Tax assessment annulled for improper extrapolation of isolated sales into estimated undeclared revenue.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea în parte a Deciziei nr. 503 din 25 aprilie 2017, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 134/27 octombrie 2010, act administrativ fiscal emis de D.G.F.P. Dâmboviţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x, încheiat la data de 27 octombrie 2010, suspendarea deciziei nr. 503 din 25 aprilie 2017 până la soluţionarea acţiunii în anulare şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 26 iulie 2017, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat în principal excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi a respins, în consecinţă, acţiunea faţă de această pârâtă, a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, având ca obiect "anulare act administrativ", a anulat în parte decizia nr. 503/25.04.2017 în ceea ce priveşte punctul 2 şi, în consecinţă, a anulat parţial decizia de impunere nr. x/27.10.2010 în ceea ce priveşte suma de 4.971.758 RON, compusă din: suma de 352.481 RON impozit pe profit cu accesorii aferente de 413.577 RON şi suma de 1.934.992 RON TVA cu accesorii aferente de 2.270.708 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea căii de atac exercitate recurenta a susţinut următoarele:

Recurenta critică sentinţa recurată precizând că aceasta a fost pronunţată fără a ţine cont de cele solicitate de AJFP Dâmboviţa în întâmpinarea formulată, considerând faptul că toate probele şi raţionamentele organelor fiscale au fost înlăturate prin ordonanţa de clasare din dosarul penal.

Instanţa de fond, în mod eronat, s-a prevalat în motivarea sentinţei exclusiv pe dovezile şi considerentele din dosarul penal, fără a lua în calcul înscrisurile şi susţinerile recurentei care au stat la baza obligaţiilor fiscale.

În mod eronat, instanţa de fond a admis cererea formulată de intimată, referitor la TVA şi impozitul pe profit, obligaţii fiscale stabilite în mod corect şi legal de organele de control prin metoda estimării, prevăzută de dispoziţiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003 din Codul de Procedură Fiscală. În aceste condiţii, consideră recurenta că instanţa de fond nu a avut în vedere în motivarea acestor prevederi legale în baza cărora s-au fixat aceste obligaţii fiscale.

În speţa dedusă judecăţii, intimata nu face dovada că suma totală din care fac parte şi accesoriile stabilite de către organul de control prin Decizia de impunere au fost achitate sau nu sunt datorate.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatei, preluate de instanţa de fond, prin care motivează cererea afirmând că este neîntemeiat şi nelegal motivul stabilirii impozitelor şi taxelor suplimentare, nu sunt dovedite.

Susţinerea din cererea de chemare în judecată potrivit căreia toate debitele suplimentare au fost puse în sarcina sa prin estimare, în baza unor înscrisuri ţinute de salariatele magazinului fără ştiinţa sa şi a notelor explicative luate vânzătoarelor din tura respectivă prin intimidare şi ameninţare de către comisarii Gărzii Financiare, nu poate fi luată în calcul ca argument în susţinerea contestaţiei, deoarece nu au fost prezentate dovezi care să combată constatările organelor de control, în fapt, ignorând dispoziţiile exprese prevăzute de art. 73 din Codul de Procedură Fiscală, republicat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, apreciind că recurenta - pârâtă a formulat critici care se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar are în vedere că, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală x/27.10.2010 au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 4.987.680 RON. La baza emiterii deciziei de impunere au stat constatările organelor de inspecţie fiscală consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27 octombrie 2010, în esenţă apreciindu-se că, la punctul de lucru din Găeşti al intimatei-reclamante, au fost comercializate mărfuri şi s-au realizat venituri în sumă de 82.405,92 RON, fără ca aceste venituri să fie înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii, astfel că s-a procedat la estimarea taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului pe profit, pretins sustrase de la plată.

S-a făcut astfel aplicarea dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi pct. 65 alin. (1) lit. d) şi pct. 66 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală.

Potrivit dispoziţiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data controlului,"(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale".

Alineatul (2) al articolului anterior menţionat prevede că, "în situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal".

De asemenea, potrivit pct. 65.1. şi 65.2. din H.G. nr. 1050/2004 aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: estimarea bazelor de impunere va avea loc în situaţii cum sunt:.... când au dispărut evidenţele contabile şi fiscale sau actele justificative privind operaţiunile producătoare de venituri şi contribuabilul nu şi-a îndeplinit obligaţia de refacere a acestora; organul fiscal va identifica acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale, luând în considerare preţul de piaţă al tranzacţiei sau al bunului impozabil, precum şi informaţii şi documente existente la dosarul fiscal al contribuabilului care sunt relevante pentru impunere, iar, în lipsa acestora, organul fiscal va avea în vedere datele şi informaţiile deţinute de acesta despre contribuabilii cu activităţi similare.

Din economia dispoziţiilor legale menţionate reiese că, documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere. Mai mult, contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, organul fiscal având sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Analizând aspectele reţinute prin Raportul de Inspecţie Fiscală, instanţa a constatat, în mod corect că, starea de fapt avansată de organul fiscal a fost întru totul analizată şi evaluată de procuror, concluzia organului fiscal în sensul că "prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit prin estimare de către organul fiscal, avându-se în vedere perioada 14.02.2004 – 18.07.2010, fără ca să se poată proba că în această perioadă a existat o situaţie similară cu cea care a fost constatată efectiv în urma controlului".

În alte cuvinte, s-a apreciat că din conduita reclamantei în cursul a două zile nu se poate trage concluzia că a avut aceeaşi conduită pe parcursul a mai mult de 5 ani, de natură a justifica estimarea bazei de impozitare pentru perioada 14.02.2004 - 18.07.2010.

Art. 6 din O.G. nr. 92/2003 prevede, de asemenea, că "organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză", iar art. 7 alin. (2) din ordonanţă prevede că "organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată, organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz".

Prin urmare, în lipsa unor aspecte, probe, argumente noi, care să stea la baza unui nou act de impunere, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut ca nelegală stabilirea obligaţiilor suplimentare antrenate de estimarea bazei de impunere pentru perioada 14.02.2004 – 18.07.2010.

În acest context, însăşi măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative până la finalizarea cercetărilor penale, adoptată de organul de soluţionare a contestaţiei, are ca premisă, raportat la art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, existenţa unor motive temeinice care să justifice existenţa unei interdependenţe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor.

În speţă, starea de fapt a fost pe deplin lămurită de organul de urmărire penală, astfel că instanţa de judecată nu a mai putut proceda la o nouă apreciere a aceloraşi fapte, opusă celei adoptată definitiv de organul de cercetare penală, soluţie care, aşa cum s-a arătat în precedent, este justă, organul fiscal, contrar regulilor logicii formale, pentru a justifica estimarea bazei de impunere, a prezumat o conduită generală pe parcursul unei perioade semnificative de timp dintr-un singur caz particular.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În consecinţă, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul declarat de, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 1033 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.