată succesiv pronunţarea dintre care una a fost repusă pe rol reprezintă un număr redus prin raportare la numărul total al cauzelor soluţionate de către recurenta A. Astfel, volumul de activitate şi complexitatea cauzelor justifică măsurile de amânare succesivă a pronunţării şi de repunere a cauzei pe rol, care se circumscriu unei culpe scuzabile de natură a împiedica angajarea răspunderii disciplinare.

În legătură cu abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) ambele teze din Legea nr. 303/2004, recurenta A. a învederat că cele 25 de hotărâri restante la data finalizării cercetării disciplinare se datorează volumului ridicat de activitate şi complexităţii dosarelor repartizate spre soluţionare cu privire la care a expus o situaţie detaliată. A mai arătat că situaţia sa este similară cu situaţiile altor judecători, însă sesizările formulate împotriva acestora pentru săvârşirea aceleiaşi abateri au fost clasate. Cu privire la semnarea cu întârziere a încheierilor de şedinţă şi de amânare a pronunţării a precizat că acest mod de lucru reprezintă o practică a completului de judecată, în sensul că încheierile sunt semnate la momentul redactării hotărârii finale pentru corectarea eventualelor erori materiale strecurate în acestea. A mai susţinut că termenul reglementat de art. 370 alin. (5) C. proc. pen. vizează obligaţia grefierului de a întocmi încheierile în cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei, nu şi semnarea lor de către preşedintele completului.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta B. a precizat că mai avea de redactat o singură hotărâre restantă la momentul exercitării acţiunii disciplinare. Or, aplicând metoda interpretării gramaticale a acestui text de lege rezultă că săvârşirea acestei abateri disciplinare presupune neredactarea în termenul legal a cel puţin două hotărâri judecătoreşti din motive imputabile judecătorului cercetat disciplinar. În plus, la data pronunţării soluţiei recurate a fost redactată şi ultima hotărâre restantă pentru care recurenta a fost cercetată disciplinar.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentele au depus precizări la motivele de recurs referitoare la nelegala repartizare a lucrării nr. x, depăşirea termenului imperativ de finalizare a cercetării disciplinare, nelegala sesizare a Inspecţiei Judiciare din perspectiva autorului sesizării, încălcarea dreptului la apărare şi neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate acestora.

V. Apărările intimatei

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susţinut că primul motiv de recurs nu poate fi primit având în vedere că pretinsa nesemnare în termenul legal a hotărârii recurate are la baza simple supoziţii nefundamentate sub aspect probator.

A mai susţinut că al doilea motiv este nefondat dat fiind că legitimitatea numirii domnului judecător H. în funcţia de membru interimar a fost validată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 21 martie 2022.

Motivul de recurs ce vizează cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia C. nu poate fi primit, deoarece răspunderea disciplinară are caracter strict personal, dispoziţiile art. 63-64 C. proc. civ. nefiind compatibile cu procedura disciplinară.

Intimata a susţinut că admisibilitatea cererii de recuzare a membrilor Secţiei pentru judecători în materie disciplinară ar echivala cu blocarea unicului organ administrativ-jurisdicţional de a judeca acţiunea disciplinară.

A mai arătat că nu poate fi primit nici motivul privind acordarea protecţiei de avertizor de integritate, deoarece art. 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2004 stabileşte că dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile numai autorităţilor şi instituţiilor enumerate limitativ printre care nu figurează şi autoritatea judecătorească.

Aceeaşi parte a învederat că cererea de repunere pe rol a fost formulată după închiderea dezbaterilor motiv pentru care instanţa disciplinară nu trebuia să se pronunţate asupra acestei cereri, conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul referitor la nelegala repartizare a lucrării disciplinare este, de asemenea, nefondat având în vedere că situaţia domnului K. era diferită de situaţia doamnei P. care nu mai avea dreptul la un nou mandat de inspector judiciar, fiind astfel justificată blocarea acesteia din urmă la repartizarea lucrării.

Intimata a subliniat că nu poate fi primită nici critica privitoare la depăşirea termenului de 60 de zile pentru finalizarea cercetării disciplinare, ca urmare a prelungirii acestui termen în lipsa unui motiv temeinic justificat, întrucât inspectorul-şef a aprobat prelungirea acestuia în baza referatului din 3 mai 2022.

A mai arătat că Inspecţia Judiciară a fost sesizată de preşedintele Curţii de Apel X în baza hotărârii colegiului de conducere al acestei instanţei cu respectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Intimata a învederat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentelor având în vedere că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru soluţionarea lucrării conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, iar rezoluţia prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară cuprinde toate elementele menţionate de art. 27 alin. (3) din aceleaşi norme.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, a susţinut că recurentele au săvârşit această abatere când au trimis dosarul la completul Cy, iar nu la repartizare aleatorie, astfel cum impunea art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, intimata a subliniat că recurentele au soluţionat cererea de recuzare cu depăşirea limitelor învestirii, analizând legalitatea şi temeinicia Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X din perspectiva motivelor obiective şi de excepţie pentru care au fost degrevaţi parţial de activitate judecătorii din compunerea iniţială a completului.

A mai arătat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004 dat fiind că recurenta A. a amânat succesiv pronunţarea în multiple cauze, cu nerespectarea termenelor instituite de art. 391 şi art. 405 C. proc. pen.

De asemenea, a învederat că recurenta A. a avut 25 de hotărâri restante la data finalizării cercetării disciplinare şi a semnat cu întârziere încheieri de dezbateri şi de amânare a pronunţării, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) ambele teze din Legea nr. 303/2004.

Intimata a mai susţinut că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 a fost săvârşită şi de recurenta B., deoarece aceasta figura cu cinci hotărâri judecătoreşti neredactate în termenul legal la data sesizării Inspecţiei Judiciare.

VI. Excepţia de neconvenţionalitate

Recurentele au formulat o cerere intitulată „excepţie de neconvenţionalitate” a Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare prin care au fost aprobate normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, invocând incidenţa art. 20 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

S-a argumentat că, prin Hotărârea din 11 mai 2023, pronunţată în cauza C-817/21, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că organul care efectuează cercetarea disciplinară şi exercită acţiunea disciplinară este incompatibil să adopte norme privitoare la executarea lucrărilor sale. În prezenta cauză, cercetarea disciplinară şi exercitarea acţiunii disciplinare au fost efectuate în baza Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare prin care au fost aprobate normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie. Prin urmare, organul care a sesizat instanţa disciplinară este chiar emitentul normelor în baza cărora a fost efectuată procedura disciplinară.

VII. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte reţine că se impune soluţionarea prioritară a „excepţiei de neconvenţionalitate” pe care o califică ca fiind un motiv de ordine publică în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ce vizează nelegalitatea acţiunii disciplinare exercitate în temeiul Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021, emis de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.

Referitor la acest motiv, instanţa supremă constată că ordinul respectiv a fost emis de inspectorul-şef pentru aprobarea normelor de efectuare a lucrărilor de inspecţie, în temeiul art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, conform căruia „normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie se aprobă de către inspectorul-şef, prin regulament.”

Fiind emis în regim de putere publică în vederea executării în concret a legii, Ordinul nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-şef are natura unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Or, calea procesuală de contestare a unui act administrativ este acţiunea în anulare reglementată de art. 1 din Legea nr. 554/2004, specifică contenciosului administrativ.

Astfel, alin. (1) al aceluiaşi articol stabileşte că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului.

Până la anularea actului administrativ în procedura contenciosului administrativ, acesta se bucură de o prezumţie de legalitate, deci de validitate juridică intrinsecă, producând efecte juridice depline.

Ca atare, Ordinul nr. 51 din 14 iunie 2021 emis de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare nu poate fi cenzurat în afara cadrului procesual reglementat de Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai reţine că Hotărârea din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-817/21, nu poate fi invocată cu succes în prezenta cauză. Aceasta deoarece chestiunea preliminară rezolvată prin această hotărâre a fost invocată într-un litigiu în care s-a dispus clasarea sesizărilor formulate împotriva inspectorului-şef a cărui calitate a fost considerată esenţială de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în adoptarea soluţiei sale.

Relevante în acest sens sunt considerentele de la paragrafele 64-65 din hotărârea respectivă în care s-a reţinut că: „după cum demonstrează procedura în discuție în litigiul principal, clasarea unei sesizări depuse împotriva inspectorului‑șef poate face obiectul unei acțiuni care poate conduce, dacă este cazul, la anularea rezoluției de clasare și la emiterea unor dispoziții privind tratamentul care trebuie asigurat sesizării respective de către Inspecția Judiciară. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a aprecia în ce măsură competențele de care dispun în această privință instanțele române sunt susceptibile să permită exercitarea efectivă a unor acțiuni disciplinare împotriva inspectorului‑șef, precum și o examinare eficientă și imparțială a sesizărilor îndreptate împotriva acestuia din urmă.”

Primul motiv din cererea de recurs referitor la încălcarea art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 426 C. proc. civ., ca urmare a semnării hotărârii recurate după împlinirea termenului de 20 de zile şi expirarea duratei mandatelor membrilor Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, nu poate fi primit, întrucât se fundamentează pe simple speculaţii deduse din comunicarea hotărârii după expirarea mandatelor acestor membrii. Or, în lipsa unor dovezi care să ateste în mod cert că hotărârea recurată a fost redactată şi semnată după expirarea mandatelor membrilor Secţiei pentru judecători în materie disciplinară nu se poate da eficienţă celei mai energice sancţiuni de drept procesual care ar conduce la desfiinţarea hotărârii.

Prin al doilea motiv de recurs se invocă nelegalitatea compunerii instanţei disciplinare din perspectiva participării la soluţionarea cauzei a unui membru interimar, care a deţinut și funcția de președinte pentru mandatul rămas până la data de 4 ianuarie 2023, respectiv a domnului judecător H.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, „în cazul încetării calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „până la alegerea unui nou membru, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a obţinut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfăşurate potrivit art. 8 alin. (3) sau art. 13 ori, după caz, art. 19.”

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că funcţia de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii a fost exercitată de către domnul judecător H., iar numirea în această funcţie a fost validată prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 17 ianuarie 2022.

Fiind sesizată cu exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 1/2022, Curtea Constituţională a respins sesizarea, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 21 martie 2022. În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că: „până la alegerea unui nou membru, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfășurate potrivit art. 8 alin. (3) sau art. 13 ori, după caz, art. 19 [art. 57 alin. (2)]. Prin urmare, întrucât funcția de membru al CSM rămasă vacantă era aferentă celor două locuri alocate, potrivit art. 4 lit. a) din Legea nr. 317/2004, Înaltei Curți de Casație și Justiție, interimatul (până la organizarea alegerilor) se asigură, în considerarea art. 57 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (3) din lege, de judecătorul Înaltei Curți de Casație și Justiție care a obținut numărul următor de voturi celor 2 judecători aleși de la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv domnul H., sens în care acesta a și fost validat în funcția de membru interimar al CSM” (paragraful 31).

De asemenea, prin sentința nr. 66 din 9 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/43/2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de constatare a încetării calității de membru interimar în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a domnului judecător H.

Chiar dacă această sentinţă nu este definitivă, ea se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, în baza art. 430 alin. (4) C. proc. civ., conform căruia, „când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.”

Aşadar, Înalta Curte constată că funcţia de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii a fost exercitată în mod legal de către domnul judecător H.

Având în vedere că Legea nr. 317/2004 nu restrânge sfera atribuţiilor membrului interimar, nefăcând nicio distincţie între acesta şi membrul ales din perspectiva atribuţiilor legale, rezultă că membrul interimar trebuie să participe la soluţionarea acţiunilor disciplinare exercitate împotriva magistraţilor.

Prin urmare, participarea domnului judecător H. la soluţionarea acţiunii disciplinare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 317/2004.

Referitor la motivul de recurs prin care s-a criticat soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie şi necitarea Asociaţiei C., Înalta Curte subliniază că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 stabileşte că dispoziţiile ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.

Or, în cauză, dat fiind că răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, raportul juridic dedus judecăţii în această materie având o componentă pregnantă specifică dreptului public, dispoziţiile care reglementează intervenţia accesorie nu sunt compatibile cu procedura disciplinară.

Chiar dacă intervenţia accesorie reprezintă o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în favoarea uneia dintre părţi, raportului de răspundere disciplinară nu îi poate fi ataşat interesul eminamente privat caracteristic intervenţiei accesorii.

Ca atare, intervenţia accesorie nu este admisibilă în procedura disciplinară, fiind astfel legală soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii formulate de Asociaţia C.

Nu se impunea citarea acestei asociaţii pentru termenul la care s-a dezbătut admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie dat fiind că, în procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, este obligatorie citarea numai a judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară şi a Inspecţiei Judiciare, deci a părţilor din procesul disciplinar, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Prin al patrulea motiv de recurs s-a criticat soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a membrilor instanţei disciplinare.

Înalta Curte subliniază că în jurisprudenţa Completurilor de 5 judecători s-a statuat anterior că instituţia recuzării reglementată de Codul de procedură civilă este incompatibilă cu procedura administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor în materie disciplinară, argumentându-se că nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui cod referitoare la recuzarea membrilor instanţei disciplinare, întrucât s-ar putea ajunge ca, prin manifestări unilaterale de voinţă ale magistratului cercetat disciplinar, unicul organ administrativ-jurisdicţional competent în această materie să fie pus în imposibilitate de a judeca acţiunea disciplinară.

În raport cu revirimentul constatat în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (decizia nr. 255 din 23 noiembrie 2022), Înalta Curte statuează că atât abţinerea, cât şi recuzarea reprezintă mijloace de asigurare a respectării principiului imparţialităţii instanţei.

Deşi ambele sunt diferenţiate sub aspectul autorului cererii, în sensul că abţinerea este formulată de către judecător, iar recuzarea este formulată de către părţile litigiului, ele trebuie să beneficieze de o abordare unitară inclusiv în faţa instanţei disciplinare, deoarece se circumscriu aceluiaşi incident procedural reprezentat de incompatibilitatea instanţei.

Astfel, obligaţiei judecătorului de a se abţine atunci când ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa îi corespunde dreptul părţii de a-l recuza. De altfel, recuzarea şi abţinerea sunt reglementate de Codul de procedură civilă în cadrul aceluiaşi capitol, intitulat „Judecătorul. Incompatibilitatea”.

Dat fiind că se pot ivi împrejurări de natură să provoace îndoieli cu privire la imparţialitatea unuia sau mai multor membri ai instanţei disciplinare, părţile trebuie să beneficieze de unicul mijloc procesual pus la dispoziţia acestora de către legiuitor pentru a invoca incompatibilitatea, şi anume recuzarea. Cazurile de incompatibilitate care îi pot viza pe membrii instanţei disciplinare sunt însă numai cele reglementate de art. 42 C. proc. civ., care consacră incompatibilitatea relativă.

Înalta Curte constată că cererea de recuzare formulată împotriva doamnei judecător F. este întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În susţinerea acestui motiv, s-a invocat existenţa unei relaţii de duşmănie între judecătorul recuzat şi recurenta A., arătându-se că duşmănia a fost generată de aprecierea recurentei în motivarea unui decizii pronunţate într-un dosar penal, în sensul că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în anul în care completul de apel a fost compus din judecătorii Q. şi F.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv.

Pentru ca duşmănia la care se referă acest text de lege să conducă la admiterea cererii de recuzare nu este însă suficientă o simplă afirmaţie a părţii în acest sens, ci este necesar să se dovedească în mod concret existenţa unei vrăjmăşii din partea judecătorului recuzat.

Or, în prezenta cauză dovezile invocate în susţinerea acestui caz de incompatibilitate constau în articole de presă care conţin simple speculaţii cu privire la o pretinsă duşmănie între recurentă şi doamna judecător F.

Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete care să ateste în mod cert existenţa unei duşmănii între recurentă şi judecătorul recuzat, nu poate fi reţinută incidenţa cazului de incompatibilitate instituit de art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recuzare a mai fost invocat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., care vizează cinci membri ai Secţiei pentru judecători în materie disciplinară. În susţinerea acestui motiv, se arată că cei cinci membri s-au opus la organizarea de noi alegeri, validând mandatul de membru interimar al domnului judecător H., astfel încât nu mai îndeplineau cerinţa de imparţialitate necesară pentru analizarea excepţiei nelegalei compuneri a instanţei disciplinare.

Înalta Curte reţine că al doilea motiv de recurs a vizat nelegalitatea compunerii instanţei disciplinare invocate din perspectiva participării la soluţionarea cauzei disciplinare a domnului judecător H.

Or, în condiţiile în care al doilea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, fiind astfel confirmată soluţia de respingere a excepţiei nelegalei compuneri a instanţei disciplinare, devine inutilă examinarea cazului de incompatibilitate ce vizează imparţialitatea membrilor care au pronunţat această soluţie.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică refuzul de acordare a protecţiei de avertizor de integritate, Înalta Curte reţine că recurentele au făcut o solicitare în acest sens în perioada în care era în vigoare Legea nr. 571/2004.

Or, prevederile acestei legi nu se aplică instanţelor judecătoreşti, ci „autorităţilor şi instituţiilor publice din cadrul administraţiei publice centrale, administraţiei publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităţilor administrative autonome, instituţiilor publice de cultură, educaţie, sănătate şi asistenţă socială, companiilor naţionale, regiilor autonome de interes naţional şi local, precum şi societăţilor naţionale cu capital de stat”, conform art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege.

De altfel, art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2004 defineşte noţiunea de avertizor ca fiind „persoana care face o sesizare potrivit lit. a) şi care este încadrată în una dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau în celelalte unităţi prevăzute la art. 2”, printre care nu figurează şi instanţele judecătoreşti.

Directiva nr. 2019/1937 nu putea fi aplicată direct, în lipsa unei transpuneri în dreptul intern, în baza hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-41/74. Aceasta deoarece efectul vertical direct a fost recunoscut particularilor în temeiul art. 48 din Tratatul CEE, care consacră libera circulaţie a lucrărilor şi eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre.

Ca atare, efectul vertical direct a fost recunoscut în legătură cu o normă care nu are legătură cu chestiunea antamată prin acest motiv de recurs, statuarea instanţei europene neputând fi disociată de norma invocată prin întrebarea preliminară şi nici extrapolată la chestiuni care depăşesc sfera sa de aplicare.

Motivul de recurs referitor la nepronunţarea instanţei disciplinare asupra cererii de repunere pe rol nu se mai impune a fi examinat, întrucât criticile care vizează nelegala repartizare a lucrării nr. x pot fi analizate direct în recurs, cu privire la care s-a statuat că reprezintă o cale de atac devolutivă când este exercitată împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară, conform Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018.

Recurentele invocă nelegalitatea repartizării lucrării nr. x prin prisma blocării la repartizare a doamnelor P., R. şi S., susţinând că acestea se aflau în situaţii similare cu inspectorul judiciar K. căruia i-a fost repartizată lucrarea respectivă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că blocarea la repartizarea lucrării nr. x a doamnei inspector judiciar R. s-a fundamentat pe interdicţia instituită de norma de la art. 72 alin. (2) teza I din Legea nr. 317/2004, potrivit căreia „inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcţionat.”

Dat fiind că, anterior numirii în funcţia de inspector judiciar, doamna R. şi-a desfăşurat activitatea de judecător la Curtea de Apel X, aceasta nu putea efectua cercetarea disciplinară cu privire la judecători din cadrul aceleiaşi curţi de apel.

Înalta Curte constată că situaţia domnului inspector judiciar K. nu este similară cu cea a doamnei inspector judiciar P. la data repartizării lucrării nr. x.

Astfel, domnul inspector judiciar K. se afla în exercitarea primului mandat la data repartizării lucrării nr. x (18 februarie 2022), fiind astfel eligibil pentru exercitarea nou mandat de 3 ani, conform art. 70 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care prevede posibilitatea reînnoirii mandatului de 3 ani o sigură dată, pe aceeaşi durată.

În schimb, doamnei P. îi expira cel de-al doilea mandat de inspector judiciar la data de 1 aprilie 2022, deci ulterior împlinirii termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare, acest motiv justificând blocarea sa la repartizarea lucrării nr. x.

Susţinerea referitoare la blocarea nelegală la repartizare a doamnei inspector judiciar S. este infirmată de fişa de repartizare ECRIS, aflată la fila (...) din dosarul de recurs, din care rezultă că aceasta figura printre inspectorii judiciari disponibili la repartizarea lucrării nr. x.

Ca atare, motivul de recurs referitor la nelegala repartizare a lucrării nr. x este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se susţine greşita aplicare a art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 ca urmare a depăşirii termenului de finalizare a cercetării disciplinare, prelungit în lipsa unor motive temeinic justificate, Înalta Curte subliniază că textul de lege menţionat stabileşte că cercetarea disciplinară se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia, care poate fi prelungit cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

Verificând respectarea acestui text de lege, se constată că cercetarea disciplinară a fost declanşată prin rezoluţia nr. 460 din 17 martie 2022 [filele (...) din lucrarea nr. x], astfel încât termenul de 60 de zile s-ar fi împlinit la data de 17 mai 2022.

În interiorul termenului iniţial, inspectorul judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea disciplinară a întocmit referatul din 3 mai 2022, prin care a solicitat prelungirea acestui termen cu încă 30 de zile, expunând motivele care impuneau această măsură.

Inspectorul-şef a aprobat această solicitare prin rezoluţia consemnată în cuprinsul referatului chiar în ziua în care acesta a fost întocmit [fila (...) din lucrarea nr. x].

Având în vedere că atât referatul din 3 mai 2022, cât şi aprobarea inspectorului-şef au fost realizate în interiorul termenului de 60 de zile, rezultă că prelungirea acestui termen cu 30 de zile a fost dispusă cu respectarea art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

Aserţiunea conform căreia motivele pentru care s-a dispus prelungirea termenului iniţial nu ar fi temeinic justificate nu poate fi primită, deoarece, fiind în legătură cu buna administrare a lucrărilor de inspecţie, evaluarea acestor motive intră în marja de apreciere a inspectorului-şef.

Ca atare, finalizarea cercetării disciplinare la data de 18 mai 2022 s-a realizat în interiorul termenului prelungit în mod legal, astfel încât nu a intervenit decăderea din dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare.

Cu privire la motivul de recurs vizând greşita aplicare a art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 din perspectiva autorului sesizării, Înalta Curte reţine că, potrivit acestui text de lege, „Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.”

Astfel, alături de Inspecţia Judiciară care se poate sesiza din oficiu şi de Consiliul Superior al Magistraturii, sesizarea poate fi făcută de orice persoană interesată.

Deşi legea nu defineşte sintagma „orice persoană interesată”, aceasta se referă la orice persoană care are un interes legitim cu privire la formularea unei sesizări împotriva unui magistrat. În acest caz, interesul legitim este unul public, deoarece este în legătură cu activitatea de înfăptuire a justiţiei.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, prin Hotărârea nr. 63 din 17 martie 2022 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel X, s-a decis sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru analizarea modalităţii în care doamna judecător A. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Ulterior, preşedintele Curţii de Apel X a sesizat Inspecţia Judiciară prin adresa nr. x din 16 mai 2022, la care a ataşat hotărârea colegiului de conducere. Adresa respectivă nu reprezintă însă un simplu act formal de înaintare a hotărârii anterior menţionate, ci echivalează cu însuşirea măsurii adoptate de către colegiul de conducere, în sensul sesizării Inspecţiei Judiciare.

Având în vedere că preşedintele oricărei curţi de apel exercită atribuţii de coordonare şi control ale administrării instanţei unde funcţionează, rezultă că acesta justifică un interes legitim pentru sesizarea Inspecţiei Judiciare în legătură cu fapte ale magistraţilor din cadrul instanţei pe care o conduce.

Prin urmare, Inspecţia Judiciară a fost sesizată cu respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare ca urmare a neefectuării verificărilor prealabile, neindicării probelor administrate şi neanalizării apărărilor formulate în etapa cercetării disciplinare este, de asemenea, nefondat.

Art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevede că aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.

De asemenea, conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii pot consulta baze de date, informații și acte din evidențele Inspecției Judiciare ori ale altor autorități, pot solicita, în condiţiile legii, inclusiv conducătorilor instanţelor sau parchetelor, orice informaţii, date și documente și pot face orice verificări pe care le consideră necesare pentru soluționarea lucrării, cu respectarea principiului confidenţialităţii.

Din analiza coroborată a prevederilor anterior evocate rezultă că inspectorului judiciar căruia i s-a repartizat lucrarea disciplinară i se recunoaşte libertatea de apreciere în privinţa verificărilor prealabile ce se impun a fi efectuate.

Verificând respectarea acestor norme, Înalta Curte constată că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru a stabili dacă există indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare imputate recurentelor.

Ca atare, aserţiunea în sensul că nu a fost parcursă etapa verificărilor prealabile este lipsită de fundament.

Totodată, Înalta Curte constată că rezoluţia nr. x din 18 mai 2022 cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 27 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare în etapa administrativă a cercetării disciplinare care, de altfel, nu este publică şi nici contradictorie, conform art. 20 alin. (2) din aceleaşi norme.

Motivele de recurs referitoare la abaterile disciplinare imputate recurentelor urmează a fi analizate din perspectiva elementelor constitutive care trebuie întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii disciplinare.

Prima abatere disciplinară cu privire la care recurentele au susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive este cea prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al acestei abateri disciplinare constă în nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Întrucât art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 nu face nicio distincţie cu privire la dispoziţiile care reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor, sunt avute în vedere atât dispoziţiile legale, cât şi cele regulamentare din acest domeniu.

Relevante din perspectiva abaterii disciplinare imputate recurentelor sunt dispoziţiile art. 52 alin. (1) şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, precum şi cele ale art. 110 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.”

Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.”

De asemenea, art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabileşte că incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că, dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu.

Pretinsa încălcare a acestor dispoziţii are la bază fapta recurentelor care, fiind învestite cu soluţionarea cererii de recuzare a completului Cx, în noua sa compunere, au admis-o şi au dispus trimiterea dosarului la completul iniţial învestit, compus din judecătorii L. şi M., în vederea continuării efectuării cercetării judecătoreşti a apelurilor, cu respectarea principiului continuităţii.

Înalta Curte constată că apelul declarat în dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Secţiei I penale a Curţii de Apel X la data de 7 iulie 2020, fiind repartizat aleatoriu completului Cx, compus din judecătorii L. şi M., care au început cercetarea judecătorească în respectivul dosar.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021 a fost aprobată compunerea completelor de judecată din cadrul Secţiei I penale pentru anul 2022, în noua compunere a completului Cx figurând judecătorii N. şi O.

La adoptarea acestei hotărâri a fost avută în vedere adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, emisă de conducerea Secţiei I penale a Curţii de Apel X, care a solicitat ca modificarea compunerii completelor de judecată să se realizeze exclusiv cu privire la soluţionarea dosarelor nou intrate şi a dosarelor în care nu se impune aplicarea principiului continuităţii completelor de judecată.

De altfel, în adresa nr. y din 8 februarie 2022, emisă de conducerea aceleiaşi secţii, s-au consemnat următoarele: „compunerea completului de judecată Cx pentru anul 2022 a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021, adoptată ca urmare a solicitării conducerii Secţiei I penale a Curţii de Apel X, formulată prin adresa nr. y din 2 decembrie 2021. Propunerea anterior menţionată a menţinut compunerea completului Cx, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 245 din 4 noiembrie 2021, adoptată ca urmare a solicitării conducerii Secţiei I penale a Curţii de Apel X, formulată prin adresa nr. x din 2 noiembrie 2021.”

În condiţiile în care prin Hotărârile Colegiului de conducere ale Curţii de Apel X nr. 245 din 4 noiembrie 2021 şi nr. 274 din 8 decembrie 2021 au fost aprobate fără rezerve propunerile conducerii Secţiei I penale, rezultă că a fost însuşită inclusiv propunerea din adresa nr. x din 2 noiembrie 2021.

În consecinţă, modificarea compunerii completului Cx urma să se realizeze exclusiv cu privire la soluţionarea dosarelor nou intrate şi a celor în care nu se impunea aplicarea principiului continuităţii.

Prin urmare, trimiterea dosarului la completul Cx, în compunerea iniţială formată din judecătorii L. şi M., reprezintă o măsură luată cu respectarea hotărârilor colegiului de conducere a căror aplicare nu putea fi disociată de propunerile ce au stat la baza adoptării lor.

Măsura dispusă nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care stabilesc că dosarul se repartizează aleatoriu doar dacă, în urma soluţionării incidentelor procedurale, se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece.

Astfel, după admiterea cererii de recuzare, dosarul se trimite la repartizare aleatorie numai dacă completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece.

Sintagma „completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza” are în vedere nu doar indicativul numeric al completului de judecată, ci şi componenţa sa nominală.

Or, completul Cx căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza a fost compus din judecătorii L. şi M., care nu se aflau în imposibilitate de a judeca după admiterea cererii de recuzare, astfel cum impune art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti; dimpotrivă, aceştia erau în măsură să judece cauza respectivă, deoarece nu beneficiau de o degrevare totală de activitate, ci de una parţială, fiind planificaţi în continuare în şedinţe de judecată.

Prin urmare, fapta imputată recurentelor nu se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, recurentele au susţinut, în esenţă, că nu au încălcat norme de drept material sau procesual care, de altfel, nici nu au fost indicate de către instanţa disciplinară, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale acestei abateri.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.”

Conform art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, „există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.”

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al acestei abateri disciplinare constă în încălcarea unor norme de drept material ori procesual.

Normele de drept material vizează acele categorii de norme juridice care stabilesc regulile aplicabile raporturilor juridice de drept substanţial; normele de drept procesual se circumscriu categoriilor de norme juridice care reglementează modul de desfăşurare a procesului.

Încălcarea normelor la care se referă art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 presupune adoptarea unei hotărâri sau luarea unei măsuri aflate în vădită contradicţie cu normele de drept material sau procesual aplicabile în cauză.

Astfel, în conţinutul constitutiv al acestei abateri intră numai acele încălcări evidente ale normelor de drept material sau procesual, care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că fapta imputată recurentelor din perspectiva acestei abateri disciplinare vizează examinarea, în afara limitelor învestirii, a legalităţii şi temeiniciei Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021, prin care a fost aprobată noua compunere a completului Cx.

Instanţa disciplinară a reţinut, în esenţă, că această hotărâre are natura unui act administrativ unilateral în privinţa căreia operează prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, neputând fi cenzurată în cadrul unei cereri de recuzare.

Întreaga argumentaţie a instanţei disciplinare se fundamentează pe pretinsa invalidare a hotărârii în cauză în cadrul soluţionării cererii de recuzare formulate în dosarul nr. x/2015.

Pe de o parte, Înalta Curte reţine că această premisă nu se regăseşte în cauză, recurentele având în vedere la soluţionarea cererii de recuzare măsurile instituite prin hotărârea pretins încălcată, în sensul respectării principiului repartizării aleatorii şi a principiului continuităţii în contextul faptic anterior expus.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că hotărârile adoptate de colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti au natura unor acte administrative unilaterale; în mod implicit, dispoziţiile cuprinse în aceste hotărâri au acelaşi caracter, indiferent de aspectele pe care le reglementează.

Astfel, pretinsa invalidare a unei hotărâri a colegiului de conducere are drept consecinţă nerespectarea dispoziţiilor administrative cuprinse în aceasta. Or, elementul material al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 presupune încălcarea unei norme de drept material sau procesual, deci a unei dispoziţii dintr-un act normativ adoptat de către legiuitorul primar sau delegat.

Ca atare, nerespectarea unor dispoziţii cu caracter administrativ nu intră în conţinutul constitutiv al acestei abateri disciplinare, ci eventual în conţinutul constitutiv al abaterii prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 cu privire la care acţiunea disciplinară a fost respinsă.

Aprecierile instanţei disciplinare în sensul depăşirii limitelor învestirii şi încălcării normelor de competenţă funcţională nu sunt suficiente pentru a contura elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, fiind necesară indicarea în concret a normelor procesuale pretins încălcate prin dispoziţia de trimitere a cauzei la completul iniţial învestit.

Evocarea generică a dispoziţiilor art. 64, art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (2) C. proc. pen. nu poate conduce la concluzia contrară din moment ce aceste dispoziţii nu au legătură cu măsura de trimitere a cauzei la completul iniţial învestit, pentru care recurentele au fost sancţionate disciplinar.

Ca atare, fapta imputată recurentelor nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta A. susţine, în esenţă, că cele 9 cauze în care a fost amânată succesiv pronunţarea dintre care una a fost repusă pe rol reprezintă un număr redus prin raportare la numărul total de cauze soluţionate de aceasta, volumul de activitate şi complexitatea cauzelor justificând măsurile de amânare succesivă a pronunţării şi de repunere a cauzei pe rol, care se circumscriu unei culpe scuzabile de natură a împiedica angajarea răspunderii disciplinare.

Potrivit art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

Abaterea disciplinară reglementată de norma anterior evocată reprezintă consecinţa nerespectării obligaţiei instituite de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care stabileşte că judecătorii sunt obligaţi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora.

Sub aspectul laturii obiective, această abatere presupune atât cerinţa ca magistratul să nu respecte dispoziţiile legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, cât şi cerinţa ca nerespectarea acestor dispoziţii să aibă caracter repetat.

În concret, fapta imputată recurentei A. vizează nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor art. 391 şi art. 405 alin. (2) C. proc. pen., ca urmare a amânării succesive a pronunţării pentru o durată excesivă în dosarul nr. x/2013, precum şi în dosarele nr. x/2020, nr. y/2020, nr. z/2020, nr. xx/2020, nr. x/2021, nr. x/2019, nr. y/2021*, nr. x/2018* şi nr. z/2021.

În conţinutul acestei abateri, instanţa disciplinară a reţinut că întârzierea în soluţionarea cauzelor a fost determinată inclusiv de măsurile de repunere pe rol dispuse în dosarele nr. x/2013 şi nr. x/2019.

Potrivit art. 391 alin. (3) C. proc. pen., „În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate amâna succesiv pronunţarea, fiecare amânare neputând depăşi 30 de zile. În toate cazurile, deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc mai târziu de 120 de zile de la închiderea dezbaterilor.”

Conform art. 405 alin. (2) C. proc. pen., „În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, deliberarea şi pronunţarea hotărârii au loc în termen de cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor, dacă legea nu prevede altfel. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în acest termen, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru o durată de cel mult 15 zile. Preşedintele sau, după caz, alt membru al completului pronunţă minuta hotărârii, în condiţiile alin. (1), dacă legea nu prevede altfel.”

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, recurenta A. a amânat succesiv pronunţarea în dosarele menţionate anterior cu depăşirea duratei maxime stabilite de normele procesuale evocate, fiind astfel întrunite cele două cerinţe specifice laturii obiective a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004.

Nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor nu este însă suficientă pentru atragerea răspunderii disciplinare din perspectiva acestei abateri, legiuitorul prevăzând că nerespectarea acestor dispoziţii trebuie să fie imputabilă magistratului, cerinţă care se circumscrie laturii subiective.

În lipsa unor criterii prevăzute de lege pentru stabilirea caracterului imputabil al nerespectării în mod repetat a dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, trebuie avute în vedere toate aspectele ce ţin de activitatea profesională desfăşurată de judecător în perioada în care a nesocotit aceste dispoziţii.

Relevante în acest sens sunt aspecte precum volumul de activitate al judecătorului cercetat disciplinar, care se transpune în numărul dosarelor rulate, numărul dosarelor soluţionate şi numărul hotărârilor redactate, precum şi complexitatea cauzelor repartizate spre soluţionare.

Din analiza datelor statistice aflate la dosar rezultă că, în perioada de referinţă cuprinsă între 1 ianuarie 2021 şi 31 mai 2022, recurenta A. a rulat 595 dosare, a soluţionat 308 dosare şi a redactat 185 hotărâri judecătoreşti. Aceste date denotă în mod evident un volum de activitate ridicat, care constituie un factor obiectiv de natură a justifica întârzierea în soluţionarea cauzelor.

Relevant cu privire la criteriul complexităţii cauzelor repartizate spre soluţionare recurentei este chiar dosarul nr. x/2013, cu privire la care instanţa disciplinară a reţinut că a fost amânată succesiv pronunţarea pentru o durată de peste un an şi că, ulterior, cauza a fost repusă pe rol. Or, acest dosar, în care figurează 54 de inculpaţi, conţine 405 de volume de urmărire penală şi 60 de volume de fond, având astfel o complexitate ridicată.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că în dosarele nr. y/2020, nr. x/2020, nr. xx/2020, nr. z/2020 şi nr. x/2021, măsura de amânare a pronunţării dispusă la termenul din 24 septembrie 2021 a fost determinată de imposibilitatea constituirii completului din motive medicale.

Aceşti factori obiectivi conturează în mod cert existenţa unei culpe scuzabile de natură a înlătura caracterul imputabil al faptei de nerespectare în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este întrunită latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta A. susţine că cele 25 de hotărâri restante la data finalizării cercetării disciplinare se datorează volumului ridicat de activitate şi complexităţii dosarelor repartizate spre soluţionare, iar recurenta B. arată că mai avea de redactat o singură hotărâre restantă la momentul exercitării acţiunii disciplinare, pe care a redactat-o până la data pronunţării soluţiei atacate.

Potrivit art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară neredactarea hotărârilor judecătoreşti, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege.

Sub aspectul laturii obiective, această abatere presupune neîndeplinirea obligaţiei de a redacta hotărârile judecătoreşti în termenele prevăzute de lege.

Fapta imputată recurentelor constă în nerespectarea termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti prevăzut de art. 406 C. proc. pen. fie în varianta anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 130/2021, fie în varianta ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, aplicabile în funcţie de data pronunţării, şi de natura cauzelor în care au fost pronunţate hotărârile redactate cu întârziere.

Înalta Curte constată că doamna judecător A. figura cu un număr de 25 hotărâri în privința cărora s-a depășit termenul legal de redactare la data finalizării cercetării disciplinare, iar doamna judecător B. înregistra un număr de 5 hotărâri neredactate în termenul legal la data sesizării din oficiu.

Dat fiind că fapta privind redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti se consumă în momentul depăşirii termenelor legale de redactare, iar recurentele au înregistrat astfel de întârzieri rezultă că sunt întrunite elementele laturii obiective ale abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Pentru reţinerea acestei abateri disciplinare nu este însă suficientă nerespectarea termenelor legale de redactare a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, legiuitorul impune ca neredactarea hotărârilor judecătoreşti în termenele legale să fie imputabilă magistratului, aspect care se circumscrie laturii subiective.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, la stabilirea caracterului imputabil al faptei trebuie avute în vedere toate aspectele ce ţin de activitatea profesională desfăşurată de judecător în perioada în care acesta nu a respectat termenele legale de redactare a hotărârilor judecătoreşti, şi anume volumul de activitate, care se transpune în numărul dosarelor rulate, numărul dosarelor soluţionate şi numărul hotărârilor redactate, precum şi complexitatea cauzelor repartizate spre soluţionare.

Din analiza datelor statistice aflate la dosar rezultă că, în perioada de referinţă a anului 2021, doamna judecător B. a rulat un număr total de 416 dosare dintre care 33 dosare cu o complexitate de 20668 puncte, 260 dosare cu o complexitate de 5391 puncte şi 123 dosare cu o complexitate de 2801 puncte; aceasta a soluţionat 244 dosare şi a avut în redactare 115 hotărâri judecătoreşti.

Aceste date relevă în mod cert un volum de activitate ridicat, similar celui înregistrat de doamna judecător A., care constituie un factor obiectiv de natură a justifica întârzierea în redactarea hotărârilor judecătoreşti în privinţa amândurora.

De asemenea, nu trebuie omisă jurisprudenţa relevantă a completurilor de 5 judecători în care s-a apreciat că nu este întrunită latura subiectivă a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 pentru un număr considerabil mai mare de restanţe în redactarea hotărârilor judecătoreşti faţă de numărul restanţelor pentru care au fost sancţionate disciplinar recurentele, putând fi evocată, cu titlu exemplificativ, decizia nr. 136 din 12 iunie 2023.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este întrunită latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. r) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, recurenta A. a susţinut că termenul reglementat de art. 370 alin. (5) C. proc. pen. vizează obligaţia grefierului de a întocmi încheierile în cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei, nu şi semnarea lor de către preşedintele completului.

Conform art. 99 lit. r) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nesemnarea hotărârilor judecătoreşti, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege.

Sub aspectul laturii obiective, această abatere presupune neîndeplinirea obligaţiei de semnare a hotărârilor judecătoreşti în termenele prevăzute de lege.

Astfel, elementul material al abaterii disciplinare anterior menţionate impune nerespectarea unui termen legal pentru semnarea hotărârilor judecătoreşti.

Fapta reţinută în sarcina recurentei constă în nesemnarea în termenul prevăzut de art. 370 alin. (5) C. proc. pen. a încheierilor din 13 octombrie 2021, 15 octombrie 2021, 27 octombrie 2021, 5 noiembrie 2021, 10 noiembrie 2021, 7 ianuarie 2022, 25 martie 2022, 9 mai 2022 şi 27 mai 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2013, a încheierilor din 2 aprilie 2021 şi 16 aprilie 2021, pronunţate în dosarul nr. y/2019 şi a încheierilor din 6 aprilie 2022, 4 mai 2022 şi 27 mai 2022, pronunţate în dosarul nr. y/2018.

Potrivit art. 370 alin. (5) C. proc. pen., „încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.”

Textul de lege anterior evocat stabileşte un termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei pentru întocmirea încheierilor de către grefier, care însă nu se aplică şi pentru semnarea lor de către preşedintele completului de judecată.

Această concluzie rezultă din plasarea termenului de 72 de ore în partea iniţială a textului de lege în care este prevăzută obligaţia grefierului de redactare a încheierilor de şedinţă.

Pe de altă parte, art. 129 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevede că „judecătorii sunt obligaţi să verifice efectuarea în termen a încheierilor şi a celorlalte lucrări întocmite de grefierul de şedinţă, restituindu-le pe cele necorespunzătoare şi dând îndrumările necesare pentru refacerea lor.”

Prin urmare, semnarea de către recurentă a unor încheieri de şedinţă şi de amânare a pronunţării după împlinirea termenului prevăzut de art. 370 alin. (5) C. proc. pen. nu se circumscrie elementului material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Trebuie reţinut, totodată, că fapta imputată a vizat, cu excepţia unui dosar, nesemnarea încheierilor de amânare a pronunţării până la data redactării hotărârii.

Or, nesemnarea acestora în termenul de 72 de ore nu a avut nicio consecinţă, nici asupra legalităţii actului de procedură şi nici asupra părţilor din cauzele respective, doar după comunicarea hotărârii, însoţită de încheierea de amânare a dezbaterilor, putând fi exercitată o eventuală cale de atac, în condiţiile legii.

Ca şi în cele analizate anterior, cu referire la dosarul nr. x/2013, elementul psihologic care precede şi însoţeşte fapta ilicită trebuie analizat în contextul mai larg al activităţi profesionale desfăşurate, iar, în cauză, raportat la acest criteriu, latura subiectivă ce intră în conţinutul abaterii analizate nu este dovedită.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. peoc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, în unanimitate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele A. şi B. împotriva încheierilor din 22 iunie 2022, 6 iulie 2022, 14 septembrie 2022 şi 29 septembrie 2022, pronunţate de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022 şi, cu majoritate, va admite recursul declarat de aceleaşi părţi împotriva Hotărârii nr. 26J din 15 decembrie 2022 a aceleiaşi secţii, pe care o va casa şi, rejudecând, va respinge acţiunile disciplinare conexate exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În unanimitate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele A. şi B. împotriva încheierilor din 22 iunie 2022, 6 iulie 2022, 14 septembrie 2022 şi 29 septembrie 2022, pronunţate de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022.

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurentele A. şi B. împotriva Hotărârii nr. 26J din 15 decembrie 2022, pronunţată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022.

Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunile disciplinare conexate exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.

Opinia separată

Prin prezenta opinie separată ne exprimăm convingerea contrară faţă de opinia majoritară în ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate recurentelor pârâte

I. Cu privire la motivele de recurs care vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, reţinută în sarcina ambelor recurente pârâte

Potrivit art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, în vigoare în perioada vizată, constituie abatere disciplinară nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă și legătura de cauzalitate între fapta săvârșită şi rezultatul produs, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuie constatată în baza probatoriului administrat în cauză.

Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti”.

Repartizarea cauzelor pe complete se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, iar cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

Distribuirea aleatorie a dosarelor în sistem informatizat este completată de prevederi procedurale care asigură aplicarea efectivă şi a principiului continuităţii completului/judecătorului în soluţionarea cauzelor, în principal în situaţiile în care intervin incidente procedurale.

În acest sens, dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., prevăd că recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată.

De asemenea, art. 110 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede că incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale menționate se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu.

Aceste dispoziţii se circumscriu prevederilor art. 19 alin (1) litera h) şi j) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești potrivit cărora colegiul de conducere îndeplineşte următoarele atribuţii referitoare la problemele generale de conducere a instanţei:... h) stabileşte, la începutul anului, compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuităţii acestora;...j) aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta;

În cauza de față, dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Secției I Penale a Curții de Apel X la data de 07.07.2020, în stadiul procesual apel, fiind repartizat aleatoriu completului S1 Cx - compus din domnii judecători L. și M.

Până la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2021, cercetarea judecătorească în apel s-a desfășurat în fața acestui complet de judecată, în compunerea menționată.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel X nr. 274 din data de 8 decembrie 2021 au fost aprobate, printre altele, „constituirea completelor de judecată, numerotate, ținându-se seama de materiile în care judecă, de specialitatea completurilor și de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel, recurs, contestații, conform art. 101 alin. (5) din ROIIJ”.

Hotărârea a fost adoptată în baza propunerilor formulate de conducerea administrativ-jurisdicțională a Secției I Penale din cadrul Curții de Apel X, consemnate în cuprinsul adresei nr. y din 02 decembrie 2021, motivate de următoarele aspecte:

(i) necesitatea asigurării a 2 (două) zile de ședințe de apeluri, lunare, pentru fiecare complet colegial;

(ii) necesitatea echilibrării volumului de activitate al judecătorilor care activează în cadrul secției, prin repartizarea acestora într-un număr egal de ședințe de judecată lunare;

(iii) necesitatea planificării unei ședințe lunare de fond/cameră preliminară/contestații cameră preliminară pentru fiecare judecător.

După adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere, la termenul de judecată acordat în dosarul nr. x/2015 pentru data de 11 ianuarie 2022, în faţa completului de judecată S1 Cx, în noua compunere aprobată, respectiv doamna judecător N. și domnul judecător O., reprezentantul Ministerului Public a solicitat instanței lămuriri cu privire la motivele schimbării compunerii completului de judecată. Domnii judecători au explicat procurorului și părților că au preluat cauza în baza hotărârii Colegiului de conducere care, potrivit prerogativelor, stabilește anual compunerea completurilor de judecată ale instanței și le-au indicat acestora posibilitatea legală de a se adresa conducerii Curții de Apel și Biroului de relaţii cu publicul, pentru lămuriri suplimentare.

În continuare, instanța a admis cererea de amânare a cauzei și a acordat termen de judecată la data de 8 februarie 2022.

Anterior termenului de judecată acordat în cauză, la data de 7 februarie 2022, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a depus la dosar o cerere de recuzare a noilor membri ai completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2015, respectiv președinte N. și judecător O.

În susținerea cererii de recuzare, Ministerul Public a susținut că au fost încălcate principiile continuității și al repartizării aleatorii, dată fiind lipsa unor motive obiective pentru înlocuirea membrilor completului de judecată. Prin urmare, s-a pretins că a fost răsturnată prezumția de imparțialitate în privința noilor membri ai completului de judecată.

Cererea de recuzare a fost trimisă spre soluționare, potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, completului de judecată S1 Cz, din compunerea căruia faceau parte recurentele A. și B.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 februarie 2022 recurentele judecător A. și B. au admis cererea de recuzare a domnilor judecători N. și O. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie – Direcţia Naţională Anticorupţie și au dispus „în respectarea principiului continuităţii, trimiterea dosarului la completul de apel iniţial învestit, compus din judecătorii L. şi M., în vederea continuării efectuării cercetării judecătoreşti a apelurilor”.

În argumentarea soluției dispuse, recurentele judecător au reținut că nu există niciun motiv obiectiv şi excepţional care să justifice preluarea dosarului de către noii membri ai completului de apel, în structura din şedinţa de judecată din data de 11.01.2022.

Au mai reținut că potrivit Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel X nr. 274 din data de 8 decembrie 2021 doar judecătorii L. şi M. beneficiază de o degrevare parţială a activităţii de judecată, fără ca actul administrativ să facă referire la vreun motiv obiectiv şi de excepţie pentru înlocuirea acestora în dosarele în care deja au fost administrate probe.

De asemenea, s-a reţinut că noul complet de judecată, în compunerea sa modificată, deşi cunoştea principiul continuităţii, s-a declarat, în mod ferm, în şedinţa publică din data de 11.01.2022, competent să judece cauza, în condiţiile în care probele fuseseră încuviinţate şi administrate, în mod nemijlocit, de către ceilalţi doi judecători.

Raportat la situaţia de fapt expusă, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor este dovedită de faptul că, după admiterea cererii de recuzare a membrilor completului de judecată (N. și O.), pârâtele judecător A. și B. au dispus trimiterea dosarului la completul compus din judecătorii L. și M., iar nu la repartizare aleatorie, așa cum aveau obligația potrivit 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În contextul analizat, apărarea recurentelor în sensul că dosarul nu fusese repartizat aleatoriu completului de judecată recuzat este lipsită de orice temei, în condițiile în care dispozițiile privind repartizarea aleatorie a cauzelor trebuie interpretate sistematic, coroborate cu atribuţia Colegiului de conducere ca, în situaţii pe care le consideră obiective şi de excepţie, să modifice componenţa completelor de judecată la începutul anului, altfel această atribuţie a colegiului, care veghează şi la distribuirea echitabilă a volumului de activitate între secţii şi judecători, nu ar putea fi niciodată exercitată.

Nu se poate reţine că, la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 202, a fost avută în vedere adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, emisă de conducerea Secţiei I penale a Curţii de Apel X, care a solicitat ca modificarea compunerii completelor de judecată să se realizeze exclusiv cu privire la soluţionarea dosarelor nou intrate şi a dosarelor în care nu se impune aplicarea principiului continuităţii completelor de judecată, întrucât, în adresa nr. y din 8 februarie 2022, emisă de conducerea aceleiaşi secţii, s-au consemnat următoarele: „compunerea completului de judecată Cx pentru anul 2022 a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021, adoptată ca urmare a solicitării conducerii Secţiei I penale a Curţii de Apel X, formulată prin adresa nr. y din 2 decembrie 2021. Propunerea anterior menţionată a menţinut compunerea completului Cx, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 245 din 4 noiembrie 2021, adoptată ca urmare a solicitării conducerii Secţiei I penale a Curţii de Apel X, formulată prin adresa nr. x din 2 noiembrie 2021.”

Astfel, la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 274 din 8 decembrie 2021, nu a fost avută în vedere adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, emisă de conducerea Secţiei I penale a Curţii de Apel X, ci adresa nr. y din 2 decembrie 2021, această concluzie impunându-se din împrejurarea că adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, a stat la baza unei alte hotărâri de colegiu (hotărârea nr. 245 din 4 noiembrie 2021) decât cea vizată în prezenta cauză.

Or, atâta timp cât adresa nr. y din 2 decembrie 2021, respectiv Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021, care se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, nu fac trimitere la modificarea compunerii completelor de judecată exclusiv cu privire la soluţionarea dosarelor nou intrate şi a dosarelor în care nu se impune aplicarea principiului continuităţii completelor de judecată, Înalta Curte, cu opinie separată, constată, în afara oricărei ambivalenţe, că apărarea conform căreia Hotărârea Colegiului de conducere nr. 274 din 8 decembrie 2021 cuprinde şi solicitarea din adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, nu are suport probator.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerera recurentelor cum că cererea de recuzare formulată la data de 7 februarie 2022 de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie – Direcţia Naţională Anticorupţie s-ar fi întemeiat pe un motiv ,,atipic” de recuzare, constând în lipsa de continuitate a completului de judecată, în condiţiile în care petentul a invocat afectarea componentei obiective a imparţialităţii judecătorilor derivată din pretinsa nerespectare a principiului continuităţii completului.

Concuzionând, prin maniera în care au procedat, recurentele au creat o procedură de repartizare a dosarelor neprevăzută de lege, în timp ce normele legale care reglementează repartizarea aleatorie nu sunt lăsate de legiuitor la latitudinea judecătorului, modalitatea de aplicare a acestora fiind de competența colegiilor de conducere ale curților de apel, conform art. 21 alin (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În consecinţă, Înalta Curte, cu opinie separată, constată că fapta recurentelor judecător A. și B. care, cu ocazia soluționării unei cereri de recuzare, au împiedicat repartizarea aleatorie a cauzei, cu consecința tergiversării soluționării acesteia, se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, fiind încălcate dispoziţiile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

În condiţiile în care divergenţa de opinii în cadrul completului de recurs a circumscris doar latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte, în opinie minoritară, subliniază, în acord cu Secţia pentru judecători în materie disciplinară - opinia majoritară, că, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia recurentelor judecător A. și B. în săvârşirea faptei este dovedită şi rezultă din faptul că, deşi ştiau că dispozițiile legale și regulamentare impun respectarea principiului repartizării aleatorii, totuşi, modul în care acestea au acţionat, a fost de natură a afecta încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar, relevând existenţa factorului intelectiv şi a celui voliţional, deci a vinovăţiei în sens disciplinar.

De asemenea, probele administrate au relevat faptul că recurentele au comis cu intenţie directă abaterea disciplinară reţinută. Astfel, doamnele judecător A. și B., în mod voit și asumat, au creat reguli de drept proprii, învestind un alt complet de judecată cu soluționarea cauzei și stabilind care sunt judecătorii care vor soluționa respectiva cauză urmare a admiterii cererii de recuzare.

Pe cale de consecinţă, se constată că recurentele au prevăzut rezultatul acţiunilor lor şi au urmărit încălcarea normelor legale referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor (art. 110 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, art. 52 şi 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), direcționând dosarul nr. x/2015 către anumiți judecători care, la acel moment, nu mai făceau parte din compunerea completului de judecată Cx.

Consecinţele produse au constat în afectarea gravă a actului de judecată, care a fost lipsit de una din garanţiile fundamentale cu privire la asigurarea legalităţii organului judiciar competent să îndeplinească prerogativele conferite de lege.

De asemenea, a fost afectată încrederea opiniei publice în imparţialitatea actului de justiţie, de natură a induce ideea că acesta poate fi influențat ca urmare a dirijării dosarelor aflate pe rolul instanţelor.

Totodată, nu a fost asigurată garanţia unui proces echitabil, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, referitoare la un tribunal independent, imparţial şi prevăzut de lege.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că, prin probele administrate în cauză, s-a facut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

II. Cu privire la motivele de recurs care vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, reţinută în sarcina ambelor recurente

Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în vigoare în perioada de referinţă, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Dispoziţiile art. 991 din acelaşi act normativ, definesc cele două noţiuni la care face referire textul de lege menţionat anterior.

Astfel, „există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” şi „există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Din punct de vedere al laturii obiective, în conținutul constitutiv al acestei abateri disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori evidente, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credință) nu poate găsi o justificare. Astfel, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale.

De asemenea, pot fi atrase pe tărâmul răspunderii disciplinare acele fapte care se situează în domeniul exterior raționamentului logico-juridic al judecătorului și vizează înfrângerea normelor ce consacră regulile după care se realizează judecata.

Relevante în acest sens sunt considerentele cuprinse în paragrafele 27, 28 şi 29 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 422/2019, potrivit cărora: ,,(...)Totodată, Curtea a apreciat că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Aşadar, independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară.

28. Totodată (...) Curtea a analizat susţineri similare celor ce se constituie în critici de neconstituţionalitate în cauza de faţă. Astfel, principala afirmaţie a autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin decizia menţionată viza faptul că, prin modul de formulare a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004, se pune în discuţie conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara activităţii jurisdicţionale. S-a mai susţinut, cu acel prilej, că, în exercitarea activităţii lor, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi că nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îşi arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanţa naţională, interpretarea şi aplicarea corectă a legii în cauza dedusă judecăţii fiind atributul exclusiv al instanţei interne.

29. Faţă de aceste critici, Curtea Constituţională a constatat, mai întâi, că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci reglementează ca abatere disciplinară nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, de Constituţie, de tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte.”

Astfel, nu silogismul logico-juridic al judecătorului poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, ci nerespectarea ,,cu ştiinţă”, adică conştientă, asumată, a unor obligaţii impuse de lege, având drept consecinţă vătămarera intereselor unei persoane.

Cu alte cuvinte, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând producerea unei vătămări.

Prin urmare, reaua-credinţã presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formeazã structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Pentru a se constata săvârşirea acestei abateri disciplinare, este necesară în primul rând, existenţa unei încălcări cu rea credință a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.

La stabilirea vinovăției în săvârșirea unei fapte ilicite trebuie să se țină seama și de elemente de ordin subiectiv ce țin de circumstanțele concrete care decurg din împrejurările în care a fost comisă fapta.

Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată judecătorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora.

Potrivit art. 5 alin. (2) lit. b) şi k) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015 judecătorii sunt obligaţi să respecte prevederile legale, normele codului deontologic, regulamentele, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în conformitate cu legea, hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere şi de asemenea să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, stabilite, în conformitate cu legea, de conducerea instanţei.

De asemenea, potrivit art. 49 alin (1) din Legea nr. 304/2004 ,,În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art. 41”, competenţa colegiului relativ la problemele generale de conducere ale instanţei fiind explicitată în art 19 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, respectiv: ,,Colegiul de conducere (...) h) stabileşte, la începutul anului, compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuităţii acestora;(...) j) aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta”.

Raportat la situația de fapt care a fost deja expusă la pct. I al considerentelor opiniei separate, Înalta Curte constată că recurentele, cu ocazia soluționării cererii de recuzare a completului de judecată desemnat cu soluționarea dosarului nr. x/2015, cu depășirea limitelor învestirii, au analizat legalitatea și temeinicia hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel X nr. 274 din data de 8 decembrie 2021, hotărâre prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 19, art. 101 alin. (5) și art. 110 alin. (6) și (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a fost aprobată constituirea și compunerea completelor de judecată la nivelul Secției I Penale a instanței pentru anul 2022.

Or, atâta timp cât legea conferă colegiului de conducere competenţa stabilirii completelor de judecată şi a regulilor privind schimbarea membrilor acestora, recurentele, analizând, în cadrul cererii de recuzare, legalitatea hotărârii Colegiului de conducere al nr. 274 din data de 8 decembrie 2021, act administrativ cu caracter individual care poate fi cenzurat doar în procedurile reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, au încălcat dispoziţiile legale care reglementează această competenţă exclusivă a colegiilor de conducere, respectiv art. 49 din Legea nr. 304/2004, normă care, din perspectiva compunerii completelor de judecată, este o normă de drept procesual.

Concluzia, facil de extras, reliefată şi de către Secţia pentru judecători în materie disciplinară - opinia majoritară - în hotărârea recurată, cum că legalitatea unei hotărâri de colegiu poate fi cenzurată doar cu respectarea Legii nr. 554/2004, a fost consolidată prin Decizia nr. 52/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, în paragrafele 96 şi 97 reţinându-se că ,,(...) 96. Verificarea, pe fondul ei, a legalităţii hotărârii colegiului de conducere va putea fi făcută doar în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, în considerarea regimului juridic distinct de control al legalităţii pe care legiuitorul a înţeles să îl instituie în privinţa actelor administrative.

97. Nu trebuie omisă nici împrejurarea că, fiind un act administrativ emis de un colegiu de conducere al unei instanţe judecătoreşti, ca autoritate publică înzestrată prin lege cu competenţă administrativă şi care acţionează în regim de putere publică, hotărârea colegiului de conducere se bucură de o prezumţie de legalitate, deci de validitate juridică intrinsecă, în considerarea căreia, până la eventuala ei desfiinţare în condiţiile legii, respectiva hotărâre produce în mod deplin efectele juridice ce îi sunt proprii.”

În cauza de faţă, însă, probele administrate au relevat că recurentele, învestite fiind cu soluționarea unui incident procedural (în concret, soluționarea unei cererii de recuzare), în mod nelegal, au apreciat că motivele pentru care Colegiul de conducere al Curții de Apel X a aprobat degrevarea parțială a unor judecători ai instanței de activitatea de judecată și modificarea componenței completelor de judecată la nivelul Secției I penale nu justifică măsura dispusă, constatând că actul administrativ (în concret, hotărârea Colegiului de conducere) nu ar conține „motive obiective şi de excepţie” pentru înlocuirea acestor judecători din dosare.

Analizând modalitatea în care recurentele au înțeles să-și exercite atribuțiile de serviciu din perspectiva administrării actului de justiție în soluționarea cererii de recuzare formulate în dosarul nr. x/2015, rezultă şi reaua credință în săvârșirea faptei.

Din perspectiva reținerii vinovăției sub forma relei credințe prezintă relevanță împrejurarea că în motivarea încheierii de soluționare a cererii de recuzare recurentele au reținut că „noul complet de judecată, deşi cunoştea principiul continuităţii, s-a declarat, în mod ferm, în şedinţa publică din data de 11.01.2022, competent să judece cauza, în condiţiile în care probele fuseseră încuviinţate şi administrate, în mod nemijlocit, de către ceilalţi doi judecători. Procedând în această manieră, completul de apel, în noua sa structură, a adus atingere aparenței de imparțialitate, creând unui observator obiectiv suspiciunea rezonabilă că actul de justiție din acest dosar este afectat de interes”.

Or, completul de judecată format din domnii judecători N. și O. preluase cauza cu respectarea dispozițiilor din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în baza Hotărârii Colegiului de conducere nr. 274 din data de 8 decembrie 2021.

În fapt, recurentele au folosit cadrul procesual stabilit în procedura soluționării unei cereri de recuzare pentru a contesta, în afara limitelor legale, măsurile administrative dispuse de conducerea Curții de Apel X, împrejurare care reiese cu evidență chiar din motivarea încheierii de ședință depuse la dosar. Astfel, doamnele judecător au reținut următoarele: „În plus, în Hotărârea nr. 274/8.12.2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X coroborată cu adresa nr. x/SI/2.11.2021 emisă de președintele Secției I penală se arată doar că judecătorii L. și M. beneficiază de o degrevare parțială a activității de judecată, fără să se facă referire la vreun motiv obiectiv și de excepție pentru înlocuirea acestora în dosarele în care deja au fost administrate probe.” La momentul la care recurentele au soluționat cererea de recuzare formulată în dosarul nr. x/2015 și au decis, în mod nelegal, trimiterea cauzei la completul de apel inițial învestit compus din judecătorii L. și M. (judecători care nu mai făceau parte din compunerea completului de apel S1 Cx învestit cu soluționarea dosarului), hotărârea colegiului de conducere nr. 274/8.12.2021, prin care se aprobase constituirea completelor de judecată în cadrul Secției I penale, nu era suspendată, revocată ori anulată.

Reaua credință a recurentelor rezultă şi din modul în care acestea au înțeles să se raporteze la obiectul și limitele judecății în procedura soluționării cererii de recuzare. Astfel, acestea au dispus emiterea unei adrese către Colegiul de conducere al Curții de Apel X pentru a comunica motivul sau motivele excepționale care au justificat preluarea de către membrii completului de judecată recuzați, urmare a acestei solicitări fiind depusă la dosar adresa nr. y/8.02.2022 emisă de președintele Secției I penale prin care se comunicau următoarele: „compunerea completului de judecată Cx pentru anul 2022 a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel X nr. 274 din 8 decembrie 2021, adoptată ca urmare a solicitării conducerii Secției I penale a Curții de Apel X, formulată prin adresa nr. y din data de 2 decembrie 2021, în condițiile art. 19 lit. h) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești”.

Prin urmare, recurentele cunoșteau faptul că noua compunere a completului de judecată S1 Cx pentru anul 2022 era stabilită printr-un act administrativ a cărui legalitate nu putea fi pusă în discuție în cadrul procesual stabilit de soluționarea unei cereri de recuzare.

Astfel, prin modalitatea în care au administrat actul de justiţie în cauza exemplificată anterior, recurentele au adus o vătămare gravă drepturilor şi intereselor legale ale participanţilor la procedurile judiciare respective, neexistând vreo justificare concretă legală pentru atitudinea pe care acestea au înţeles să o adopte în exercitarea funcţiei de judecător.

De asemenea, recurentele au afectat dreptul de acces la justiţie al părţilor din proces, încălcând dispoziţiile legale care reglementează modul de constituire al completelor de judecată. Dreptul de acces la justiţie circumscrie dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, ori imparţialitatea, în componenta sa obiectivă, presupune faptul că judecătorii, membri ai completelor, au fost desemnaţi cu respectarea regulilor privind constituirea formaţiunilor de judecată. Mai mult, pe lângă încălcarea dreptului de acces la o instanţă independentă şi imparţială, maniera în care au procedat recurentele a condus la dilatarea duratei procedurilor judiciare. Astfel, în urma admiterii cererii de recuzare la data de 8.02.2022 şi învestirii nelegale de către recurente a completului de judecată compus din judecătorii L. şi M., şi, deşi la data de 23.02.2022 s-a respins o cerere de recuzare a completului astfel învestit, ulterior, prin încheierea din 31.03.2022, s-a admis cererea de abţinere de la soluţionarea cauzei, formulată de către d-na judecător L. care a invocat mediatizarea incidentelor procedurale antereferite. Or, dacă recurentele nu ar fi învestit-o (nelegal) pe d-na judecător L., ar fi fost evitată dilatarea procedurii din cauza abţinerii acesteia din urmă.

În consecință, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că probele administrate în cauza dovedesc existenţa vinovăţiei, sub forma relei credinţe, în săvârşirea faptei, fiind evident că recurentele A. și B. au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când au dat eficienţă unor dispoziţii legale într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor, urmărind, cu ştiinţă, să manipuleze legea în alt scop, respectiv acela de a contesta, în afara cadrului legal, măsurile administrative dispuse în conformitate cu legea de Colegiul de conducere al Curții de Apel X.

De asemenea , instanţa de recurs, cu opinie separată, constată că, faţă de ansamblul factual redat mai sus, nu se poate reţine în sarcina recurentelor comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, respectiv ,,nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente”, cu privire la care acţiunea disciplinară a şi fost respinsă, în condiţiile în care ceea ce s-a imputat recurentelor constă în aceea că au analizat legalitatea unei hotărâri a colegiului de conducere deşi cadrul procesual nu permintea acest demers, nefiindu-le imputată nerespectarea dispoziţiilor cu caracter administrativ. De altfel, recurentele au încălcat, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţii legale de procedură şi nu dispoziţii cu caracter administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte, cu opinie separată, constată că, în mod corect, s-a reţinut în sarcina recurentelor judecător A. și B., săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

III. Cu privire la motivele de recurs care vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, reţinută în sarcina fiecărei recurente

Potrivit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare în perioada vizată, constituie abatere disciplinară „neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege”.

Relativ la faptele imputate recurentei A., sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare în varianta normativă prevăzută de teza I a textului de lege, Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că dosarul nr. y/2019 al Curții de Apel X a fost soluționat în primă instanță prin sentința penală nr. 101/F din 12 mai 2021, iar hotărârea nu era redactată nici la data finalizării cercetării disciplinare, respectiv la data de 10 august 2022.

Potrivit datelor comunicate de Curtea de Apel X, Secția I penală, la data finalizării cercetării disciplinare doamna judecător A. figura cu 25 hotărâri în privința s-a depășit termenul de redactare, în unele situații cu durate considerabile, cum ar fi sentința penală nr. 101/12.05.2021, neredactată după un an și trei luni de la data pronunțării; decizia penală nr. 1508/A din 13.11.2019 - neredactată după un an și opt luni de la data pronunțării.

Nerespectarea termenelor legale pentru redactarea hotărârilor de către judecător nu constituie însă singura cerinţă pentru a fi constatată abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004. Astfel cum reiese din dispoziţiile art. 99 lit. r), elementul psihologic ce precede şi însoţeşte fapta ilicită trebuie analizat şi sub aspectul imputabilităţii conduitei ilicite a pârâtei judecător.

Sub acest aspect, prezintă relevanţă atât hotărârile pronunţate de recurenta A. şi neredactate în termenul prevăzut de lege, cât şi atitudinea recurentei judecător raportat la îndeplinirea atribuţiilor profesionale.

Din perspectiva volumului de muncă, Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că, din datele înaintate de conducerea Curţii de Apel X, se constată că schema de judecători la Secţia I-a penală era completă, iar recurenta nu a îndeplinit alte atribuţii decât cele de judecată.

Referitor la volumul de activitate înregistrat de recurenta A., se reține că, în anul 2021, aceasta a participat la 73 ședințe de judecată, a condus 52 ședințe, a rulat 454 dosare însumând 26.371,75 puncte de complexitate, a soluționat 233 dosare însumând 5.323,75 puncte de complexitate, a înregistrat o operativitate de 51,32% și a redactat 139 hotărâri.

În aceeași perioadă de referință, la nivelul Secției I penale a Curții de Apel X au existat mulți judecători care au înregistrat un volum mult mai mare de activitate și cu un nivel de complexitate mai ridicat al cauzelor soluționate sau rulate, în unele situații fiind înregistrat un volum de activitate aproape dublu față de doamna judecător A. Astfel, cu titlu exemplificativ, se menționează activitatea doamnei judecător L., Ş., T., Ţ., O., U., V.

De asemenea, în perioada 01.01.2022-31.05.2022 recurenta A. a participat la 36 ședințe de judecată, a rulat 141 dosare însumând 4870,6 puncte de complexitate, a soluționat 75 dosare însumând 1596,1 puncte de complexitate și a redactat 46 hotărâri. În aceeași perioada mai mulți judecători din cadrul secției au soluționat un număr dublu sau triplu de dosare comparativ cu recurenta judecător A., însumând 3383,75 puncte de complexitate (domnul judecător Ţ. care era și președintele secției), 3882,25 puncte de complexitate (doamna judecător W.), 3075,95 puncte de complexitate (domnul judecător AA.), 4759,35 puncte de complexitate (doamna judecător AB.), 4825,25 puncte de complexitate (domnul judecător V.).

Analizând comparativ datele statistice comunicate de Curtea de Apel X, se constată că volumul de activitate înregistrat de recurenta A. este comparabil cu cel al celorlalți judecători care funcționează în cadrul aceleiași secții, iar în unele situaţii chiar mai redus decât al altor colegi judecători, atât în ceea ce privește numărul dosarelor rulate sau soluționate, al hotărârilor redactate, cât și în ceea ce privește complexitatea alocată acestor categorii de cauze.

De asemenea, în perioada anilor 2020, 2021, 2022 doamna judecător A. a beneficiat de o degrevare parțială de activitate, după cum urmează: în anul 2020 o perioadă de 3 luni în baza Hotărârii nr. 46/13.03.2020 a Colegiului de conducere; o perioadă de 3 luni în baza Hotărârii nr. 319/18.06.2020 a Colegiului de conducere; în anul 2021 o perioadă de 6 luni în baza Hotărârii nr. 164/29.06.2021 a Colegiului de conducere; o perioadă de 6 luni în baza Hotărârii nr. 168/29.06.2021 a Colegiului de conducere. De asemenea, pârâta a beneficiat de degrevarea parțială de activitate și în anii anteriori, pentru perioade de 3 sau 6 luni începând cu anul 2014.

În concluzie, la un volum de activitate relativ similar și, în unele situații chiar mai redus decât al celorlați judecători din cadrul Secției Penale a Curții de Apel X, recurenta A. a înregistrat restanțe în redactarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie penală, termenul legal de redactare fiind depășit în unele cazuri și cu mai mult de un an de zile.

Astfel, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că recurenta A. a înregistrat, în mod constant şi progresiv, întârzieri în redactarea hotărârilor judecătoreşti, intervalele de timp cu care a fost depăşit termenul de redactare fiind deosebit de mari, cu referire la cele mai multe hotărâri, aspect ce relevă o gestionare necorespunzătoare a activităţii specifice.

Fapta săvârşită a avut consecinţe grave, fiind încălcate drepturile procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părți în cauzele evidenţiate mai sus, aducându-se atingere şi prestigiului justiţiei prin nerespectarea cadrului legal de soluţionare a acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, cu opinie separată, constată că fapta recurentei A., constând în depăşirea termenului legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti, are un caracter imputabil acesteia, nefiind justificată de cauze obiective care să le circumscrie unei culpe scuzabile şi întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Relativ la faptele imputate recurentei B., Înalta Curte reține că, urmare a monitorizării hotărârilor neredactate în termen legal la nivelul Curţii de Apel X, s-a constatat că recurenta figura cu un număr total de 5 hotărâri neredactate în termen, cea mai veche fiind de 1 an şi 3 luni la momentul sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare..

La data de 01 ianuarie 2022 erau neredactate deciziile pronunţate în dosarele nr. z/2019, z/2018, x/2017, x/2016 .

Relevant, însă, sub aspectul laturii subiective, este faptul că, la data de 13.09.2022, recurenta B. nu mai figura cu nicio restanță în redactarea hotărârilor judecătorești. Or, faţă de numărul redus al hotărârilor neredactate în termen reţinute în acţiunea disciplinară, şi faţă de atitudinea de conştientizare a faptului că întârzierile pentru perioade îndelungate în redactarea hotărârilor judecătoreşti încalcă dreptul de acces la justiţie prin prisma duratei nerezonabile a procedurii judiciare, conştientizare manifestată de recurentă prin redactarea hotărârilor judecătoreşti restante, conduce la concluzia că, abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, reţinute în sarcina recurentei B. îi lipseşte latura subiectivă, motiv pentru care, pentru abaterea disciplinară antereferită, se impune admiterea recursului și respingerea acţiunii disciplinare.

IV. Cu privire la motivele de recurs care vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, reţinută în sarcina recurentei A.

Potrivit art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, în vigoare în perioada de referinţă, constituie abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

Textul de lege impune îndeplinirea cumulativă atât a condiției încălcării în mod imputabil din partea judecătorului a dispozițiilor ce prevăd soluționarea cu celeritate a cauzelor, cât și condiția caracterului repetat al acestei încălcări.

În lipsa unor criterii prevăzute de lege în funcţie de care să se stabilească caracterul imputabil al nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, se vor avea în vedere toate aspectele care ţin de activitatea profesională desfăşurată de judecător în perioada de referinţă şi în raport de care să se constate, în concret, dacă această conduita este sau nu imputabilă acestuia, respectiv durata efectivă a procedurii judiciare, complexitatea cauzelor, numărul total de dosare aflate în curs de soluţionare pe completul aceluiaşi judecător, volumul de activitate al judecătorului.

Sub aspectul laturii obiective, fără a mai relua dispoziţiile legale care circumscriu obligaţia judecătorilor de a soluţiona cauzele cu celeritate, redate şi în opinia majoritară, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că dosarul nr. x/2013 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel X, Secția I Penală la data de 04 octombrie 2013, în primă instanță, fiind inițial repartizat completului Cxx FOND prezidat de doamna judecător W.

Prin încheierea din data 03 octombrie 2014 de a fost admisă declarația de abținere a doamnei judecător, dosarul fiind repartizat aleatoriu completului Cxy FOND, prezidat de recurenta A., cu un prim termen de judecată la data de 15 octombrie 2014.

La termenul de judecată din data de 21 mai 2021 s-a amânat judecarea cauzei la data de 10.09.2021 pentru pregătirea dezbaterilor cu următoarea motivare: „Având în vedere dispozițiile Legii nr. 30-2021, care obligă judecătorul ca în termen de 120 zile să se pronunțe şi să motiveze hotărârea penală, coroborat cu măsurile administrative insuficiente pentru a asigura judecătorului condițiile necesare realizării unui act de justiție de calitate, precum şi raportat la supraîncărcarea completului de judecată, va acorda un nou termen de judecată, astfel că amână(…)”.

La termenul de judecată din data de 10.09.2021 s-a dispus amânarea judecății cauzei la data de 08.10.2021 „în vederea începerii dezbaterilor”, dezbateri care au avut loc în perioada 08.10.2021-10.11.2021, pronunțarea în dosar fiind amânată succesiv de la 10.11.2021 la datele de 07.01.2021, 25.03.2022, 27.05.2022 și 12.08.2022, 7.10.2022 și ulterior, la 16.12.2022.

Practica amânărilor succesive de pronunțare a fost identificată și în alte dosare instrumentate de recurenta A., după cum urmează: dosarul nr. x/2020 (plângere soluție de neurmărire/netrimitere judecată art. 340 NCPP) - declinare în care dezbaterile au avut loc la termenul din 26.03.2021 și s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 9.04.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 28.04.2021, 14.05.2021, 25.06.2021, 14.07.2021, 28.07.2021, 11.08.2021, 24.09.2021, 22.10.2021, 29.10.2021 și apoi la data de 03.11.2021; dosarul nr. y/2020 (având ca obiect plângere soluție de neurmărire/netrimitere judecată art. 340 NCPP) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 26.03.2022 și s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 9.04.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 28.04.2021, 14.05.2021, 25.06.2021, 14.07.2021, 28.07.2021, 11.08.2021, 24.09.2021, 22.10.2021, 29.10.2021 și ulterior la data de 03.11.2021; dosarul nr. z/2020 (având ca obiect plângere soluție de neurmărire/netrimitere judecată art. 340 NCPP) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 26.03.2021 în care s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 9.04.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 28.04.2021, 14.05.2021, 25.06.2021, 14.07.2021, 28.07.2021, 11.08.2021, 24.09.2021, 22.10.2021, 29.10.2021 și respectiv la data de 03.11.2021; dosarul nr. xx/2020 (având ca obiect plângere soluție de neurmărire/netrimitere judecată art. 340 NCPP) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 26.03.2021 în care s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 9.04.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 28.04.2021, 14.05.2021, 25.06.2021, 14.07.2021, 28.07.2021, 11.08.2021, 24.09.2021, 22.10.2021, 29.10.2021 și respectiv la data de 03.11.2021; dosarul nr. x/2021 având ca obiect plângere soluție de neurmărire/netrimitere judecată (art. 340 NCPP) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 18.06.2021, s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 9.07.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 14.07.2021, 28.07.2021, 11.08.2021, 24.09.2021, 22.10.2021, 29.10.2021, 03.11.2021, 17.11.2021, 08.12.2021, 17.12.2021, 30.12.2021, 21.01.2022, 04.02.2022 și respectiv la data de 18.02.2022; dosarul nr. x/2019 (stadiul procesual apel) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 17.11.2021, s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 19.01.2022 apoi s-a amânat pronunțarea la data de 16.02.2022, 16.03.2022, 23.03.2022, 29.04.2022, 27.05.2022 și respectiv la data de 31.05.2022 când dosarul a fost repus pe rol și s-a acordat termen pe fondul apelurilor la data de 29.06.2022; dosarul nr. y/2021* având ca obiect recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea nr. 302/2004) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 03.12.2021, s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 17.12.2021, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 30.12.2021, 21.01.2022, 04.02.2022, 18.02.2022, 16.03.2022, 23.03.2022, 29.04.2022, 13.05.2022, 17.05.2022 și respectiv la data de 18.05.2022; dosarul nr. x/2018* (stadiul procesual apel) în care dezbaterile au avut loc la termenul din 12.01.2022, s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 03.03.2022, apoi s-a amânat pronunțarea la data de 06.04.2022, 06.05.2022, 27.05.2022, 31.05.2022, 03.06.2022, 10.06.2022 dosarul fiind soluționat la 14.06.2022.

În acelaşi timp, au fost identificate și situații în care, după amânări succesive de pronunțare, dosarele au fost repuse pe rol.

În acest sens, în dosarul nr. x/2019 în care dezbaterile au avut loc la termenul din 17.11.2021, s-a stabilit pronunțarea asupra cauzei la data de 19.01.2022 apoi s-a amânat pronunțarea la data de 16.02.2022, 16.03.2022, 23.03.2022, 29.04.2022, 27.05.2022 și respectiv la data de 31.05.2022 când dosarul a fost repus pe rol pentru citarea, în calitate de intimat, a Fondului de garantare a asiguraților și s-a acordat termen pe fondul apelurilor la data de 29.06.2022. Dosarul a fost soluționat la data de 07.07.2020, hotărârea fiind redactată de doamna judecător A.

De asemenea, în dosarul nr. z/2021 stadiul procesual apel, dezbaterile au avut loc la termenul de judecată din data de 06.04.2022 și s-a stabilit pronunțarea și redactarea hotărârii la data de 18.05.2022. S-a amânat succesiv pronunțarea și redactarea pentru data de 24.06.2022, apoi la data de 08.08.2022; la data de 06.07.2022 părțile civile apelante au solicitat preschimbarea de urgență a termenului de pronunțare a hotărârii din data de 08.08.2022. Dosarul nu a fost soluționat nici ulterior, fiind amânată pronunțarea de la data de 08.08.2022 la data de 02.09.2022.

Din situaţia de fapt expusă anterior, Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că recurenta A. nu a depus diligenţe în vederea realizării unui management riguros al fiecărei cauze cu care a fost învestită pentru ca derularea procedurii judiciare să se realizeze în aşa fel încât să asigure soluţionarea cauzelor cu celeritate şi într-un termen rezonabil.

Întrucât în calculul termenului rezonabil se are în vedere durata judecăţii, atât în primă instanţă, cât şi în cursul căilor de atac, prin modul în care recurenta A. a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 405 alin. (2) C. proc. pen., a fost prelungit termenul de soluţionare a cauzelor, creându-se premisele încălcării cerinţei derulării procedurilor judiciare într-o perioadă rezonabilă, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul laturii subiective, vinovăţia recurentei A., sub forma intenţiei indirecte, rezultă din conduita adoptată pe parcursul soluţionării cauzelor evidenţiate anterior. Perioada şi motivele pentru care a dispus amânarea pronunţării în cauzele exemplificate mai sus, frecvenţa cazurilor în care a apelat la acest procedeu, conduc fără echivoc la concluzia că atitudinea psihică a acesteia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

Relativ la dosarul nr. x/2013, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că acest dosar înregistrat în primă instanță, a fost instrumentat de recurenta A. încă din anul 2014, relevant fiind faptul că pentru acest dosar recurenta a avut completul de fonduri blocat în mod constant, pe o durată de 5 ani, începând cu anul 2014, într-un an calendaristic fiind programată lunar într-o singură ședință de apel şi o singură ședință de fonduri/drepturi şi libertăți/cameră preliminară, iar în toată această perioadă, timp de 6 luni, a avut blocat completul de apeluri.

Din perspectiva raportării la obligațiile profesionale, semnificativă este chiar declarația recurentei A. cu referire la amânarea succesivă a pronunțării în dosarul nr. x/2013 și la consecințele pe care le generează o astfel de abordare: „părțile nu pot fi nemulțumite de amânările de pronunțare, întrucât prescripția răspunderii penale este în beneficiul acestora”. De asemenea, cu privire la aceeaşi cauză, aşa cum rezultă din Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel X nr. 63 din 17 martie 2022, recurenta A. a susţinut că a lăsat dosarul ,,în stare de abandon” din cauza celorlalte dosare pe care le are de pronunţat şi redactat.

Or, Înalta Curte, cu opinie separată, constată că o astfel de manieră de lucru, în care judecătorul lasă ,,în stare de abandon” (nelucrare) dosare penale deduse judecăţii pe criterii absolut arbitrare, creând premisele prescrierii răspunderii penale, în timp ce, în alte dosare, acelaşi judecător continuă judecata cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, reprezintă o gravă încălcare a principiului imparțialității judecătorilor, fiind grav afectată imaginea justiţiei şi încrederea publicului în sistemul judiciar.

Înalta Curte, cu opinie separată, reţine şi că recurenta A. a justificat modul de lucru adoptat prin volumul de activitate, complexitatea cauzelor și un presupus management defectuos al conducerii secției din perspectiva modului de echilibrare a activității judecătorilor.

Relativ la aceste critici, din analiza datelor statistice privind volumul de activitate, aşa cum s-a arătat şi mai sus în analiza criticilor din recurs care vizau abaterera disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I, rezultă că majoritatea judecătorilor care funcționau, în perioada de referinţă, în cadrul Secției I penale au soluționat dosare cu o complexitate ridicată, având o încărcătură similară sau chiar mai mare comparativ cu aceea înregistrată de recurenta A.

Astfel, în anul 2021 recurenta a soluționat 233 dosare însumând 5.323,75 puncte de complexitate, a înregistrat o operativitate de 51,32% și a redactat 139 hotărâri. Or, la nivelul Secției I penale a Curții de Apel X, un număr semnificativ de judecători din cadrul aceleiași secții au înregistrat un volum mult mai mare de activitate și un nivel de complexitate mai mare al cauzelor soluționate sau rulate, în unele situații fiind înregistrat un volum de activitate aproape dublu raportat la activitatea doamnei judecător A. Cu titlu de exemplu, este relevantă activitatea domnilor judecători L., Ş., T., Ţ., O., U., V.

În perioada 01.01.2022-31.05.2022 recurenta a soluționat 75 dosare însumând 1596,1 puncte de complexitate și a redactat 46 hotărâri. În aceeași perioadă, judecători care funcționează în cadrul aceleiași secții, au soluționat un număr dublu sau triplu de dosare comparativ cu doamna judecător A., fiind relevante datele cu privind activitatea judecătorilor Ţ. care era şi președintele secției, W., AA., AB., V.

Prin urmare, rezultă că volumul de activitate al recurentei a fost similar, iar în unele cazuri chiar mai redus comparativ cu al celorlalți judecători care funcționau în cadrul secției, atât în ceea ce privește numărul dosarelor rulate sau soluționate, al hotărârilor redactate, cât și în ceea ce privește complexitatea alocată acestor categorii de cauze. De asemenea, recurenta A. nu a îndeplinit alte atribuții decât cele jurisdicționale, beneficiind și de măsuri de degrevare de activitate.

Astfel, din hotărârea nr. 63/2022 a Colegiului de conducere rezultă că doamnele judecător A. şi B. (cu care intră în complet de apeluri) au fost singurii judecători din cadrul Secției I penale care beneficiau de măsuri de degrevare de peste 1 an de zile, în condițiile în care că măsurile în vederea degrevării de activitate parțială și a altor judecători care au înregistrat întârzieri în redactarea unor hotărâri au fost luate pe durată limitată de timp, în medie de 3 luni.

Mai mult, în perioada anilor 2020, 2021, 2022 doamna judecător A. a beneficiat de o degrevare parțială de activitate în baza Hotărârilor nr. 46/13.03.2020, nr. 319/18.06.2020 nr. 164/29.06.2021 și 168/29.06.2021 ale Colegiului de conducere, iar în anii anteriori, a beneficiat de degrevarea parțială de activitate, pentru perioade de 3 sau 6 luni începând cu anul 2014.

În consecință, criticile recurentei în sensul existenței unui volum de activitate care să justifice nerespectarea dispozițiilor referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sunt neîntemeiate și nu sunt de natură a contura existența unor cauze obiective care să o circumscrie unei culpe scuzabile.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, cu opinie separată, în acord cu opinia majoritară exprimată de către Secţia pentru judecători în materie disciplinară, constată că faptele recurentei A. concretizate în acordarea unor termene de judecată la intervale mari de timp, fără a avea o justificare legală, amânarea dezbaterilor pentru perioade mari de timp (mai mult de 5 luni în dosarul nr. x/2013), amânarea repetată a pronunţării pentru perioade ce au depășit și 1 an de zile, urmată, în unele situații, de repunerea cauzelor pe rol, au un caracter imputabil acesteia, nefiind justificate de cauze obiective care să le circumscrie unei culpe scuzabile şi întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004.

V. Cu privire la motivele de recurs care vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza II din Legea nr. 303/2004, reţinută în sarcina recurentei A.

Potrivit art. 99 lit. r) teza II din Legea nr. 303/2004, în vigoare în perioada de referinţă, constituie abatere disciplinară „nesemnarea hotărârilor judecătorești din motive imputabile în termenele prevăzute de lege”.

Sub aspectul laturii obiective a acestei abateri disciplinare, se reține că, potrivit art. 370 alin. (5) C. proc. pen., încheierea se întocmește de grefier în termen de cel mult 72 ore de la terminarea ședinței și se semnează de președintele completului de judecată și de grefier. Conform alin. 6) din același text de lege numai în situația în care hotărârea se pronunță în ziua în care a avut loc judecata nu se întocmește încheierea.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că, la data de 31 mai 2022, încheierile de ședință pronunțate în dosarul nr. x/2013 de la termenele de judecată din datele de 13.10.2021, 16.10.2021, 15.10.2021, 27.10.2021, 05.11.2021, 10.11.2021, 07.01.2022, 25.03.2022, 09.05.2022 și 27.05.2022 nu erau semnate de recurenta A., deși erau tehnoredactate de către grefierul de ședință, astfel cum rezultă din referatul întocmit de acesta și din declarația consemnată în procesul verbal din data de 8 august 2022.

Același mod de lucru, constând în nesemnarea încheierilor în care s-a consemnat mersul dezbaterilor și a încheierilor de amânare a pronunțării, a fost identificat și în alte dosare. Cu titlu de exemplu, la data de 31 mai 2022, în dosarul nr. y/2019, nu era semnată încheierea din data de 2 aprilie 2021 în care s-a consemnat mersul dezbaterilor deși trecuse mai mult de un an de la data desfășurării dezbaterilor.

De asemenea, în dosarul nr. y/2018, nu erau semnate încheierea de ședință din 6 aprilie 2022 în care s-a consemnat mersul dezbaterilor și încheierile ulterioare de amânare a pronunțării din data de 4 mai 2022 și 27 mai 2022.

Din declarația grefierului de ședință dată în cadrul cercetării disciplinare a rezultat că doamna judecător A. semnează încheierile în care s-a consemnat mersul dezbaterilor și încheierile de amânare a pronunțării doar la momentul redactării hotărârii.

De altfel, chiar recurenta A. a arătat că, în mod uzual, a cenzurat și semnat fiecare încheiere de ședință la momentul la care a redactat hotărârea judecătorească, că niciodată nu i s-a spus că ar exista o altă modalitate de lucru și nu a existat nicio vătămare a părților procedând în această manieră.

Justificările doamnei judecător A. sunt lipsite de orice temei în condițiile în care termenul de redactare și semnare a încheierilor în care s-a consemnat mersul dezbaterilor este reglementat de dispoziții legale, iar argumentele expuse în apărare nu pot valida o practică contrară acestor reglementări.

Mai mult, această apărare neagă însăşi rolul actelor procedurale menționate anterior, acte care constituie reale garanţii pentru respectarea drepturilor procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali. Astfel, în situația în care judecătorul amână pronunțarea, părțile și subiecții procesuali au dreptul de a lua cunoştinţă, după amânarea pronunțării, de conținutul dezbaterilor, pentru a putea valorifica drepturi procesuale, inclusiv dreptul de apărare prin formularea de concluzii scrise. Or, dacă practicaua nu este semnată în termen, părțile, în mod special cele care lipsesc la dezbateri, nu au posibilitatea, până la pronunțarea hotărârii, să depună concluzii scrise raportate la conținutul dezbaterilor.

Sub aspectul laturii subiective, se constată, din modul în care recurenta A. a înţeles să facă aplicarea dispozițiilor legale ce impuneau semnarea hotărârilor pronunțate, că atitudinea psihică a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

Faptele săvârşite de recurentă au avut consecinţe semnificative, fiind încălcate drepturile procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părți în cauzele evidenţiate mai sus, aducându-se atingere şi prestigiului justiţiei prin nerespectarea cadrului legal de soluţionare a acestora.

În consecință, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că nerespectarea de către recurenta A. a dispozițiilor prevăzute de art. 370 alin. (5) C. proc. pen., în modalitățile descrise anterior, au un caracter imputabil, nefiind justificate de cauze obiective care să le circumscrie unei culpe scuzabile, în mod corect constatându-se că a fost săvârșită și abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. r) teza II din Legea nr. 303/2004.

VI. Cu privire la individualizarea sancţiunilor aplicate recurentelor

Prioritar, trebuie de precizat că, deşi recurentele nu au criticat în recurs individualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate, pretinzând doar că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina lor, Înalta Curte, cu opinie separată, reţine că, în virtutea caracterului devolutiv al recursului declarat împotriva hotărârilor Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 381/2018, şi faţă de soluţia de admitere a recursului recurentei B. împotriva Hotărârii nr. 26J din 15 decembrie 2022, cu consecinţa respingerii acţiunii disciplinare sub aspectul săvârşirii abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, se impune reindividualizarea sanţiunii disciplinare aplicate recurentei B.

Astfel, în condiţiile în care recurentei A. i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I, art.99 lit. o), art. 99 lit. r) ambele teze și art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, sancţiune menţinută în opinia separată din recurs, aceeaşi sancţiune fiind aplicată prin hotărârea recurată şi recurentei B., însă pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o), art. 99 lit. r) teza I și art.99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ, în timp ce, aşa cum s-a arătat mai sus, prin prezenta decizie, faţă de recurenta B., acţiunea disciplinară sub aspectul abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) teza I, urmează a fi respinsă, Înalta Curte, cu opinie separată, consideră că se impune reindividualizarea sancţiunii disciplinare aplicate acestei din urmă recurente, din „excluderea din magistratură”, în ,,retrogradarea în gradul profesional de tribunal” pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) şi lit. t) teza I din aceeaşi lege.

VII. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, cu opinie separată, apreciază că se impunea următoarea soluţie:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 26J din 15 decembrie 2022, pronunţată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022.

Admite recursul declarat de recurenta B. împotriva Hotărârii nr. 26J din 15 decembrie 2022, pronunţată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022 şi, rejudecând, casează în parte hotărârea atacată, în sensul că:

Respinge acţiunea disciplinară exercitată împotriva recurentei B. sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În baza art. 100 lit. d1) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei B. sancţiunea disciplinară constând în retrogradarea în gradul profesional de tribunal pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o), lit. t) teza I din aceeaşi lege.