FGA liability limited to insurance indemnities excluding contractual late-payment penalties; unproven damage exceeding prior compensation

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

- anularea Deciziei nr. 5818/3.05.2017 emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.723,45 RON reprezentând diferenţa de contravaloare a reparaţiilor autovehicului avariat din urma evenimentului rutier din 13.12.2014;

- obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 18.648,55 RON de la data avizării daunei şi până la data rămânerii definitive a hotărârii de intrare în faliment a asiguratorului B. S.A..

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4914 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs reclamantul A., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

În argumentarea recursului, recurentul a susţinut că hotărârea este nelegală, atât sub aspectul aplicării normelor de drept material regăsite în art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 37 alin. (1) lit. b) şi art. 38 din acelaşi act normative, dar şi sub aspectul analizării prejudiciului cuvenit şi posibilitatea de a fi acoperită dauna în totalitate.

În mod greşit consideră instanţa de fond că suma plătită de 6.576,10 RON, plătită de asigurător, este satisfăcătoare şi echivalentă cu prejudiciul suferit de către reclamant, neluând în calcul probatoriul administrat la dosar.

De asemenea, în mod eronat reţine că dispoziţiile art. 51 alin. (5) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 erau abrogate, întrucât la momentul încheierii poliţei şi a producerii accidentului rutier în vigoare erau dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 23/2014.

A arătat recurentul că a procedat întocmai cum prevăd dispoziţiile art. 51 alin. (1) şi alin. (3), respectiv alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, adresându-se unei unităţi reparatoare în sensul reglementat de lege pentru a cuantifica prejudiciul suferit.

Devizul întocmit de S.C. C. S.R.L. prevedea că valoarea reparaţiilor se ridică la suma de 25.299,55 RON, însă asigurătorul a înţeles să achite doar 6.575,10 RON, în tranşe, ultima fiind achitată imediat după ce a fost chemat în judecată.

Este irelevantă remarca instanţei de fond potrivit căreia "ar fi greu de crezut că recurentul-reclamant nu şi-a reparat autoturismul până în prezent, astfel încât să poată depună şi chitanţele doveditoare", din moment ce a fost depus devizul emis de o unitate service de specialitate care contine costul fiecărei piese avariate, manoperă etc. De altfel, prevederile legale nu impun în sarcina prejudiciatului obligaţia de a depune şi facturile ulterioare reparării autovehiculului pentru o comparare/veriflcare ulterioară acordării despăgubiri.

În egală măsură, aprecierea intimatului-parât, cu privire la cuantumul despăgubirii nu poate fi luată pur şi simplu în considerare de către instanta de judecată fără a avea şi fundament probatoriu.

Din argumentele intimatului-pârât nu reiese algoritmul de calcul al cuantumului prejudiciului, etalonul real la care s-a raportat, dar nici unitatea specializată care a efectuat acest calcul. Practic, intimatul-pârât face o apreciere de ansamblu, utilizând factori generali şi proprii de stabilire a sumei ce i se cuvine, modalitate care contravine prevederilor legale de la art. 51 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este o unitate specializată care să poată aprecia costul avariilor unui autoturism în mod profesionist, astfel că motivele de respingere a cuantumului solicitat nu sunt pertinente.

Cât priveşte expertiza de specialitate administrată în dosarul nr. x/2015, arată recurentul că expertul tehnic numit de către instanţa de judecată a atestat faptul că valoarea pagubei se ridică la suma solicitată de contestator, iar cu privire la TVA, este firesc algoritmul expertului si valoarea acestuia, întrucât potrivit art. 1386 alin. (2) C. civ. "la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului". Or, valoarea TVA la data de 13.12.2014 era de 24%. În plus, aşa cum este şi firesc, fiecărei piese înlocuite i se adaugă la cost şi valoarea TVA, aşa încât o acordare a despăgubirii fără valoarea TVA ar reprezenta o încălcare a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Cu privire la certitudinea prejudiciului, recurentul susţine că această caracteristică este îndeplinită prin însuşi devizul depus. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert. De asemenea, este cert prejudiciul viitor care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor.

Mai mult, dacă acesta nu era cert, nu s-ar fi putut constata că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii vinovatei de producerea accidentului, D., din care derivă şi răspunderea asigurătorului, respectiv a FGA. În plus, instanţa de judecată nu poate considera că suma plătită deja de asigurător este suficientă pentru acoperirea prejudiciului odată ce nu sunt elemente care să dovedească faptul că aceea este, de fapt, valoarea reală a despăgubirii.

Referitor la penalităţile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 37 alin. (1) lit. a) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât legea nu face diferenţiere între penalităţile de întârziere şi debitul principal, iar aceste penalităţi se datorează culpei asigurătorului. Deşi penalităţile curg din nerespectarea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, izvorul lor juridic este tot contractul de asigurare, astfel încât despăgubirea menţionată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este formată atât din debitul principal, cât şi din penalităţi.

Mai arată recurentul că a solicitat penalităţile de întârziere de la data avizării daunei, 17.12.2014, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului (28.04.2016), însă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 22 din Legea nr. 503/2004, Fondului îi revine obligaţia de a plăti întreaga despăgubire.

Raţionamentul instanţei de fond privind plata penalităţilor de întârziere este greşit, neexistând vreo prevedere legală care să facă diferenţa între recuperarea debitului pe calea unei acţiuni în justiţie iar a penalităţilor doar prin înscrierea creanţei la masa credală, ele având acelaşi element generator, anume contractul de asigurare. De altfel, nici legea aplicabilă Fondului nu face vreo distincţie în acest sens.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recuruslui ca nefondat.

III. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul- reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 5818/3.05.2017 emisă de Fondul de Grantare a Asiguraţilor, prin care s-a respins cererea de plată formulată de reclamant atât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor materiale (18.723,45 RON), cât şi penalităţile de întârziere (13.143,86 RON).

Pentru a justifica respingerea cererii, intimatul -pârât a avut în vedere prevederile art. 51 alin. (1), (3) şi 4 din Norma ASF nr. 23/2014, susţinând că pentru aducerea autoturismului în starea anterioară producerii evenimentului a fost suficientă suma de 6.576,10 RON achitată de către asiguratorul S.C. B. S.A..

Acţiunea reclamantului a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că acesta a fost invocat de recurentul reclamant prin raportare la prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora " În cazul în care pentru reparaţiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale", trebuie coroborate cu cele de la alin. (9) şi alin. (10) ale aceluiaşi articol în care sunt indicate limite privind acordarea despăgubirilor.

(9) Despăgubirile nu pot depăşi: (...);

b) cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale.

(10) Dauna totală se defineşte ca fiind situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Înalta Curte împărtăşeşte considerentele primei instanţe şi reţine că devizul estimativ din ianuarie 2015, pe care s-a bazat, de altfel, şi raportul de expertiză întocmit în dosarul x/2015 al Judecătoriei Galaţi, în care expertul nu a făcut o evaluare proprie a despăgubirilor ci a trimis la devizul depus de reclamant (pct. 5.3 din raportul de expertiză), nu dovedeşte că despăgubirile acordate şi primite de reclamant de la asigurator nu ar fi acoperit prejudiciul suferit de acesta.

În mod pertinent a remarcat prima instanţă faptul că, din ianuarie 2015 şi până pronunţarea sentinţei recurate (13.12.2017), au trecut aproape 3 ani, fiind greu de presupus că reclamanul nu şi-a mai reparat autoturismul.

Recurentul- reclamant avea posibilitatea să depună înscrisurile referitoare la repararea autovehiculului, înscrisuri care puteau dovedi dacă suma de 6.576,10 RON, obţinută de la asiguratorul B. S.A, era suficientă sau nu pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant.

Or, devizul estimativ din ianuarie 2015, depus la dosarul de daună, din care rezultă că valoarea reparaţiilor se ridică la suma de 25.299,55 RON, nu prezintă relevanţă în cauză, în condiţiile în care acest cuantum depăşeşte procentul de 75% din valoarea autovehicului (un autovehicul similar ca vechime – mai mare de 11 ani s.n - şi marcă cu cel al reclamantului neputând fi vândut cu mai mult de 6600 euro – informaţii de pe site-urile de specialitate), iar în speţă nu s-a reţinut o daună totală în cazul autovehicului reclamantului, ceea ce demonstrează că respectiva calculaţie depusă nu corespunde pagubei reale suferite de către reclamant.

Nu sunt fondate susţinerile recurentului referitoare la valoarea pagubei şi a TVA, atestate prin expertiza de specialitate administrată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Galaţi, suspendat în prezent, în condiţiile în care, în acel raport de expertiză nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la valoarea autovehicului în cauză, iar taxa pe valoare adăugată a fost indicată la valoarea din calculaţia inţială, fără a se avea în vedere că autovehiculul nefiind încă reparat, reclamantul nu avea cum să plătească pentru reparaţie suma stabilită cu acest titlu de către expert.

Este adevărat că la momentul efectuării reparaţiilor recurentul-reclamant va fi obligat la plata TVA, însă acesta va fi în procentul în vigoare de la acel moment, iar cel puţin până în prezent aceasta a fost în cotă de 20 % în anul 2016 şi de 19% începând cu 1.01.2017.

Ca atare, nu poate fi luată în calcul nici valoarea stabilită prin raportul de expertiză şi nici cea din calculaţia depusă de reclamant, ambele calculând TVA în cotă de 24 % atât pentru piese cât şi pentru manoperă.

Cu privire la certitudine prejudiciului, recurentul -reclamant a susţinut că această caracteristică este îndeplinită prin însuşi devizul depus.

Înalta Curte constată că acest înscris nu are aptitudinea de a proba întinderea prejudiciului suferit a cărui dezdăunare este asigurată prin contractul de asigurare facultativă auto, cât timp devizul reprezintă doar o estimare a costurilor de reparaţie, iar nu o dovadă a prejudiciului cert suferit.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că devizul estimativ din ianuarie 2015, întocmit de o societate cu statut de reprezentanţă E., nu este o probă cu privire la întinderea prejudiciului invocat şi solicitat prin cererea de plată.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant nu doveşte o pagubă efectivă mai mare decât suma ce a constituit despăgubirea plătită, devizul din 2015 reprezentând doar o estimare a costurilor de reparaţie, iar nu o dovadă a prejudiciului cert suferit, prima instanţă a apreciat în mod corect că nu se poate acorda despăgubirea solicitată în plus prin cererea de plată.

Cât priveşte sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurător de la data avizării daunei (17.12.2014), până la intrarea în faliment (28.04.2016), Înalta Curte constată că acestea nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4914 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.