Family Reunification Visa Refusal Upheld: Appeal Dismissed for Failure to Establish Permanent Residency in Romania

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi reclamanţii A., cetăţean român, şi B., cetăţean marocan, au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.), Inspectoratul General pentru Imigrări şi Centrul Naţional de Vize din cadrul M.A.E. să dispună:

- anularea actului administrativ din data de 20.09.2017 (Formularul standard pentru notificarea şi motivarea refuzului unei vize eliberate de România) prin care s-a respins solicitarea de acordare a vizei de lungă şedere în scop de reîntregire a familiei solicitată de reclamanta B.;

- anularea avizului negativ emis de Inspectoratul General pentru Imigrări în procedura de soluţionare a cererii de acordare a vizei solicitate;

- constatarea refuzului nejustificat al autorităţilor pârâte şi obligarea la eliberarea vizei solicitate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 88 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurenţii - reclamanţi a susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.

Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că sprijinul reciproc dintre soţi, precum şi coabitarea acestora sunt ulterioare respingerii cererii de acordare a vizei şi, prin urmare, nu pot face obiectul controlului de legalitate refuzul exprimat de autorităţile române.

Au arătat că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri prin care s-a făcut dovada indubitabilă a caracterului real al căsătoriei.

Astfel, prin intermediul vizelor de intrare s-a făcut dovada că reclamantul a locuit împreună cu soţia sa pe teritoriul statului Maroc în perioada 11.02.-18.03.2017, după care a fost nevoit să plece la lucru în Anglia, fiind singurul susţinător al familiei. Ulterior, acesta s-a reîntors în Maroc locuind împreună cu soţia până la data de 02.11.2017, când a fost nevoit să plece din nou la lucru în Spania. De asemenea, a făcut dovada că şi-a susţinut financiar familia şi că a existat o comunicare între cei doi soţi şi în perioada în care reclamantul se afla la lucru în străinătate, aspect care combate susţinerea pârâtului MAE referitoare la faptul că reclamanta nu înţelege şi nu vorbeşte limba spaniolă.

În opinia recurenţilor, prin probele administrate la dosar a fost răsturnată prezumţia unei căsătorii de convenienţă.

În mod nelegal a apreciat instanţa de fond că reclamanta nu îndeplinea scopul solicitării vizei, acela de reîntregire a familiei pe teritoriul României, având în vedere că reclamantul munceşte sporadic pe teritoriul Uniunii Europene, ceea ce crează o gravă discriminare între românii care sunt căsătoriţi cu cetăţeni români şi pleacă temporar la lucru în străinătate, faţă de cetăţenii români plecaţi temporar la lucru, dar căsătoriţi cu cetăţeni străini .

Dispoziţiile art. 46 alin. (16) din O.U.G. nr. 194/2002 un impun celuilalt soţ condiţia de a locui efectiv pe teritoriul României, astfel că nu poate fi ignorată calitatea de cetăţean român a reclamantului dar şi dispoziţiile art. 45 din Tratatul UE şi Directivei nr. 38/2004/CE care garantează dreptul la libera alegere a domiciliului în orice stat membru UE. Dispozitiile art. 86 din C. civ. preved că "cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege."

În plus, instanţa de fond a ignorat faptul că la momentul solicitării vizei, reclamantul se afla pe teritoriul Statului Maroc, având o viaţă de familiei efectivă acolo, ceea ce nu putea reprezenta un impediment pentru obţinerea de către reclamantă a vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei.

În concluzie, apreciază că refuzul vizei de lungă şedere, comunicat de către Ambasada României la Rabat, încalcă dreptul reclamanţilor la viaţă privată şi de familie, drept ce impune obligaţii negative din partea autorităţilor statale şi anume de a nu stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute, inclusiv prin luarea unei decizii în baza unor aprecieri eronate sau incomplete a faptelor în exercitarea marjei de apreciere sau luarea în considerare a unor aspecte care nu au legătură cu cazul .

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa primei instanţe prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Argumentele prezentate de recurenţi nu sunt de natură a determina modificarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, fiind menţinută astfel în totalitate motivarea instanţei de fond.

Înalta Curte reţine că protecţia generală a străinilor şi ocrotirea familiei sunt garantate în baza prezumţiei de bună-credinţă a acestora în raport cu statul român, prezumţie care implică şi ideea potrivit căreia căsătoria trebuie încheiată în vederea întemeierii unei familii, iar nu în alte scopuri, precum obţinerea unei forme de protecţie a statului implicat.

În cauza dedusă judecăţii, cetăţeanul străin, solicitantul unei vize de lungă şedere pentru reîntregirea familiei, trebuie să îndeplinească pe lângă condiţiile specifice tipului de viză solicitat, respectiv cele prevăzute de art. 46 din O.U.G. nr. 194/2002 şi condiţiile generale prevăzute de art. 27 şi urm. din actul normativ în discuţie, iar din întreg materialul probator existent la dosar a rezultat faptul că în mod corect a fost respinsă cererea reclamanţilor.

Interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile cauzei de către instanţa de fond este corectă, întrucât dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. g) din O.U.G. nr. 194/2002 prevăd faptul că viza română se acordă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile generale prevăzute în prezenta secţiune, precum şi condiţiile speciale de acordare a vizei în funcţie de scopul pentru care este solicitată.

Or, scopul declarat al solicitării reclamantei B. de acordare a vizei de lungă a fost acela de reîntregire a familiei, iar instanţa de fond în mod corect a evaluat probele administrate, constatând pe baza tuturor înscrisurilor existente, faptul că nu sunt întrunite condiţiile pentru acordarea vizei, cu referire la art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul că există motive să se considere că viza este solicitată în scopul migrării ilegale, în condiţiile în care soţul cetăţean român, reclamantul A., nu locuieşte în România de 14 ani (actele depuse relevă angajarea sa legală în Marea Britanie), ci doar sporadic, în perioada 2004-2012 acesta revenind în ţară de 2 ori, pe o perioadă de 3 luni, respectiv 6 luni.

Chiar dacă condiţia ca unul dintre soţi să locuiască legal pe teritoriul României nu rezultă expres din prevederile art. 46 alin. (16) din O.U.G. nr. 194/2002, această condiţie este subînţeleasă şi intrinsecă scopului vizei, conform art. 2 lit. e)1 şi art. 24 lit. f) coroborat cu art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Or, atât timp cât viza a fost solicitată pentru accederea pe teritoriul României, este evident că reîntregirea familiei ar trebui să aibă loc pe teritoriul acesteia.

Astfel, nu se poate considera că şederea reclamantei B. în România are ca scop reîntregirea familiei, atâta timp cât soţul cetăţean român locuieşte sporadic în România, nefiind posibilă reîntregirea familiei şi desfăşurarea unei vieţi de familie într-o atare situaţie.

Înalta Curte reţine că legiuitorul român a adoptat aceleaşi criterii de evaluare a unei căsătorii în vederea stabilirii caracterului său autentic sau convenţional, ca şi cele prevăzute în legislaţia Uniunii Europene, fiind preluate în fapt integral din Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 4 decembrie 1997 cu privire la măsurile ce pot fi adoptate pentru combaterea căsătoriilor de convenienţă(97/C 382/01), care se referă la căsătoriile încheiate între cetăţeni ai statelor membre sau rezidenţi legali pe teritoriul acestora şi persoane care au naţionalitatea unui stat terţ.

Cât priveşte dovezile prezentate de recurenţi privind existenţa unei vieţi reale de cuplu, acestea pot fi relevante în ipoteza formulării unei noi cereri de viză, iar nu cu privire la obiectul prezentului litigiu, reprezentat de verificarea legalităţii respingerii cererii de viză la data de 20.09.2017.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 88 din 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.