Appeal dismissed in dispute over retroactive salary recalculation for judges based on statutory sectoral reference values

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti- sectia a VIII-a contencios admistrativ la data de 02.08.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat:

1. Anularea în parte a:

- Ordinului MJ nr. 1472/C/24.05.2017, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale tuturor reclamanţilor pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 1487/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanţilor R. şi N. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 1488/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanţilor G. şi AA. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016.

- Ordinului MJ nr. 1475/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei C. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 2027/C/24.05.2016, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei Z. pentru perioada 01.06.2016-01.10.2016;

2. Obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor:

- pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015.

- pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

3. Obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor restante şi la actualizarea sumei cu rata inflaţiei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1010 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

(iv) a anulat în parte:

- Ordinul MJ nr. 1472/C/24.05.2017, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale tuturor reclamanţilor pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1487/C/24.05.2017, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanţilor R. şi N. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1488/C/24.05.2017, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanţilor G. şi AA. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1475/C/24.05.2017, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei C. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 2027/C/24.05.2016, în ceea ce priveşte VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei Z. pentru perioada 01.06.2016-01.10.2016;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

(vi) a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1010 din 7 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

În motivarea recursului, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a respins eronat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, reţinând că reclamanţii au formulat acţiunea cu respectarea termenului prevăzut de lege, care se calculează de la comunicarea ordinului contestat.

În condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au atacat ordinele emise începând cu 9.04.2015, cererea prin care se pretinde modificarea drepturilor salariale pentru o perioadă în care nu s-a parcurs procedura prealabilă în termenul legal, apare ca fiind prescrisă, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, faţă de temeiul invocat.

Pe fond, în ceea ce priveşte obligarea MJ la emiterea ordinelor de salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu 09.04.2015, majorată cu 10% începând cu 01.12.2015, recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, arătând că la data de 24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 2066/C/2018 prin care s-a stabilit în favoarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 – 31.12.2017.

Prin urmare, având în vedere că prin OMJ nr. 2066/2018 reclamanţilor le-au fost acordate drepturile salariale solicitate şi chiar mai mult prin aplicarea unei VRS de 463,5 RON, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune au arătat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu s-a făcut dovada comunicării către reclamanţi a ordinelor de salarizare, astfel încât nu se poate pune în discuţie o eventuală parcurgere tardivă a procedurii prealabile, chestiune care, de altfel, nici nu a făcut obiect de analiză în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii prin raportare la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, au arătat că, până în prezent, nu au fost emise ordinele individuale pentru reclamanţi, iar ordinul colectiv invocat de recurent nu le-a fost comunicat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, legat de greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că pârâtul a invocat această excepţie raportat la prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 şi la lipsa unei contestări de către reclamanţi a ordinelor salariale emise începând cu data de 9.04.2015.

Prima instanţă a reţinut, în primul rând, că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt relevante sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât textul de lege reglementează procedura prealabilă administrativă, a cărei neîndeplinire în condiţiile şi termenele prevăzute de lege nu atrage sancţiunea prescripţiei, ci inadmisibilitatea acţiunii.

Totodată, a reţinut că prin ordinele contestate, pârâtul Ministerul Justiţiei a recalculat drepturile salariale retroactiv, cu începere din data de 09.04.2015, în baza unei valori sectoriale mai mici de 405 RON, astfel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să pună în discuţie corectitudinea acestei recalculări. Reclamanţii au formulat plângere prealabilă, înregistrată sub nr. x/2017, prin care au solicitat recalcularea drepturilor salariale cu începere din data de 09.04.2015, pe baza unei VRS de 405 RON, care a fost respinsă de Ministerul Justiţiei prin adresa nr. x/2017, ca neîntemeiată.

În condiţiile în care, în speţă nu s-a făcut dovada datei comunicării către intimaţii-reclamanţi a ordinelor atacate, astfel încât să se poată pune în discuţie o eventuală parcurgere tardivă a procedurii prealabile, chestiune care, de altfel, nici nu a fost invocată în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că, în realitate, argumentele recurentul-pârât vizează inadmisibilitatea acţiunii, pentru neparcurgerea procedurii plângerii prealabile de contestare a ordinelor salariale emise începând cu data de 9.04.2015, procedură care nu este supusă în cauza de faţă dispoziţiei legale referite de recurent, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010 care reglementează procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale.

Cu privire la acest aspect, se constată că reclamanţii aveau atât calea procedurală a contestării ordinelor salariale, situaţie în care trebuiau să respecte rigorile contestaţiei efectuate în termenul prevăzut de legea specială, cât şi calea procedurală a acţiunii de obligare la emiterea unor noi ordine de salarizare, situaţie în care trebuia respectată doar cerinţa efectuării unei solicitări pe cale administrativă către pârât.

Or, din petitul acţiunii rezultă că reclamanţii au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Justiţiei de rezolvare a cererii de emitere a unor noi ordine de salarizare, prin care să li se recalculeze drepturile salariale cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016, în temeiul unor prevederi legale şi ca efect al hotărârilor interpretative date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiate pe decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, situaţie în care nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

De altfel, prin decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, că dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Adică, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă categoriile de drepturi reglementate de lege ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii fiind aplicabil dreptul comun, care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

Deşi decizia pronunţată în interesul legii priveste relaţia dintre angajator şi angajaţi, considerentele acestei decizii sunt incidente şi în cazul Ministerului Justiţiei care, în exercitarea atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, emite ordine prin care stabileşte cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanţii, având atribuţii partajate în acest domeniu cu angajatorul, tribunal/curte de apel (căruia îi revine obligaţia de plată a salariilor astfel stabilite).

Cât priveşte susţinerile referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare individuale pentru fiecare reclamant judecător, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

Ordinul MJ nr. 2066/C/24.05.2018 (la nivelul tuturor instanţelor) pe care se sprijină invocarea incidentului procedural este ulterior pronunţării hotărârii recurate şi recunoaşte în favoarea reclamanţilor, începând cu 9.04.2015, o indemnizaţie brută corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale mai mari de 405, majorate apoi, de la 1.12.2015, cu 10%.

Emiterea ordinului colectiv, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare brute cuvenite reclamanţilor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea.

Socotind ordinul menţionat o punere în executare parţială a sentinţei recurate, în contextul în care, până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, nu s-a făcut dovada emiterii noilor ordinele individuale de salarizare, Înalta Curte nu poate primi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1010 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.