Insurer's subrogation claim upheld against Guarantee Fund; rejection annulled, re-examination ordered, direct payment refused

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 08.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 2249/18.10.2016 emise de către pârât, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 5.108,76 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3969 din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare de Asiguraţilor;

- a anulat Decizia nr. 2249/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016 formulată de reclamantă.

- a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 5.108,76 RON, ca neîntemeiată.

- a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, parţial.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 3969 din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul înlăturării unora dintre considerentele pe care se sprijină soluţia şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata directă către reclamantă a sumei solicitate.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, presupusa inexistenţă a unui conflict de legi în timp, care reiese, în mod implicit, din maniera de motivare a instanţei şi, pe de altă parte, identificarea greşită a legii aplicabile în speţă, ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Raportul juridic de garantare dedus judecăţii, susţine recurenta-reclamantă, a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

În speţă, trebuie să se distingă între legea aplicabilă raportului de drept substanţial, care guvernează raportul de garantare legală şi cererea de plată formulată către FGA şi legea aplicabilă raportului de drept procesual, care guvernează strict procedura de soluţionare a cererii de plată formulată de reclamantă.

Faptul că atât cererea de plată, cât şi litigiul pendinte sunt soluţionate din punct de vedere procedural prin raportare la dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015, nu înseamnă că tot dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile şi raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Indiferent că ne raportăm la dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 136/1995 (în prezent abrogate) sau la cele ale art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, protecţia oferită prin intermediul FGA izvorăşte dintr-un raport de garantare născut în temeiul legii, aspect reţinut şi de prima instanţă.

Deşi instanţa de fond reţine în mod corect natura juridică a raportului de garantare, în temeiul legii, existent între părţi, a identificat greşit momentul naşterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

Deoarece raportul legal de garantare este accesoriu raportului principal, contractul de asigurare, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, va fi guvernat de aceeaşi lege substanţială.

Cum poliţa RCA a fost emisă de B. la 01.04.2012, rezultă că legea aplicabilă atât raportului principal, cât şi raportului accesoriu de garantare în temeiul legii, este Legea nr. 136/1995.

Având în vedere că FGA este chemat să garanteze pentru repararea unui prejudiciu produs la nivelul anului 2012, apare ca evident că intimatul este parte a unui raport juridic de garantare în temeiul legii, ce era deja născut la momentul procedurii prejudiciului.

Prin urmare, publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut cu mult înainte s-a activat, iar garanţia datorată de FGA a existat pe toată durata raportului principal de asigurare.

Această concluzie, în opinia recurentei-reclamante, este susţinută şi de disp. art. 1339 din C. civ., care vorbesc despre eficacitatea unei obligaţii/a unui drept ca urmare a îndeplinirii condiţiei, iar nu despre naşterea dreptului/obligaţiei.

Cum dispoziţiile Legii nr. 136/1995 nu prevedeau un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit prin Legea nr. 213/2015 echivalează cu aplicarea retroactivă a legii, fapt de contravine dispoziţiilor constituţionale din art. 15 alin. (2).

În sfârşit, a prezentat recurenta argumentele care, în opinia sa, susţin obligarea intimatului pârât direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acestei sume, afirmând că dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015, care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, conduc la concluzia că FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventualele documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

A considerat recurenta că - odată ce intimatul FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 - este evident că, fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 şi Ordinul CSA nr. 5/2010.

A susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare şi îi sunt preluate obligaţiile de către FGA, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

II. Procedura derulată în recurs

Recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

III. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A.

Recurenta reclamantă a formulat critici cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă a normei aplicabile raportului de drept substanţial dedus judecăţii, susţinând că a fost încălcat principiului neretroactivităţii legii civile, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

A mai arătat că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Criticile sunt nefondate, având în vedere că - la momentul încheierii poliţelor de asigurare în discuţie - nu era reglementat legal vreun raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat, Fondul intimat garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Nu se poate vorbi nici despre existenţa unei condiţii suspensive care nu a fost prevăzută expres de lege, întrucât raportul legal de garantare are o existenţă de-sine-stătătoare, nu este accesoriul raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului, iar nu anterior.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului – 28.01.2016, iar cererea de plată a fost depusă la autoritatea pârâtă în data de 15.03.2016, sub imperiul Legii nr. 213/2015, care a intrat în vigoare la data de 27.07.2015.

Aşadar, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv de Legea nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la obligarea directă la plata sumei pretinse.

2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 5.108,76 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3969 din 26 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.