Civil court jurisdiction over internal ecclesiastical disciplinary sanctions and the autonomy of religious judicial bodies

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 19.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Patriarhia Română, Mitropolia Ardealului şi Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- anularea în totalitate a Hotărârii de caterisire nr. 1/14.03.2017 a Consistoriului Eparhial Oradea, a Hotărârii nr. 2/27.07.2017 a Consistoriului Mitropolitan Sibiu şi a Hotărârii nr. 13332/20.12.2017 a Consistoriului Superior Bisericesc, pentru nerespectarea prevederilor legislaţiei canonice, statutare şi a Regulamentului Autorităţilor Canonice Disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române şi, pe cale de consecinţă, să dispună reintegrarea sa ca preot co-slujitor în cadrul Parohiei Beiuş IV.

- anularea în totalitate a Deciziei Chiriarhale nr. 585/15.03.2017 emisă de B. al Oradiei, Deciziei nr. 2/27.06.2017 a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului precum şi a Hotărârii nr. 13323/20.12.2017 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâtele Mitropolia Ardealului, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei şi Patriarhia Română au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii (ce derivă din necompetenţa generală a instanţelor în soluţionarea litigiului de faţă) în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 modificată şi completată şi art. 156 alin. (6) din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, solicitând, pe cale de cosecinţă, respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 147 din 01 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâte şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Patriarhia Română, Mitropolia Ardealului şi Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul nu şi-a structurat criticile conform temeiurilor de drept invocate, arătând în esenţă următoarele aspecte:

Deoarece instanţa de fond a considerat că problema disciplinară nu poate fi dedusă judecăţii instanţei civile, rezultă că acţiunea formulată nu era de competenţa Curţii de Apel Oradea, ca instanţă civilă.

În această situaţie, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv în procedura de regularizare, instanţa de fond trebuia să solicite părţilor să se pronunţe asupra competenţei materiale generale a instanţei, această excepţie fiind de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Or, excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, ceea ce înseamnă că, judecând cauza, curtea de apel s-a considerat competentă şi, în consecinţă, trebuia să soluţioneze cauza pe fond, iar nu exclusiv prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Recurentul a criticat şi interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, arătând că prin cererea de chemare în judecată a contestat doar modul de aplicare, respectiv încălcarea de către instanţele de judecată bisericeşti a prevederilor regulamentului de judecată bisericesc în adoptarea hotărârilor şi nu a supus judecării de către instanţele civile nici cercetarea sa disciplinară şi nici problemele de disciplină internă cu privire la care s-au pronunţat instanţele bisericeşti.

Apreciază recurentul, că instanţele civile sunt competente material să judece acţiunile împotriva hotărârilor instanţelor bisericeşti atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanţelor bisericeşti pentru nerespectarea propriului regulament de judecată. Autonomia comunităţilor religioase nu trebuie să ducă în mod exclusiv la împiedicarea liberului acces la justiţie al personalului clerical în situaţiile în care chiar instanţele canonice încalcă procedura de cercetare disciplinară inclusiv prin adoptarea hotărârilor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin întâmpinările înregistrate la dosar, intimatele-pârâte Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Mitropolia Ardealului şi Patriarhia Română au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate; suplimentar, intimata-pârâtă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei a invocat excepţia inadmisibilităţii/nulităţii recursului pentru nemotivare, arătând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul- reclamant a formulat răspuns la fiecare dintre întâmpinările formulate în cauză. A solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, arătând că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 10 februarie 2022.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

În fapt, recurentul a fost preot al Bisericii Ortodoxe în Parohia Beiuş IV, judeţul Bihor din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, până la momentul caterisirii (pierderea preoţiei pentru totdeauna şi a posibilităţii ocupării unui post neclerical în activităţile bisericeşti) prin Hotărârea nr. 1/14.03.2017 a Consistoriului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.

Această hotărâre a fost aprobată prin Decizia Chiriarhală nr. 585/15.03.2017 emisă de B., Episcopul Oradiei.

Căile de atac exercitate la instanţele superioare au fost respinse. Apelul a fost respins prin Hotărârea nr. 2/18.05.2017 a Consistoriului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, iar recursul, prin Hotărârea nr. 13323/20.12.2017 a Consistoriului Suprior Bisericesc.

După epuizarea căilor de atac, recurentul-reclamant s-a adresat Curţii de Apel Oradea, pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, solicitând anularea hotărârilor de caterisire ale instanţelor bisericeşti şi reintegrarea ca preot în cadrul Parohiei Beiuş IV.

Soluţionând cauza, prima instanţă în mod corect a statuat cu privire la competenţa soluţionării cauzei, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce derivă din necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, invocată prin întâmpinare, cu respectarea prevederilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 C. proc. civ.

Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este legală şi temeinică, iar criticile formulate de recurentul-reclamant vor fi respinse ca nefondate.

Actele cu caracter jurisdicţional contestate în cauză au fost emise în baza Regulamentului autorităţilor canonice, disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru sancţionarea disciplinară a recurentului-reclamant, în calitate de preot.

Faţă de natura juridică a actelor deduse judecăţii şi de autoritatea emitentă, instanţa de fond a reţinut în mod corect aplicabilitatea în în cauză a dispoziţiilor art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", precum şi a prevederilor art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că " (...) instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că "principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

Pe cale de consecinţă, în mod legal instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a actelor administrativ-jurisdicţionale cu un regim special (potrivit normelor legale citate).

Recurentul-reclamant susţine că instanţele civile sunt competene material să judece acţiunile împotriva hotărârilor instanţelor bisericeşti atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanţelor bisericeşti pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument juridic în combaterea considerentelor pentru care prima instanţă a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

Înalta Curte reţine că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată civile, chiar şi în situaţia în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

IV. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului şi temeiul de drept al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.

Jud. fond. x a constatat corect necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acţiunea recurentului-reclamant.

În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", precum şi prevederile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că " (...) instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că "principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

În consecinţă, instanţa de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional şi nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancţiunea caterisirii.

Înalta Curte reţine că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată civile, chiar şi în situaţia în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce derivă din necompetenţa generală a instanţelor de judecată, invocată de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei

Analizând criticile aduse sentinţei atacate, Înalta Curte constată că, deşi recurentul reclamant a invocat formal în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., el nu a susţinut că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nici nu a indicat eventualele motive contradictorii ori străine de natura cauzei, care ar conduce la casarea acesteia, criticile formulate prin cerere referindu-se, de fapt, la modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă generală a instanţei şi la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente, acestea subsumându-se exclusiv motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind modalitatea de soluţionarea a excepţiei necompetenţei generale a instanţei nu pot fi primite.

Recurentul susţine că, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv în procedura de regularizare, instanţa de fond trebuia să solicite părţilor să se pronunţe asupra necompetenţei generale a instanţei, excepţie de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Critica este nefondată şi va fi respinsă ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial.

Prin urmare, verificarea competenţei generale a instanţei nu se face înainte de prima zi de înfăţişare, în procedura de regularizare, ci la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

În speţă, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce rezultă din necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârâtele Mitropolia Ardealului şi Patriarhia Română prin întâmpinare.

Or, din cuprinsul art. 132 C. proc. civ. rezultă că atât părţile, cât şi instanţa, din oficiu, pot pune în discuţie competenţa acesteia.

În plus, recurentul reclamant se află în eroare când susţine că prima instanţă nu ar fi pus în discuţia părţilor această excepţie.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilitaţii acţiunii, fiind consemnate în încheierea de dezabateri atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât şi cele formulate de apărătorul recurentului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte împărtăşeşte considerentele şi soluţia primei instanţe, criticile formulate de recurentul-reclamant urmând a fi respinse ca nefondate.

Actele cu caracter jurisdicţional contestate în cauză au fost emise în baza Regulamentului autorităţilor canonice, disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru sancţionarea disciplinară a recurentului-reclamant, în calitate de preot.

Faţă de natura juridică a actelor deduse judecăţii şi de autoritatea emitentă, instanţa de fond a constatat corect necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acţiunea recurentului-reclamant.

În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", precum şi prevederile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că " (...) instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că "principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

În consecinţă, instanţa de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional şi nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancţiunea caterisirii.

Înalta Curte reţine că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată civile, chiar şi în situaţia în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

IV. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului şi temeiul de drept al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede:

"(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile.

Raportat la dispoziţiile precitate, faţă de natura juridică a actelor deduse judecăţii şi de autoritatea emitentă, instanţa de fond a constatat corect necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acţiunea recurentului-reclamant.

Actele jurisdicţionale emise de autorităţile cultelor religioase nu sunt susceptibile de controlul instanţelor judecătoreşti care compun autoritatea judecătorească potrivit art. 124 şi art. 126 din Constituţie, revizuită.

în ceea ce priveşte dezlegarea dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Prima instanţă a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incindente în cauză, apreciind că actele emise de intimaţii pârâţi în materie de disciplină internă bisericească nu sunt cenzurabile de instanţele de judecată.

Pe lângă incidenţa art. 156 alin. (6) din din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/20078, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", aplicabile în cauză sunt şi dispoziţiile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie.

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că " (...) instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011).

În consecinţă, instanţa de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional şi nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancţiunea caterisirii.

Dreptul pretins de recurentul nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată civile, chiar şi în situaţia în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

Recurentul-reclamant susţine că instanţele civile sunt competene material să judece acţiunile împotriva hotărârilor instanţelor bisericeşti atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanţelor bisericeşti pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument juridic în combaterea considerentelor pentru care prima instanţă a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

De asemenea, a mai reţinut Curtea de Apel, că instanţele judecătoreşti nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun. Mai mult, dreptul pretins de reclamant nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de reclamant nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecata civile, chiar şi în situaţia în care se contestă, cum afirmă reclamantul, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

Dreptul pretins de recurentul-reclamant nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de reclamant nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată civile, chiar şi în situaţia în care, se contestă, cum afirmă reclamantul, doar nelegalitatea şi nulitatea hotărârilor bisericeşti, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, revizuită şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, dat fiind că a acceptat limitarea lor parţială prin manifestarea libertăţii individuale şi a libertăţii religioase la data dobândirii calităţii de membru al clerului.

Controlul judecătoresc solicitat prin acţiune ar constitui o ingerinţă nelegală în organizarea internă autonomă a unui cult religios recunoscut şi în libertatea religioasă a recurentului-reclamant, dar şi o încălcare a principiilor constituţionale privind laicitatea statului şi nediscriminarea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice pe motive de credinţă religioasă.

a Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanţă în aceste situaţii este justificată şi a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte şi că jurisprudenţa CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de faţă, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

Controlul judecătoresc solicitat prin acţiune ar constitui o ingerinţă nelegală în organizarea internă autonomă a unui cult religios recunoscut şi în libertatea religioasă a recurentului-reclamant, dar şi o încălcare a principiilor constituţionale privind laicitatea statului şi nediscriminarea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice pe motive de credinţă religioasă.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(4) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

(5) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede:

"(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile."

În mod corect a reţinut prima instanţă că aceste dispoziţii legale reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice. Instanţele judecătoreşti nu sunt, astfel, competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Însăşi Legea fundamentală consacră separarea statului de biserică, autonomia cultelor incluzând capacitatea de conducere potrivit statutelor proprii, iar CEDO, în jurisprudenţa sa, a statuat că existenţa autonomă a comunităţii religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei).

Deşi recurentul apreciază că instanţele civile sunt competene material să judece acţiunile împotriva hotărârilor instanţelor bisericeşti atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanţelor bisericeşti pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, nu aduce niciun argument în combaterea considerentelor pentru care prima instanţă a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

Prima instanţă a mai reţinut că recurentul-reclamant, deşi a recunoscut în răspunsul la întâmpinare, că hotărârile instanţelor bisercieşti nu sunt atacabile în faţa instanţelor judecătoreşti civile sub aspectul soluţionării problemelor de disciplină internă, în speţă, acesta contestă tocmai hotărârile instanţelor disciplinară şi de judecată eparhiale pronunţate într-o problemă de disciplină internă, care nu implică săvârşirea unor contravenţii şi infracţiuni. Pentru problema de disciplină internă care a determinat sancţionarea recurentului-reclamant cu pedeapsa caterisirii se aplică exclusiv prevederile statutare şi canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

Prin urmare, instanţele nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Pe lângă art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", sunt incidente în cauză şi dispoziţiile art. 26 din Legea 489/2006, text care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva accesului la instanţă şi a fost găsit conform (Decizia 640/2008, Decizia 797/2008, Decizia 448/2011).

instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanţă în aceste situaţii este justificată şi a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte şi că jurisprudenţa CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de faţă, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.sub Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Prin urmare, nu se identifică nicio neregul procedurală neregularitate procedurală din Din conţinutul acesteia rezultă că prin această hotărâre s-a soluţionat o cauză canonică în baza unor dispoziţii din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale B.O.R. Prin această hotărâre s-a dispus oprirea reclamantului de la săvârşirea lucrărilor sfinte până la definitivarea procesului penal în care acesta este parte cât şi suspendarea acestuia din postul de preot paroh la Parohia L.S.

Se constată astfel că actul atacat de reclamant este o hotărâre adoptată pe baza normelor şi regulamentelor bisericeşti.

Recurentul arată, la pct. l din recurs, că interpretarea instanţei de fond dată argumentelor din cererea de chemare în judecată, interpretare strâns legată de prevederile Legii nr. 489/2006, este greşită deoarece s-a considerat că nu poate supune judecăţii instanţei civile problema sa disciplinară.

Susţine recurentul că, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv în procedura de regularizare, instanţa de fond trebuia să solicite părţilor să se pronunţe asupra competenţei generale a instanţei, aceasta fiind o excepţie de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Critica este nefondată deoarece, potrivit art. 131 C. proc. civ., verificarea competenţei se face la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, iar dacă sunt necesare lămuriri şi probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Prin urmare, verificarea competenţei instanţei nu se face înainte de prima zi de înfăţişare, în procedura de regularizare, ci la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

De asemenea, este nefondată şi critica recurentului conform căreia instanţa de fond ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să invoce din oficiu necompetenţa materială generală a instanţei.

Din cuprinsul art. 132 C. proc. civ., rezultă că atât părţile, cât şi instanţa, din oficiu, pot pune în discuţie competenţa acesteia.

Or, în speţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce rezultă din necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti a fost invocată de intimatele-pârâte Mitropolia Ardealului şi Patriarhia Română prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei generale, recurentul se află în eroare când susţine că prima instanţă nu ar fi pus în discuţie această excepţie.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, termen la care s-a şi soluţionat acţiunea, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilitaţii acţiunii ce rezultă din necompetenţa materială generală a instanţelor în soluţionarea prezentei cauze, fiind consemnate atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât şi cele formulate de apărătorul reclamantului.

Referitor la dezlegarea dată excepţiei, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o judicioasă aplicare şi interpretare a legii considerând că cererea de anulare a unor acte emise de pârâţi în materie de disciplină internă bisericească nu sunt cenzurabile de instanţele de judecată.

Pe lângă art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile ", incidente în cauză şi dispoziţiile art. 26 din Legea 489/2006, text care a fost supus controlului de constituţionalitate din perspectiva accesului la instanţă şi a fost găsit conform (Decizia 640/2008, Decizia 797/2008, Decizia 448/2011).

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanţă în aceste situaţii este justificată şi a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte şi că jurisprudenţa CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de faţă, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, termen la care s-a şi soluţionat acţiunea, instanţa a pus în discuţia părţilor această excepţia inadmisibilitaţii acţiunii ce rezultă din necompetenţa materială generală a instanţelor în soluţionarea prezentei cauze, fiind consemnate atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât şi cele formulate de apărătorul reclamantului.

La al doilea punct din calea de atac, recuentul critică soluţia primei instanţe, invocând iarăşi că a contestat doar modul de aplicare (încălcarea) de către instanţele de judecată canonice a prevederilor regulamentului propriu al instanţelor de judecată bisericească.

Aprecieazâ recurentul, că instanţele civile sunt competene material să judece acţiunile împotriva hotărârilor instanţelor bisericeşti atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanţelor bisericeşti pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument în combaterea considerentelor pentru care prima instanţă a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

> Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa şi regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(6) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

(7) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede: "(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile." în mod judicios a reţinut prima instanţă, în motivarea sentinţei, că aceste dispoziţii legale reglementează posibilitatea cultelor de a avea pr.opriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare şi canonice. Instanţele nu sunt, astfel, competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

însăşi Legea fundamentală consacră separarea statului de biserică, autonomia cultelor incluzând capacitatea de conducere potrivit statutelor proprii, iar CEDO, în jurisprudenţa sa, a statuat ca existenţa autonomă a comunităţii religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei).

Prima instanţă a mai reţinut că recurentul-reclamant, deşi a recunoscut în răspunsul la întâmpinare, că hotărârile instanţelor bisercieşti nu sunt atacabile în faţa instanţelor judecătoreşti civile sub aspectul soluţionării problemelor de disciplină internă, în speţă, acesta contestă tocmai hotărârile instanţelor disciplinară şi de judecată eparhiale pronunţate într-o problemă de disciplină internă, care nu implică săvârşirea unor contravenţii şi infracţiuni. Pentru problema de disciplină internă care a determinat sancţionarea recurentului-reclamant cu pedeapsa caterisirii se aplică exclusiv prevederile statutare şi canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

Prin urmare, instanţele nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele de judecată naţionale nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză.

Dreptul pretins de recurentul-reclamant nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţie.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens, al inaplicabilităţii art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunţată în Cauza C. şi D. împotriva Republicii Cehe, reţinând ca procedura urmată de reclamanţi nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată cehe.

Prin hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Sindicatul "Păstorul cei Bun"împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 10 ianuarie 2014, după reanalizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat că refuzul instanţei naţionale de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicaţie a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia comunităţile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut.

Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie, privind accesul la justiţie. Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Pe aceeaşi linie a jurisprudenţei s-a pronunţat şi Instanţa Supremă încă din anul 2000, prin Decizia nr. 3070 din 3 octombrie 2000 a Curţii Supreme de justiţie, secţia Civilă. în motivarea acestei decizii, Curtea Supremă a apreciat că instanţele inferioare, soluţionând contestaţia (privind revocarea unui preot din funcţia de protopop) şi considerând că se află în faţa unui litigiu de muncă, au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece în ceea ce priveşte alegerea, numirea, confirmarea şi reconfirmarea protopopilor competenţa aparţine organelor bisericeşti, astfel cum este reglementată prin norme de drept canonic, soluţionarea problemelor ce ţin de viaţa canonică nefiind supusă controlului instanţelor judecătoreşti de drept comun. "Există, deci, un sistem jurisdicţional canonic, prin care se derogă de la sistemul jurisdicţional de drept comun. Această limitare parţială a liberului acces la justiţie a fost acceptata de petent în momentul în care a optat pentru statutul de preot."

C.E.D.O. a parafrazat în multe cauze afirmaţia fostei Comisii europene a drepturilor omului din cauza Bror Spetz şi alţii contra Suediei din 8 septembrie 1988, respectiv că prin Convenţie nu se creează un drept la dizidentă în interiorul comunităţilor religioase, fiind suficient ca dizidenţii să poată părăsi comunitatea. Unul dintre sensurile principale ale autonomiei comunităţilor religioase cuprinde dreptul acestora de a asigura uniformitatea în chestiunile religioase. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie a slujitorilor care nu se (mai) regăsesc în doctrina comunităţii religioase este asigurată prin dreptul acestora de a părăsi comunitatea respectivă.

A., deşi se poziţionează ca şi contestatar al hotărârilor organismelor statutare ale Bisericii Ortodoxe Române, vrea să folosească în continuare lăcaşul de cult şi alte bunuri ale Bisericii Ortodoxe Române şi să fie salarizat de către aceasta. El nu vrea să părăsească comunitatea religioasă, ci sa o forţeze să îşi schimbe, cu sprijinul Statului, poziţia asupra unor aspecte bisericeşti, care nu ţin de competenţa Statului.

Or, implicarea Statului în acest conflict privind aspecte de învăţătură de credinţă între o comunitate religioasă şi un slujitor al său ar însemna o încălcare gravă a autonomiei comunităţii religioase şi a obligaţiei de neutralitate religioasă a Statului, garantate de articolul 9 din Convenţia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta E. S.R.L.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.