Interpretation of insurance claim cap: application of 450,000 RON limit per claim versus per creditor under subrogation

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 6012/22.05.2017 emisă de pârât, solicitând anularea deciziei şi obligarea pârâtului să acorde despăgubirile conform cererii depuse de către asiguratul B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1320 din 21 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată;

(ii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iii) a anulat Decizia nr. 6012/22.05.2017 emisă de pârât;

(iv) a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri;

(v) a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1320 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei de interes a acţiunii, recurentul-pârât a susţinut că intimata-reclamantă nu urmăreşte un interes patrimonial propriu în prezenta cauză, ci, negându-şi propria calitate de creditor, susţine că plata despăgubirilor trebuie făcute către utilizatorul din contractul de leasing. Întrucât intimata-reclamantă contestă însuşi dreptul său la despăgubire, apreciind că acesta aparţine utilizatorului S.C. C. S.R.L., aceasta nu justifică un interes personal în promovarea cererii de chemare în judecată, iar sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a invocat şi greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susţinut recurentul- pârât că argumentele instanţei de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparţine unui asigurător CASCO şi, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiţia acestei noţiuni se regăseşte în prevederile art. 4 din acelaşi act normativ, care stabilesc şi sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. În privinţa creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar şi neechivoc, intenţia legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligaţiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcţiile unui asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligaţia de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanţei de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege şi a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susţinut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei în temeiul cesiunii poliţei de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanţă din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, aspect pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La data de 4.02.2020, intimata-reclamantă a depus note scrise şi înscrisuri în dovedirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 668 RON, reprezentând onorariu de avocat .

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile referitoare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, care fac trimitere la competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea acestor contestaţii.

Prin urmare, în speţă sunt incidente şi următoarele dispoziţii din Legea nr. 554/2004:

"Art. 1 – (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

(2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Art. 2 – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

Art. 8 – (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

În speţă, Înalta Curte reţine că, deşi cererea de plată a fost depusă de utilizatorul S.C. C. S.R.L., decizia contestată a fost emisă faţă de A. S.A., dreptul de a formula acţiune aparţine, în contenciosul administrativ, persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar şi oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, chiar dacă cererea de plată a fost depusă de un alt subiect de drept, reclamanta este destinatarul deciziei emise de FGA, astfel încât justifică interesul atacării actului vătămător al drepturilor sale.

Recurentul-pârât şi-a fundamentat criticile pe lipsa interesului negării, de către reclamantă, a propriei calităţi de creditor de asigurare, calitate recunoscută de pârât prin decizia atacată. Înalta Curte reţine că aceste argumente nu corespund unei lipse a interesului procesual, definit drept folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat cererea de chemare în judecată, ci sunt aspecte ce ţin de fondul raporturilor juridice dintre părţi. Reclamanta în cauză justifică interesul atacării deciziei emise de pârât în calitate de destinatar al unui act administrativ, pretinzând o vătămare adusă drepturilor sale şi solicitând înlăturarea actului din ordinea de drept, iar existenţa efectivă a unei vătămări reprezintă un aspect de fond, ce nu poate fi dezlegat în cadrul excepţiei lipsei de interes.

Aşadar, în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum şi pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condiţiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În ceea ce priveşte criticile subsumate greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reţine, în principal, că, prin confirmarea soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de plată în considerarea greşită a calităţii finanţatorului de titular al cererii de plată, soluţia asupra chestiunii litigioase a plafonului de despăgubire devine nerelevantă.

În subsidiar, se constată că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Deşi sesizarea care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 29/2020 a privit situaţia juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esenţă, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment şi care, pentru identitate de raţiune, sunt incidente şi prezentei speţe.

Astfel, prin Decizia nr. 4547/27.02.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/23.02.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relaţia cu societăţile de asigurare care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată şi invalidată de Completul pentru soluţionarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, prin decizia nr. 29/2020.

Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile şi speţei de faţă, atât timp cât societăţii reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 688 RON, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea facturii nr. x/04.07.2018, a extrasului de cont din 10.07.2018 şi a fişei de timp aferentă facturii .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1320 din data de 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 668 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta S.C A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.