Insureds' Guarantee Fund appeal dismissed: vehicle damage compensation capped by dealership prices found illegal

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 10688/06.11.2017 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1685,28 RON reprezentând diferenţă despăgubiri (bară faţă autoturism avariat).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3179 din 03 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamant.

A fost anulată în parte Decizia nr. 10688/06.11.2017 emisă de pârât, în sensul că a fost admisă în tot cererea de plată formulată de petentul A..

A fost obligat pe pârât la plata către reclamant a diferenţei în cuantum de 1.685,28 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului, a arătat că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 12, art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 16, art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

A menţionat că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, fiind un instrument public de garantare, având obligaţia de a proceda la circumstanţierea dosarelor de daună, astfel încât să fie acceptată la plată doar suma constituită în dauna efectiv suferită.

A mai arătat că instanţa de fond s-a raportat la mecanismul de calcul pe care asigurătorii îl aplică în determinarea despăgubirilor, respectiv, în cazul de faţă, a costului reparaţiilor, ignorând reglementările speciale ale Legii nr. 213/2015 şi înlăturând în mod nejustificat apărările pârâtului prin care acesta a arătat că este ţinut că realizeze o soluţionare în echitate a cererilor de plată, pentru cazuri similare.

Fondul a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului Audatex pentru a evita discrepanţele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată.

4. Apărările intimatei

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu formulează critici concrete şi nu aduce argumente în susţinerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind formulate exclusiv în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, şi nu de o medie a preţurilor practicate de unităţile de specialitate, ori de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În speţă nu poate fi reţinută limitarea acordării despăgubirile la preţurile practicate de către unităţile de reprezentanţă, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamant (prin Norma 2/2015).

Aşa fiind, instanţa de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reţine că în lipsa unui temei legal, instanţa nu poate considera că decizia autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Totodată, reţine Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege şi anume preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În cauză dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit, întrucât în cauză, pe operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparaţiilor efectuate la o unitate specialitate şi probat de reclamantă cu documente justificative, nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite preţuri de reprezentanţă, verificare care a excedat obligaţiei de diligenţă a fondului în raport de dispoziţiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În fine, instanţa de control judiciar aminteşte că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte o limită cu privire la întinderea despăgubirii ce poate fi acordată de FGA (450000 RON per creditor de asigurare), însă acesta excedează obiectul speţei de faţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3179 din 03 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3179 din 03 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 04 februarie 2021.