Tax assessment quashed in part due to statute of limitations for 2008 profit tax
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the taxpayer's appeal, quashed the lower court's judgment, and partially annulled the tax assessment decision and inspection report regarding the 2008 fiscal year, ruling in favor of the company on the issue of prescription. The dispute arose from a tax inspection that imposed additional profit tax and VAT obligations, challenging the legality of the delegated competence of the inspecting authority, the deductibility of royalties and bank guarantee commissions, and the statute of limitations. While the court rejected arguments concerning procedural errors in admitting evidence and the validity of the delegation order, it held that the lower court erred by failing to apply the mandatory interpretation established by the Supreme Court’s Decision No. 21/2020, which dictates that the five-year prescription period for the right to assess profit tax begins on January 1st of the year following the fiscal year in which the taxable profit was realized, thereby rendering the 2008 assessments time-barred.
Legislator headnote
AI generatedart. 330 alin. (1) C. proc. civ, art. 255 alin. (1) C. proc. civ, art. 208 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 13 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Tax assessment quashed in part due to statute of limitations for 2008 profit tax: The dispute arose from a tax inspection that imposed additional profit tax and VAT obligations, challenging the legality of the delegated competence of the inspecting authority, the deductibility of royalties and bank guarantee commissions, and the statute of limitations. While the court rejected arguments concerning procedural errors in admitting evidence and the validity of the delegation order, it held that the lower court erred by failing to apply the mandatory interpretation established by the Supreme Court’s Decision No. 21/2020, which dictates that the five-year prescription period for the right to assess profit tax begins on January 1st of the year following the fiscal year in which the taxable profit was realized, thereby rendering the 2008 assessments time-barred.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited as the legal basis for the court's power to decide on the merits of the case after quashing the lower court's judgment.
Procedural grounds for admitting the appeal, quashing the decision due to incorrect application of material law, and ruling on the merits in re-judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 reclamanta S.C. A. S.R.L a chemat în judecată Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând:
- Anularea în parte a Deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale nr. 97/31.03.2016 emisă de către DGSC ("Decizia de Soluţionare") ca urmare a soluţionării contestaţiei fiscale formulate de Societate şi înregistrată la DGSC sub nr. A SLP 2653/17.12.2015 ("Contestaţia Fiscală");
- Anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/28.10.2015 emisă de AJFP Vaslui ("Decizia de impunere") şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2015 emis de AJFP Vaslui ("RIF") în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar de plată în sarcina Societăţii, în cuantum total de 3.764.739 RON, respectiv:
- 1.612.956 RON - impozit pe profit suplimentar;
- 1.445.383 RON - accesorii aferente impozitului pe profit;
- 436.872 RON - taxă pe valoare adăugată;
- 269.528 RON - accesorii aferente taxei pe valoare adăugată;
- Obligarea pârâtelor la restituirea către societate a sumei de 2.801.897 achitată de Societate în baza unui titlu nelegal;
- Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate societăţii ca urmare a soluţionării prezentei cauze.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta arată că în perioada cuprinsă între 05.05.2014 - 29.09.2015 societatea a fost supusă unei inspecţii fiscale de către reprezentanţii AJFP Vaslui cu privire la impozitul pe profit aferent perioadei 01.01.2008 -31.12.2013, precum şi cu privire la TVA aferentă perioadei 01.12.2008 - 31.01.2014.
Urmare a finalizării inspecţiei fiscale, în data de 28.10.2015 AJFP Vaslui a emis Decizia de impunere şi RIF, prin care organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina Societăţii obligaţii fiscale suplimentare la plată în cuantum total de 3.764.739 RON, după cum urmează:
- 1.662.889 RON - impozit pe profit;
- 1.231.818 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 247.221 RON - penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 474.444 RON - taxă pe valoare adăugată:
- 219.193 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată;
- 65.214 RON - penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată;
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 755 din data de 7 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală–Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei şi a încheierii din data de 01.02.2017 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., formulând critici pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile urmează a fi redate şi analizate în cadrul punctului 5.
4. Apărările formulate de intimată
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, faţă de considerentele hotărârii pe care intimata le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererea de recurs.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte încheierea din data de 01.02.2017, recurenta apreciază că instanţa de fond, în mod eronat, a respins cererea de încuviinţare a probei cu expertiză fiscală iar, prin respingerea probei, au fost nesocotite prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 01.02.2017, prima instanţă a respins ca inadmisibilă proba cu expertiză solicitată de reclamantă, având în vedere că aceasta nu tinde la elucidarea unor împrejurări de fapt, astfel cum prevede art. 330 alin. (1) C. proc. civ., ci se solicită expertului să analizeze relevanţa fiscală a unor raporturi juridice derulate de către reclamantă şi, de asemenea, să precizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de deductibilitate, precum şi dacă documentele financiar contabile depuse de reclamantă îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de legislaţia fiscală în sensul deductibilităţii de la impozitul pe profit, a TVA-ului, aspecte ce urmează a fi lămurite de către instanţa de judecată.
Instanţa de recurs apreciază că în mod corect, prima instanţă a respins proba cu expertiză fiscală solicitată de reclamantă, faţă de obiectivele învederate de aceasta.
Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi.
De asemenea, art. 255 alin. (1) C. proc. civ. prevede că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
Prin respingerea probei cu expertiză fiscală, instanţa nu a încălcat prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. întrucât a analizat, în mod argumentat, susţinerile părţilor, pe baza probei cu înscrisuri administrată la solicitarea acestora, proba cu expertiză fiscală nefiind utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării cauzei.
Într-adevăr, din modul de formulare a obiectivelor expertiezi de către reclamantă, se constată că nu s-a tins la lămurirea unor împrejurări de fapt, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., iar analiza raporturilor fiscale este apanajul instanţei de judecată, şi nu a expertului. De asemenea, instanţa are obligaţia de a interpreta şi aplica normele legale incidente în speţă, raportat la situaţia de fapt, pe baza probatoriului administrat, şi nu expertul, care are doar rolul de a elucida împrejurările de fapt.
În consecinţă, instanţa analizează şi clarifică dacă sunt îndeplinite condiţiile de deductibilitate şi dacă înscrisurile depuse de reclamantă îndeplinesc condiţiile legale.
În concluzie, nu se identifică incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă pronunţată în data de 01.02.2017.
În ceea ce priveşte sentinţa recurată, un prim motiv de recurs se referă la greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la competenţa organului fiscal de a efectua inspecţia fiscală.
Susţine că pârâta a fost decăzută din dreptul de a mai propune probe astfel că instanţa de fond s-a raportat în mod eronat la Ordinul privind dispunerea delegării de competenţă nr. x/28.03.2014, acest înscris fiind valorificat cu încălcarea prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..
Apreciază recurenta că nu a avut loc o delegare de competenţă, neputând fi reţinută incidenţa art. 2 din OPANAF nr. 3816/2013.
În cadrul inspecţiei derulate, organele de control nu au înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite de art. 7 din Ordin. De asemenea, AJFP Vaslui nu a prezentat un act de delegare a competenţei care să justifice dreptul său de a efectua inspecţia fiscală. În aceste condiţii, prezentarea pretinsului act de delegare a competenţei în faţa instanţei nu este de natură să acopere retroactive nelegalitatea inspecţiei fiscale.
Un prim aspect evidenţiat de prima instanţă constă în faptul că reclamanta a formulat critici referitoare la neprezentarea unui ordin de delegare a competenţei şi cea în care susţine că delegarea de competenţă este nelegală, întrucât nu poate opera decât între autorităţi aflate pe acelaşi palier de competenţă, pentru prima data prin cererea de chemare în judecată, cu încălcarea P.G. nr. 92/2003.
Aceste considerente reţinute de prima instanţă sunt corecte, întrucât instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei prevăzută la art. 218 din O.G. nr. 92/2003 trebuie să verifice modul de soluţionare a contestaţiei administrative-fiscale formulate în baza art. 205.
Faţă de prevederile art. 206 din O.G. nr. 92/2003, instanţa nu are obligaţia de a analiza alte critici formulate pentru prima oară în cadrul cererii de chemare în judecată, în afara celor învederate prin contestaţia administrativ-fiscală.
Judecătorul fondului a trecut totuşi la analiza criticilor formulate referitoare la necompetenţa organului fiscal şi a apreciat în mod corect netemeinicia acestora.
Conform prevederilor art. 99 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal. În cadrul ANAF, condiţiile în care se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al preşedintelui ANAF.
Intimata AJFP Vaslui a depus la dosarul de fond Ordinul privind dispunerea delegării de competenţă nr. 852677/28.03.2014 emis în baza Ordinului preşedintelui ANAF nr. 3816/2013 astfel că exista, la momentul întocmirii actului contestat, actul de delegare a competenţei.
Prin încheierea din data de 14.12.2016 instanţa a constatat faptul că probatoriul constă în documentaţia administrativă, respectiv actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, astfel ca nu a operat decăderea şi în privinţa depunerii acestor înscrisuri. Reclamanta nu a înţeles să recureze această încheiere de şedinţă şi, mai mult, instanţa are posibilitatea să dispună administrarea probelor pe care le consider necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, potrivit art. 22 alin. (2) ultima teză C. proc. civ.
Instanţa nu a respins acţiunea ca inadmisibilă astfel că nu se poate pune problema tardivităţii invocării unei excepţii prin întâmpinare, judecătorul fondului făcând discuţii asupra inadmisibilităţii invocării unor motive noi prin cererea de chemare în judecată, doar ca argument juridic.
În consecinţă, nu se identifică o greşită aplicare a normelor de procedură care ar atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 permite completarea Codului de procedură fiscală cu dispoziţiile C. proc. civ. doar atunci când legea de procedură fiscal nu reglementează.
Atât timp cât sunt prevăzute în Codul de procedură fiscală norme referitoare la competenţa organului fiscal şi procedura aplicabilă, este evident că nu pot fi incidente textele din C. proc. civ. invocate de recurentă.
De altfel, recurenta nu a contestat, în cadrul cererii de chemare în judecată, Ordinul de delegare a competenţei astfel că sunt irelevante argumentele cu privire la nelegalitatea delegării de competenţă.
Mai mult, în cuprinsul avizului de inspecţie fiscal este menţionat organul învestit cu desfăşurarea activităţii de inspecţie fiscală iar recurenta nu a formulat obiecţiuni cu privire la necompetenţa organului care a efectuat inspecţia fiscală.
Faptul că nu a fost comunicat recurentei ordinul de delegare a competenţei nu este de natură a conduce la aplicarea sancţiunii anulării raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere întrucât nu este prevăzută o astfel de sancţiune în cazul încălcării acestei obligaţii iar recurentei nu i s-a produs nicio vătămare, aceasta cunoscând care este organul fiscal ce a efectuat inspecţia fiscală, astfel cum s-a arătat mai sus.
În consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privinţa aspectelor invocate de recurentă.
Cu privire la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2008, instanţa de recurs constată că acest motiv de recurs este întemeiat.
Prin Decizia nr. 21, publicată în Monitorul Oficial nr. 1257 din 18 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii,a decis:
"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., astfel că instanţa de recurs nu poate oferi o altă interpretare decât în sensul învederat de către recurentă.
În schimb, Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate celelalte critici formulate de recurentă.
Recurenta susţine greşita aplicare de către instaţa de fond a normelor de drept material cu privire la deductibilitatea redevenţelor plătite de Societate către B. şi C..
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut, cu privire la tratamentul fiscal al revedenţelor plătite de Societate către B. şi C., că redevenţele achitate de Societate nu pot fi considerate cheltuieli deductibile decât dacă modul de calcul al acestora se raportează la veniturile efectiv obţinute din vânzarea produselor pentru care se datorează redevenţa.
Instanţa de recurs nu va primi argumentul potrivit căruia instanţa de fond ar fi confirmat în mod nelegal intervenţia organelor fiscale în convenţia părţilor, în condiţiile în care nu se poate reţine că cele două contracte de acordare a licenţei ar avea putere de lege, astfel cum susţine recurenta.
Aceasta dat fiind că, faţă de dispoziţiile C. civ., contractele sunt obligatorii între părţile acestora, iar prin ele nu se poate deroga de la norme imperative, precum sunt cele ale Codul fiscal. Altfel spus, prin respectivele convenţii nu se poate stabili modul de calcul al bazei impozabile în privinţa impozitului pe profit şi caracterul deductibil al unor cheltuieli, ci numai cuantumul redevenţei ce urmează a fi plătită titularului drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru determinarea acestei baze trebuie luate în considerare numai cheltuielile care sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, astfel cum impun prevederile art. 21 alin. (1) din Codul fiscal.
Ca urmare, în mod legal au apreciat organele fiscale că redevenţa poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit numai în privinţa acelei părţi care este stabilită în funcţie de veniturile impozabile, adică cele efectiv obţinute de contribuabil.
Contrar susţinerilor recurentei, intervenţia organelor fiscale este admisibilă, în raport cu prevederile art. 11 alin. (2) din Codul fiscal, deoarece aceasta priveşte, în fapt, stabilirea cheltuielilor deductibile la calculul impozitului pe profit, iar nu cuantumul redevenţei.
În raport cu cele arătate mai sus, Înalta Curte apreciază drept lipsite de relevanţă susţinerile recurentei privitoare la înţelesul noţiunii de venituri brute/vânzări brute, dat fiind că organele fiscale au urmărit stabilirea părţii din redevenţă care avea caracter de cheltuială deductibilă, conform dispoziţiilor Codul fiscal, iar modul de definire a venitului brut poate fi considerat cel mult un argument subsidiar.
Nu este întemeiată nici critica prin care se susţine că instanţa de fond ar fi desconsiderat în mod nelegal relevanţa controalelor fiscale precedente, în ceea ce priveşte metodologia de calcul a redevenţelor. Aceasta în condiţiile în care scopul prevederilor art. 5 alin. (1) din Codul de procedură fiscală îl constituie stabilirea corectă a creanţelor fiscale, iar recurenta nu a susţinut existenţa unor acte administrativ-fiscale prin care să fie confirmată în mod explicit şi argumentat legalitatea deducerii acelei părţi din redevenţă, care nu corespunde unor venituri efectiv încasate.
Susţine recurenta greşita aplicare a către instanţa de fond a normelor de drept material cu privire la deductibilitatea cheltuielilor aferente comisioanelor plătite de anumiţi clienţi ai Societăţii pentru obţinerea scrisorilor de garanţie bancară.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a reţinut că nu este relevant, din perspectiva tratamentului fiscal, faptul că A. şi-a asumat obligaţii cu privire la costurile de emitere a scrisorilor de garanţie bancară, acestea aparţinând distribuitorilor. De asemenea, a reţinut prima instanţă că nu prezintă relevanţă împrejurarea că fără prezentarea scrisorilor de garanţie bancară A. nu ar fi putut încheia contractele de distribuţie, întrucât aceste aspecte vizează voinţa A., astfel încât cheltuielile aferente comisioanelor de garanţie bancară nu sunt deductibile, nefiind aferente unor tranzacţii încheiate în vederea realizării de venituri impozabile.
În privinţa deductibilităţii cheltuielilor aferente comisioanelor plătite de anumiţi clienţi ai recurentei pentru obţinerea scrisorilor de garanţie bancară, Înalta Curte apreciază drept neîntemeiată critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi ignorat motivaţia economică a deciziei recurentei de a suporta o parte din cheltuiala cu acest comision.
Înalta Curte are în vedere că necesitatea prezentării unei scrisori de garanţie bancară la perfectarea contractelor de distribuţie a fost o condiţie impusă chiar de către recurentă clienţilor săi, fără a exista dispoziţii legale în acest sens. Ca urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că impunerea acestei condiţii a reprezentat exclusiv o manifestare de voinţă a recurentei şi nicidecum o condiţie de ordin legal pentru încheierea contractelor menţionate.
Înalta Curte observă că susţinerea recurentei potrivit căreia ar exista o legătură directă între cheltuiala reprezentând suportarea comisionului aferent emiterii scrisorii de garanţie bancară şi încasarea totală a creanţelor este contrazisă chiar în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac, recurenta susţinând că există un nivel ridicat al creanţelor neîncasate de la clienţi – aproximativ 13.000.000 RON.
De asemenea, nu prezintă relevanţă susţinerile recurentei ce privesc caracterul deductibil al unor eventuale cheltuieli ale sale cu încheierea unor contracte de asigurare a încasării creanţelor, în condiţiile în care aceste cheltuieli ar fi fost în mod neîndoielnic cheltuieli ale recurentei şi nu ale unor terţi.
Nu este întemeiat nici argumentul prin care se susţine că instanţa de fond ar fi reţinut în mod nelegal că acele costuri cu comisioanele aferente scrisorilor de garanţie bancară ar reprezenta cheltuieli ale clienţilor, în condiţiile în care restricţia de vânzare de către recurentă a bunurilor, în lipsa scrisorii de garanţie bancară era una auto-impusă, iar nu o restricţie de ordin legal.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a reţinut nedeductibilitatea TVA aferentă comisionului de emitere a scrisorii de garanţie bancară, pentru motivul că clienţii A. nu aveau înregistrat în domeniul de activitate activităţi financiar-bancare, ci a reţinut că, din moment ce respectivele cheltuieli nu sunt aferente unor tranzacţii încheiate în vederea realizării de venituri impozabile, nu poate fi reţinut nici caracterul deductibil al TVA aferent aceloraşi costuri, din moment ce nu sunt îndeplinite prevederile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal. Acest argument nu a fost criticat în mod explicit de către recurentă.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei prin care se susţine greşita aplicare a legii de către instanţa fondului, în privinţa deductibilităţii cheltuielilor cu serviciile achiziţionate de la D. S.R.L. şi D. S.R.L..
Astfel, Înalta Curte constată că sunt aspecte care ţin de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, susţinerile recurentei potrivit cărora obiectul contractelor de prestări servicii nu viza achiziţii de melasă/uree, ci alte activităţi de consultanţă, precum şi cele referitoare la existenţa unor documente suport ce justifică prestarea efectivă a serviciilor şi la necesitatea achiziţiei acestora. Aceasta întrucât în fapt recurenta critică modul în care judecătorul fondului, prin aprecierea probelor administrate în cauză, a ajuns la concluzia că justificările recurentei-reclamante nu conturează necesitatea serviciilor de consultanţă prestate de societăţile comerciale menţionate, adică nu a fost făcută dovada acestei necesităţi.
Ca urmare, dat fiind că greşita apreciere a probelor nu se regăseşte între motivele de casare enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda la examinarea criticilor care privesc deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile achiziţionate de la D. S.R.L. şi D. S.R.L..
Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că, în raport cu prevederile pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, sarcina probei necesităţii efectuării cheltuielilor cu prestările de servicii revine contribuabilului, astfel că nu se poate susţine omisiunea organelor fiscale de a indica analize de specialitate sau de a efectua un raport de expertiză.
Motivele indicate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate, chiar dacă sunt succinte, sunt suficiente pentru a permite exercitarea controlului judiciar, raţionamentul fiind clar exprimat, în sensul că nu a fost dovedită necesitatea serviciilor de consultanţă prestate de cele două societăţi comerciale, astfel cum impun dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi ale pct. 48 din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că încheierea de dezbateri face corp comun cu sentinţa recurată, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admite în parte acţiunea, se va anula în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 97/31.03.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Decizia de impunere nr. x/28.10.2015, precum şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2015, ambele emise de AJFP Vaslui, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei pentru anul 2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 1 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 755 din 7 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite în parte acţiunea, anulează în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 97/31.03.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Decizia de impunere nr. x/28.10.2015, precum şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2015, ambele emise de AJFP Vaslui, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei pentru anul 2008.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.