Validity of "exchange of use" contracts as proof of agricultural land possession for direct subsidy eligibility

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură - Centrul Judeţean Botoşani şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/06.07.2016 şi a Deciziei 34960/27.12.2016 de soluţionare a contestaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean Botoşani şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 prevede că "Beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea"

Pentru a beneficia de acordarea de plăţi trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 alin. (1,) printre care şi cea prevăzută la lit. f), solicitantul având obligaţia "să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".

Conform art. 7 alin. (5) "documentele care dovedesc dreptul de folosinţă se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale (…)".

În acest sens, dispoziţiile art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, în redactarea şi conţinutul de la data depunerii cererii de plată (15 mai 2012), prevăd că "documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participafiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură şi alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrierilor din registrul agricol sau alte acte doveditoare".

Prima instanţă invocă însă şi citează în considerente dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 emis de MADR, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul nr. 31/2013.

Aşadar, instanţa de fond aplică unei cereri de plată din 15 mai 2012 o dispoziţie normativă adoptată ulterior, în anul 2013, încălcând astfel principiul neretroactivităţii legii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006 prevăd că beneficiarii plăţilor directe sunt toate persoanele "care exploatează terenul agricol şi "dovedesc dreptul de folosinţă" asupra acestuia şi nu numai acele persoane care au calitatea de arendaşi, iar dreptul de folosinţă este dovedit exclusiv printr-un contract de arendă.

În cauză, nu se contestă faptul că reclamanta a exploatat terenul agricol pentru care a solicitat plata, teren ce formează obiectul contractelor de schimb de folosinţă nr. x/15 mai 2012, încheiat cu S.C. C. S.R.L. şi nr. x/15.05.2012, încheiat cu S.C. D. S.R.L., dreptul de folosinţă fiind dovedit cu aceste contracte de schimb.

Prin contractul de schimb se transmite nu numai dreptul de proprietate asupra unui bun ci şi orice alt drept real sau de creanţă, corporală sau incorporală.

Prin urmare, contractul de schimb poate avea ca obiect şi schimbul de drepturi de folosinţă, părţile contractante transmiţându-şi reciproc doar folosinţa unor bunuri.

În speţă, contractele de schimb de folosinţă sunt legale şi valabil încheiate.

Natura juridică a acestor contracte nu poate fi schimbată în contracte de subarendare, printr-o interpretare arbitrară a unei autorităţi administrative, contrar înţelesului clar şi vădit neîndoielnic al acestor acte juridice.

Părţile contractelor de schimb de folosinţă nu au calitatea de arendatori ci de copermutanţi şi locatari ai bunului exploatat.

De altfel, în speţă, schimbul de folosinţă a avut şi acordul proprietarilor.

Or, în temeiul dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, A. S.R.L. este beneficiar al plăţilor directe în calitatea ei de locatar al terenurilor agricole exploatate în baza contractelor de schimb de folosinţă nr. x/15.05.2012 şi nr. x/15.05.2012.

Pentru aceste motive nu există nicio neregulă care să justifice în mod obiectiv stabilirea creanţelor bugetare.

Schimbul de folosinţă a terenurilor este un contract nenumit şi este autonom faţă de contractul de arendare.

Principiul securităţii juridice impune ca o reglementare să permită celor interesaţi să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor care le sunt impuse, să aibă posibilitatea să îşi cunoască în mod neechivoc drepturile şi obligaţiile şi să procedeze în consecinţă.

Imperativul securităţii juridice se impune cu o rigoare deosebită in cazul în care o reglementare poate avea implicaţii financiare.

Dreptul comunitar impune aplicarea principiului securităţii juridice beneficiarului de bună-credinţă al sumelor plătite care, intr-o asemenea situaţie nu poate fi obligat la restituire (CJUE — Hotărârea din 21 iunie 2007, C- 158/06).

În cauză din moment ce odată cu depunerea cererii de plată au fost depuse şi contractele de schimb de folosinţă a terenurilor iar Agenţia de Plăţi le-a considerat valabile la acel moment şi nu a informat-o că ulterior, după patru ani, le va interpreta drept contracte de subarendare; din moment ce nu este previzibilă o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006 şi a legislaţiei comunitare în materia sistemelor de plăţi directe pentru agricultori, în sensul excluderii schimbului de folosinţă din categoria documentelor care dovedesc dreptul de folosinţă, buna credinţă a reclamantei este mai mult decât evidentă.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimatele- pârâte au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, apreciind că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care se pot încadra în vreunul din cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele invocate în faţa primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, arătând că argumenele dezvoltate în recurs se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 10 febuarie 2021.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate, sentinţa atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

O primă critică invocată de recurentă vizează aplicarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul MADR nr. 31/2013, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, în raport de cererea de plată formulată la data de 15.05.2012.

Este real că la data formulării cererii de plată (15.05.2012) nu erau în vigoare prevederile art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul MADR nr. 31/2013, însă prin modificările şi completările aduse art. 4 în anul 2013 nu s-a procedat la excluderea unor documente care fac dovada dreptului de folosinţă, pentru a se pune problema unei retroactivităţi a legii, ci s-a realizat doar o circumstanţiere a acestora. În plus, prima instanţă a analizat legalitatea actelor administrative deduse judecăţii prin prisma dispoziţiilor art. 7 din în O.U.G. nr. 125/2006, astfel încât, critica recurentei reclamante apare ca lipsită de relevanţă, nefiind aptă să conducă la reformarea sentinţei.

Cât priveşte criticile ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinul nr. MADR 246/2008, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În acest sens, reţine că, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, "(1) Beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea."

Totodată, în conformitate cu art. 7 din acelaşi act normativ:

"(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească următoarele condiţii generale:

(…)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea;

De asemenea, conform art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate (în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată) prevede:

"(1) Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură şi alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrierilor din registrul agricol sau alte acte doveditoare".

Din economia prevederilor regulamentare rezultă necesitatea dovedirii, atât a utilizării (în sensul de deţinere legală de către fermier) a suprafeţelor, cât şi exploatarea (folosinţa efectivă în scop agricol) a acestora.

Înalta Curte împărtăşeşte considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte faptul că recurenta -reclamantă nu a făcut dovada deţinerii legale a unei suprafeţe de 18,5 ha (9 ha din contractul nr. x/2012 şi 9,5 ha din contractul nr. x/2012) din totalul de 114,73 ha menţionată în cererea unică de plată.

În speţă, recurenta-reclamantă a prezentat contractul de schimb nr. x/15.05.2012, încheiat cu D. S.R.L., având ca obiect suprafaţa de teren de 9 ha, situată pe raza comunei Mihăileşi, jud. Botoşani, suprafaţă care face şi obiectul contractului de arendă nr. x/2009, încheiat între E. şi S.C D., coschimbaşul din contractul de schimb, iar în ceea ce priveşte contractul de schimb nr. x/15.05.2012 încheiat cu S.C. C., având ca obiect suprafaţa de teren de 14 ha, Primăria Comunei Mihăileşti a confirmat prin transmiterea extrasului din Registrul agricol că S.C. C. deţinea în anul 2012 suprafaţa totată de 4,50 ha teren în proprietate şi 70,28 ha teren agricol în arendă. Cum contractul de schimb are ca obiect suprafaţa de teren de 14 ha, rezultă că suprafaţa de 9,5 ha face obiectul unor contracte de arendă.

Or, potrivit art. 1847 din C. civ., aşa cum a reţinut şi prima instanţă, subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei reclamante în sensul că a încheiat contracte de schimb, iar nu de subarendare, cum greşit ar fi considerat prima instanţă.

În acest context, Înalta Curte constată că prin respectivele contracte, recurenta- reclamantă şi-a procurat doar folosinţa suprafeţelor de teren, pentru o utilizare compactă a parcelelor, aşa cum chiar ea a arătat, iar potrivit art. 1777 din C. civ., contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, constituie locaţiune.

De asemenea, C. civ. stipulează expres în art. 1778 că locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.

Prin urmare, în mod corect la examinarea cererii de plată nu s-au luat în considerare toate contractele prezentate, actele administrative contestate fiind legale şi justificat menţinute de instanţa de fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 194 din data de 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.