Validity of disciplinary sanction for unauthorized individual application for UN mission and unreported private relationship with foreign national, not annual performance evaluation

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.09.2011, sub nr. x/2011, reclamantul A. a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază – SPP, măsura de sancţionare disciplinară cu sancţiunea amânării avansării în grad, precizând că înţelege să conteste, atât hotărârea Consiliului de Judecată, cât şi Ordinul Directorului SPP de aplicare a sancţiunii propuse de Consiliul de Judecată, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea actelor şi măsurilor luate fără respectarea regulilor interne şi a legilor în vigoare.

Reclamantul a formulat în faţa instanţei de fond şi cerere de sesizare a instanţei competente cu excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 09 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a instanţei competente cu excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din 09 iulie 2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare formulate de reclamant.

Prin încheierea din 07 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a anulat cererea de recuzare a judecătorului cauzei, ca netimbrată, şi a amendat reclamantul cu amendă de 200 RON, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de recuzare.

Prin încheierea din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate a ordinului de clasificare, a respins ca inadmisibilă contestaţia împotriva refuzului pârâtului SPP de declasificare a unor documente, a respins excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de reclamant, a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri, a respins proba testimonială şi cererea de obligare a pârâtului la depunerea unor înscrisuri formulate de reclamant şi, după dezbaterea fondului cauzei, a amânat pronunţarea hotărârii în scopul oferirii posibilităţii părţilor de a depune şi concluzii scrise.

Prin sentinţa civilă nr. 6282 din 05 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază – SPP, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) a Consiliului de Judecată, s-a constatat că, în perioada 05.06.2009 – 20.08.2010, reclamantul A. a fost detaşat pentru executarea unei misiuni de protecţie în Sudan, iar în luna iunie 2010, aflându-se încă în detaşare în calitate de ofiţer al Serviciului de Protecţie şi Pază, a aplicat pentru a primi un nou contract în cadrul UNMIS. S-a reţinut că: "În toată perioada cât ofiţerul a discutat cu funcţionarul ONU despre obţinerea unui nou contract nu a raportat şefilor ierarhici despre niciunul din demersurile pe care le-a întreprins, deşi acesta, în calitate de militar, trebuia să cunoască faptul că relaţiile cu orice cetăţean străin, indiferent de calitatea acestuia, trebuiau raportate directorului serviciului (…). În luna septembrie 2007, pe timpul executării primei misiuni în Sudan, lt.col. A. a cunoscut-o pe B., funcţionar ONU (…), relaţiile personale dintre aceştia devenind intime în luna mai 2008 (…). Acesta (ofiţerul) nu a raportat despre permanentizarea relaţiei cu un cetăţean străin".

S-a constatat, astfel, de către Consiliul de Judecată că reclamantul a încălcat:

- prevederile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi prevederile art. 7 lit. a) din Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază, care prevăd că ofiţerul trebuie să respecte regulamentele militare, ordinele şi instrucţiunile interne. Prin demersurile sale şi acordul dat în vederea angajării în cadrul misiunii ONU din Sudan, cu detaşare din partea Guvernului României, ofiţerul nu a respectat procedurile interne de selecţie;

- prevederile art. 7 lit. d) din Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază, care prevăd gestionarea problemelor private într-o manieră care (…) să nu afecteze imaginea instituţiei, prin aceea că ofiţerul, fiind angajat al Serviciului de Protecţie şi Pază, a aplicat în nume individual şi a fost de acord cu încheierea unui contract de detaşare, în condiţiile în care Serviciul de Protecţie şi Pază nu a fost înştiinţat despre aceste demersuri. Imaginea instituţiei a fost afectată prin aceea că au fost încălcate regulile şi etapele pe care trebuie să le parcurgă orice angajat al său pentru participarea la executarea unor misiuni externe sub egida ONU, "O.D. nr. 16 din 04.06.2008 cu privire la organizarea şi funcţionarea structurii de misiuni externe";

- prevederile art. 7 lit. e) din Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază, care prevăd că trebuia să-şi asume responsabilitatea faptelor şi deciziilor proprii, prin aceea că de la începutul cercetărilor nu a recunoscut că a solicitat obţinerea unui nou contract în cadrul UNMIS fără să raporteze comandanţilor nemijlociţi;

- prevederile Instrucţiunii privind organizarea şi desfăşurarea de relaţii externe în Serviciul de Protecţie şi Pază şi modul în care personalul acestuia poate stabili relaţii cu cetăţenii străini în interes personal, prin aceea că a iniţiat şi permanentizat o relaţie cu cetăţeanul străin B., deşi a luat la cunoştinţă, prin semnarea unui angajament de confidenţialitate, despre faptul că angajaţilor din Serviciul de Protecţie şi Pază le este interzis acest lucru, şi nu a raportat despre aceasta pe cale ierarhică directorului Serviciului de Protecţie şi Pază.

Pentru aceste încălcări, reclamantul a fost sancţionat cu "amânarea înaintării în gradul următor pe o perioadă de 2 ani.

Această situaţie de fapt nu a fost contestată de către reclamant, astfel că în raport cu actele ce au stat la baza emiterii ordinului atacat şi cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că actul sancţionator este legal emis.

A reţinut că pârâtul nu a sancţionat pe reclamant pentru modalitatea în care acesta şi-a executat misiunea de protecţie în Sudan şi în legătură cu care reclamantul arată (fără a dovedi) că a primit din partea autorităţilor ierarhice din străinătate calificativul "foarte bine", ci pentru alte fapte săvârşite, iar câtă vreme se verifică aspecte diferite, este posibilă primirea de către reclamant a unor aprecieri diferite.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de anulare a Ordinului Directorului SPP de aplicare a sancţiunii propuse de Consiliul de Judecată ori a altor acte şi măsuri premergătoare apreciate de acesta ca nelegale, instanţa a constatat şi că reclamantul nu a contestat în termenul legal Hotărârea Consiliului de Judecată din 01.02.2011, deşi potrivit regulamentelor interne acest act putea fi contestat în termen de 2 zile lucrătoare de la data aducerii la cunoştinţă printr-un raport scris şi temeinic motivat, înaintat Directorului Serviciului de Protecţie şi Pază.

3. Calea de atac exercitată

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinţei 6282/0511.2012, prin care i s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din: 09.05.2012 (prin care i s-a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate ridicate în contextul invocării nelegalei compuneri a completului de judecată datorate nerespectării prevederilor legale privind repartizarea aleatorie), 09.07.2012 (prin care i s-a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare), 07.09.2012 (de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare) şi 29.10.2012 (prin care i s-a respins cererea de probe, precum şi cererea de declasificare a unor înscrisuri).

A solicitat recurentul admiterea recursului, desfiinţarea tuturor hotărârilor recurate şi, în rejudecare, anularea măsurii sancţionării sale disciplinare cu amânarea avansării în grad, inclusiv a măsurilor şi actelor administrative premergătoare ale intimatului pârât Serviciul de Protecţie şi Pază, vătămătoare la adresa sa.

A arătat, în motivarea cererii de recurs că, prin acţiunea introductivă, a contestat, atât hotărârea Consiliului de Judecată, cât şi ordinul Directorului SPP de aplicare a sancţiunii propuse de Consiliu, urmând să completeze şi să detalieze motivele contestaţiei după ce i s-ar fi comunicat în mod formal actele atacate, comunicare pe care a solicitat-o şi instanţei de fond în cadrul cererii de probe, prin raportare la prevederile art. 172-175 din C. proc. civ., distinct de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale Codului muncii, cu care se completează legea specială a Serviciului de Protecţie şi Pază.

Recurentul a reiterat faptul că, în contextul provocării unor represalii de către conducerea intimatului împotriva sa şi altor colegi care au fost în serviciul ONU, au fost luate o serie de măsuri abuzive, între care şi schimbarea ilegală a aprecierii sale anuale pentru perioada cât a fost în serviciul internaţional al ONU.

Or, potrivit regulilor în vigoare la data respectivă, aprecierea la nivelul SPP nu putea fi alta decât cea primită în misiune externă pe lângă organismele ONU, astfel că a fost încălcat principiul de drept tempus regit actum. Pentru acest motiv a înţeles să conteste raportul de apreciere şi eventualul ordin de validarea acestuia şi să solicite declasificarea Regulamentului incident, în forma în vigoare în perioada de activitate în discuţie şi, respectiv, în forma actuală.

A susţinut recurentul reclamant că nu a avut o conduită culpabilă, abia ulterior, după reacţia sa legitimă şi regulamentară faţă de schimbarea aprecierii anuale, fiind supus unui simulacru de anchetă disciplinară cu privire la perioada în care a activat în misiunea externă la ONU, sub pretextul că ar fi "intrat în legături cu străinii" şi că ar fi avut "relaţii prea apropiate cu un demnitar", cetăţean al SUA, aflat într-o înaltă misiune ONU în câmpul de operaţiuni.

A considerat recurentul că ancheta disciplinară a fost abuzivă şi a avut un scop ilegal, deoarece în cadrul acestei proceduri i s-au cerut în mod nelegal date şi informaţii despre un cetăţean american cu statut de demnitar, precum şi alte informaţii care nu aveau legătură cu activitatea constituţională a SPP.

Aceasta în condiţiile în care recurentul - potrivit Angajamentului de confidenţialitate şi Regulilor specifice personalului cu statut de funcţionar civil internaţional instituite de ONU (şi care constituie o obligaţie internaţională şi a României) - avea obligaţia de a nu divulga în nicio împrejurare niciun fel de date şi informaţii în legătură cu misiunea.

Recurentul reclamant a invocat în faza rejudecării recursului după soluţionarea contestaţiei în anulare nulitatea cercetării disciplinare şi a hotărârii Consiliului de Judecată contestate, faţă de nerespectarea ignorarea art. 9 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, arătând că a indicat conducerii intimatului SPP încălcări ale legii în această instituţie (autoritate administrativă autonomă în sensul dispoziţiilor art. 2 din lege), ultima privind chiar încercările de intimidare care au continuat cu aşa-zisa cercetare disciplinară.

Dosarul de anchetă disciplinară trebuia adus la dosarul cauzei şi cenzurat de instanţa de judecată, astfel că respingerea probelor de către judecătorul fondului constituie un grav abuz şi un act de favorizare a intimatului pârât.

A susţinut, totodată, recurentul încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în fapt nu a existat cercetare judecătorească, i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi principiul egalităţii armelor, de vreme ce nu a avut acces la Regulamentul intern (Instrucţiunile) SPP şi la actele de cercetare disciplinară clasificate ca fiind "secrete de serviciu".

Recurentul a reiterat incidentele şi excepţiile ridicate în faţa instanţei de fond, criticând soluţia judecătorului fondului de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei sale împotriva refuzului intimatului pârât SPP de a declasifica regulamentele interne ale SPP, forma în vigoare la data comiterii pretinselor fapte şi, respectiv, la data cercetării disciplinare, precum şi dosarul de cercetare disciplinară în integralitatea sa, contestaţie întemeiată pe prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002, prin care a invocat caracterul abuziv al clasificării Regulamentului intern şi a Instrucţiunilor menţionate, faptul că este inacceptabil ca o curte de apel să se supună unor norme interne ale altei instituţii sau unor acte normative emise de entităţi ale puterii executive, înlăturând de la aplicare prevederi cu forţă juridică superioară din legi organice.

Recurentul a arătat că se încalcă principiul constituţional al independenţei justiţiei (art. 124 şi art. 133 din Constituţie) prin tolerarea unei ingerinţe nepermise şi instituţionalizarea unui control inadmisibil din partea entităţii executive asupra justiţiei, pe căi ocolite, prin intermediul unor documente cu forţă juridică inferioară legii, prin pretinderea judecătorilor de a deţine certificat ORNISS.

De altfel, în opinia sa erau aplicabile prevederile art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public ale art. 33 din Legea nr. 182/2002, care interzic clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucţionarea justiţiei, precum şi ale art. 24 alin. (5) din Legea privind informaţiile clasificate.

Faţă de aceste aspecte, a arătat recurentul că a înţeles să invoce şi oral în faţa instanţei de fond, la termenul de judecare a cauzei, excepţia de nelegalitate a:

- Ordinului de clasificare ca secret de serviciu a instrucţiunilor interne ale SPP;

- Regulamentului intern al SPP privind cercetarea disciplinară;

- Hotărârii Colegiului Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a introdus o nouă procedură de înlocuire a judecătorului unei cauze, contrar principiului repartizării aleatorii şi principiului continuităţii completului de judecată consacrate prin lege organică, şi în temeiul căruia a fost înlocuit intempestiv judecătorul cauzei.

A arătat recurentul că, în opinia sa, erau îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar excepţia trebuia reţinută spre judecare chiar de către curtea de apel, fiind vorba de acte emise de o autoritate administrativă centrală, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.

Recurentul reclamant a solicitat, în consecinţă, ca instanţa de recurs să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3041 din C. proc. civ., să admită recursul, să desfiinţeze sentinţa şi încheierile recurate, să înlăture măsurile de respingere dispuse prin acestea din urmă, şi rejudecând în fond procesul, să admită contestaţia, să anuleze toate actele şi măsurile luate fără respectarea lor şi legilor în vigoare de intimatul pârât SPP, cu repunerea reclamantului în situaţia anterioară sancţionări abuzive.

A mai arătat că nu a putut să dezvolte nuanţat criticile cu privire la ancheta disciplinară, având în vedere că probele privind instrumentarea nelegală se află chiar în dosarul de cercetare disciplinară clasificat, iar instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 din C. proc. civ. în sensul solicitării declasificării actelor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul pârât Serviciul de Protecţie şi Pază a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinice şi legale a hotărârilor recurate, arătând că toate criticile aduse acestora sunt simple comentarii şi aprecieri chiar jignitoare la adresa judecătorului fondului, iar nu reale motive de nelegalitate.

Se reiau mare parte dintre susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată privind pretinsa nelegalitate a aplicării sancţiunii, precum şi cereri şi excepţii invocate deja în faţa instanţei de fond, cu privire la care recurentul susţine în mod contradictoriu, atât că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra lor, cât şi că le-ar fi respins în mod greşit.

În rejudecarea recursului, după admiterea - prin decizia nr. 3135/14.10.2015, pronunţată în dosar nr. x/2015 - a contestaţiei în anulare exercitate împotriva deciziei nr. 2436/2014 pronunţate în dosar nr. x/2011, recurentul reclamant a depus, la data de 16.11.2016, un înscris prin care a invocat nulitatea cercetării disciplinare, nulitatea raportului de cercetare disciplinară şi nulitatea sancţiunii disciplinare aplicate, pe motivul nerespectării de către angajatorul autoritate administrativă autonomă SPP a obligaţiei prevăzute în art. 7 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 571/2004, nulităţi pe care recurentul le-a apreciat ca fiind "motiv de recurs de ordine publică".

În şedinţa publică din 01.02.2017, apărătorul recurentului reclamant a formulat cerere de acces liber la informaţiile clasificate "secrete de serviciu" aflate la Compartimentul "Documente clasificate" al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a invocat excepţia de nelegalitate a "deciziei/instrucţiunii administrative interne nepublice (secrete) a Înaltei Curţi, luate de un membru al personalului Înaltei Curţi şi/sau de preşedintele/judecătorii completului de judecată" cu privire la refuzul desecretizării unuia sau mai multor documente, arătând că va dezvolta criticile de nelegalitate după comunicarea actului atacat.

Excepţia de nelegalitate a fost respinsă motivat prin încheierea de şedinţă de la 21.06.2017. La 20.06.2017, recurentul reclamant formulase distinct şi acţiune în anularea aceluiaşi act (dosar nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti).

În şedinţa publică din 02.05.2018, apărătorul recurentului reclamant a precizat că recurentul desfăşoară o altă activitate în Afghanistan, dar pentru DPKO, iar nu pentru SPP.

La data de 13.06.2018, recurentul a reiterat excepţia de nelegalitate, care a fost analizată şi respinsă prin încheierea de şedinţă din 21.06.2017 şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1-3, art. 7 şi art. 31-33 din Legea nr. 182/2002.

Prin încheierea de şedinţă din 17.10.2018, pronunţată în dosar asociat nr. x/2015, Înalta Curte a admis cererea recurentului reclamant de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, a respins motivat cererea părţii de suspendare a judecăţii formulată în temeiul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. şi, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul părţilor pentru dezbaterea recursului, reprezentantul recurentului neînţelegând însă să formuleze concluzii şi recuzând completul de judecată.

La termenul de judecată din 16.01.2019, recurentul a reiterat cererea privind accesul neîngrădit la toate actele dosarului, invocând hotărârea CEDO din cauza Miran contra Turciei.

La 05.06.2019, apărătorul recurentului a depus la dosar o cerere înregistrată sub nr. x din 01.02.2019 la UNBR prin care a solicitat "eliberarea unui formular de cerere-tip pentru emiterea unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate" şi acordarea unei audienţe în această problemă, precum şi răspunsul din 15.02.2019 la cererea adresată conducerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a i se permite accesul neîngrădit la documentele clasificate "secret de serviciu".

Prin încheierea de şedinţă din 05.06.2019, apărătorului recurentului i-a fost încuviinţată amânarea judecăţii pentru a avea posibilitatea continuării demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiei de acces impuse de lege.

În următoarea şedinţă publică, din 25.09.2019, având în vedere şi cele relatate de avocatul recurentului reclamant în sensul că nu are până la acea dată niciun răspuns la cererea sa adresată UNBR, instanţa de recurs a acordat un nou termen apărătorului pentru a continua demersurile de obţinere a autorizaţiei de acces, comunicând totodată şi părţii personal faptul că are şi posibilitatea să angajeze un avocat care deţine deja autorizaţie de acces la documente clasificate "secret de serviciu", recurentul personal răspunzând că nu doreşte un alt avocat.

Prin încheierea de şedinţă din 18.12.2019, Înalta Curte a constatat ca fiind tardivă completarea motivelor de recurs (cu atât mai mult cu cât era vorba de o rejudecare a recursului în urma admiterii unei contestaţii în anulare) şi, respectiv, ca fiind inadmisibilă completarea - în faza (rejudecării) recursului - a cauzelor de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză (nulitatea Hotărârii Consiliului pentru neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 571/2004) prin cererea formulată de recurentul reclamant la data de 16.11.2016, pentru motivele arătate în încheierea mai sus menţionată.

La termenul de judecată din 04.03.2020, recurentul reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 172-175, 138, 129 alin. (2)-(5) din C. proc. civ. şi ale art. 7 din Legea nr. 182/2002, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de şedinţă din 11.11.2020.

De asemenea, în şedinţa publică din 11.11.2020, apărătorul recurentului a depus un răspuns al UNBR la cererea nr. x din 15.01.2020, prin care i se adusese la cunoştinţă că trebuie să completeze cererea-tip pentru începerea demersurilor de eliberare a autorizaţiei de acces şi să ataşeze copia încheierii instanţei din care rezultă existenţa documentelor clasificate şi nivelul de clasificare al acestora (o astfel de încheiere de şedinţă fiind cea din 01.02.2017, dosar nr. x/2015).

La data de 08.07.2020, recurentul reclamant a depus şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu chestiuni prejudiciale, cerere respinsă motivat prin încheierea de şedinţă din 11.11.2020.

III. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând sentinţa şi încheierile atacate, prin prisma criticilor invocate şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul nr. P/S.130 din 02.02.2011 al Directorului SPP (declasificat la 16.01.2012), de aplicare a sancţiunii cu amânarea avansării în grad pe o perioadă de 2 ani, arătând că înţelege să conteste şi Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) a Consiliului de Judecată, prin care s-a propus sancţionarea sa şi care a stat la baza actului administrativ contestat.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinice şi legale actele contestate.

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul a criticat, sub aspectul legalităţii, încheierea din 09.05.2012, prin care Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanţei competente cu excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a CAB - Colegiul de Conducere, prin care s-a introdus o nouă procedură de înlocuire a judecătorului primei cauze, care ar contraveni principiului repartizării aleatorii şi principiului continuităţii completului de judecată consacrate prin lege organică.

Înalta Curte împărtăşeşte soluţia şi considerentele judecătorului fondului, în sensul că în cauză nu era întrunită una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, instituită expres în art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv aceea ca respectivul act să aibă legătură cu soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare cu care instanţa a fost învestită.

În speţă, actul contestat pe calea excepţiei viza măsuri administrative, de organizare a activităţii de judecată, în acord şi cu prevederile Legii nr. 182/2002, nefiind vorba de norme de procedură sau de drept material, apte să influenţeze soluţia ce urma să se pronunţe în cauză, în sensul admiterii sau respingerii acţiunii reclamantului.

Referitor la criticarea ca nelegală a încheierii din 09.07.2012, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare, Înalta Curte constată că încheierea în discuţie este una irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, neputând face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs.

Cât priveşte încheierea din 07.09.2012, de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare a judecătorului cauzei, formulată de reclamant, se constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, soluţia de anulare ca netimbrată a unei cereri pentru care legiuitorul a impus plata unei anumite taxe judiciare de timbru (şi în privinţa căreia s-a exercitat calea reexaminării, dar a fost respinsă) fiind prevăzută în mod expres în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Măsura amendării reclamantului prin aceeaşi încheiere, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de recuzare, fiind supusă doar reexaminării la instanţa de fond, nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Înalta Curte reţine că s-a criticat de către recurent în mod distinct şi încheierea din 29.10.2012, încheiere de amânare iniţială a pronunţării, care face parte integrantă din sentinţa recurată.

Analizând criticile aduse sentinţei atacate (inclusiv încheierii de dezbateri mai sus menţionate), Înalta Curte reaminteşte, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 3041 din C. proc. civ. de la 1865, că acest articol nu reglementează un motiv de recurs de-sine-stătător, aplicarea sa putând fi efectuată numai în măsura în care instanţa de recurs este legal învestită cu analizarea cel puţin a unuia dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.

În acest context, se constată în primul rând că recurentul critică omisiunea instanţei de fond de motivare a unora dintre soluţiile pronunţate prin încheierile şi sentinţa recurate, afirmaţie ce se subsumează formal motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), însă această critică nu este fondată, faţă de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că, atât încheierile premergătoare sau interlocutorii recurate, cât şi sentinţa atacată cuprind argumentele pe care s-au întemeiat soluţiile pronunţate, inclusiv aceea de respingere a cererii de chemare în judecată şi a celorlalte cereri incidentale cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori străine de natura pricinii" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de nelegalitate invocat.

Instanţa de fond a analizat cauza sub toate aspectele relevante, neconfirmându-se nici pretinsa nemotivare a soluţiei de respingere a contestaţiei împotriva pretinsului refuz al pârâtului de declasificare a documentelor secrete, câtă vreme încheierea de şedinţă din 29.10.2012 cuprinde motivele de fapt (lipsa contestaţiei adresate instituţiei pârâte) şi de drept (art. 20 din Legea nr. 182/2002 şi H.G. nr. 585/2002) pentru care s-a pronunţat soluţia menţionată.

Recurentul mai critică interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale de către instanţa de fond (ceea ce – formal – se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.), ansamblul criticilor recurentului reclamant reprezentând însă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Or, Înalta Curte nu a decelat aspecte concludente care să susţină ipoteza lipsei de temei legal ori a interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârilor pronunţate.

Astfel, recurentul reclamant a susţinut că, deşi în opinia sa erau îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, iar excepţia de nelegalitate invocată şi oral de el viza acte emise de autorităţi administrative centrale, instanţa de fond nu a primit excepţia de nelegalitate a Ordinului de clasificare ca secret de serviciu a instrucţiunilor interne ale SPP, a Regulamentului intern al SPP privind cercetarea disciplinară şi a Hotărârii Colegiului Curţii de Apel Bucureşti.

Or, aşa cum în mod judicios a arătat în cuprinsul încheierii din 29.10.2012 judecătorul fondului, în speţă nu era întrunită condiţia legăturii determinante a pretinsului ordin de clasificare cu dezlegarea pe fond a cauzei, cu atât mai mult cu cât existenţa unui astfel de ordin nu a fost dovedită.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine critica vizând faptul că încheierea din 29.10.2012 şi sentinţa au fost pronunţate cu încălcarea legii, de un complet nelegal constituit dintr-un judecător incompatibil.

Astfel, referitor la faptul că a se pretinde judecătorilor să deţină certificat ORNISS înseamnă supunerea lor unui control discreţionar din partea unei entităţi din sfera puterii executive, cu încălcarea art. 124 si art. 133 din Constituţie, pe căi ocolite şi prin intermediul unor documente cu forţă juridică inferioară legii, Înalta Curte nu poate fi primi această critică, întrucât vizează Hotărârea nr. 19/2010 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la care excepţia de nelegalitate a fost corect respinsă aşa cum s-a arătat mai sus, în analizarea legalităţii încheierii din 09.05.2012.

Pe de altă parte, se constată că în mod temeinic şi legal primul judecător învestit cu soluţionarea cauzei neposedând un asemenea certificat şi nefiind obligat prin lege să obţină unul, a respectat procedura stabilită prin actul administrativ menţionat, înaintând dosarul la următorul complet care judeca în aceeaşi materie şi era condus de un judecător deţinător de certificat ORNISS.

De asemenea, în mod corect judecătorul fondului a constatat că nu există un incident procedural dintre cele prevăzute de art. 24 şi urm. din C. proc. civ. de la 1865, care să impună trimiterea cauzei la un alt complet pentru soluţionarea acestuia, de vreme ce recurentul reclamant s-a referit la "incompatibilitatea" judecătorului, fără a formula o cerere de recuzare pe acest motiv, iar nelegala compunere sau constituire a completului de judecată constituie excepţie procesuală ce se analizează chiar de completul în faţa căruia s-a ridicat, conform art. 137 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul a solicitat anularea Ordinului nr. P/S.130 din 02.02.2011 al Directorului SPP (declasificat la 16.01.2012), însă nu a invocat în termenul procedural motive de nulitate intrinseci ale acestuia.

În acest sens, Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, unicul pretins motiv de nelegalitate pe care l-a invocat în termenul procedural recurentul reclamant este legat de faptul că în mod nelegal (cu încălcarea competenţelor) intimatul pârât SPP i-ar fi dat o altă apreciere decât cea primită din partea superiorilor săi din suborganizaţia de profil ONU, adică DPKO.

Or, din cuprinsul ordinului şi hotărârii contestate reiese că temeiul legal al sancţionării îl constituie în principal dispoziţiile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995, faptul generator al acestei măsuri fiind reprezentat, potrivit ordinului, exclusiv de împrejurarea încălcării unor obligaţii legale de către recurent.

Într-adevăr, actul normativ primar menţionat reglementează abaterile disciplinare (ca încălcări ale obligaţiilor legale şi regulamentare), precum şi sancţiunile pentru aceste abateri.

Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 80/1995 (forma în vigoare la data faptelor):

"Îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării şi de prezentul statut.

Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii".

Totodată, art. 8 stipulează:

"Cadrele militare au următoarele îndatoriri principale:

a) să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale;

b) să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate. Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor; (...)".

Conform art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, "Pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor, încălcarea normelor de conduită militară, a regulilor de convieţuire socială, ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor li se pot aplica următoarele sancţiuni disciplinare: avertisment; mustrare scrisă; consemnare; retrogradare în funcţie; amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani", aceste sancţiuni aplicându-se potrivit regulamentelor militare.

Din Procesul-verbal întocmit la data de 01.02.2011, cu ocazia desfăşurării şedinţei Consiliului de judecată, la care a fost prezent recurentul reclamant, înscris care nu a fost contestat sub aspectul conţinutului şi validităţii sale, rezultă că partea a luat cunoştinţă de acuzaţiile ce i se aduc, a formulat apărări cu privire la acestea şi a propus în apărare proba cu înscrisuri şi proba testimonială, prezentând corespondenţa purtată cu funcţionarii ONU în vederea încheierii contractului aflat în discuţie şi fiind audiaţi cei patru martori propuşi cu privire la ambele fapte imputate, cel puţin doi dintre martori confirmând în mod expres şi relaţia de natură privată, intimă cu funcţionara ONU.

De-a lungul audierii a recunoscut faptele săvârşite, inclusiv împrejurarea că prin acestea a încălcat regulamentele militare, precizând totodată că a fost instruit, a luat cunoştinţă de aceste regulamente/instrucţiuni încă înainte de plecarea în prima misiune în Sudan.

Înalta Curte constată, deci, că ordinul în discuţie a fost emis de autoritatea administrativă competentă, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor legale menţionate în cuprinsul său, fiind motivat (deşi sumar), atât în fapt, cât şi în drept, permiţând controlul de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi dând posibilitatea persoanei vizate de ordin să cunoască temeiurile şi efectele acestuia şi să poată formula apărare corespunzătoare.

Faptul că acest act administrativ dă eficienţă propunerii formulate de Consiliul de judecată prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) nu poate constitui prin el însuşi un motiv de nelegalitate, câtă vreme hotărârea mai sus menţionată nu a fost desfiinţată şi nici măcar contestată în termenul legal de două zile lucrătoare de către recurent.

De altfel, chiar analizând această hotărâre în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ("Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii"), ca act prealabil care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, instanţa de recurs constată că nu există elemente de nelegalitate, măsura propusă având o bază legală şi nefiind arbitrară, ci rezultat al derulării procedurii disciplinare prevăzute de lege şi regulamente.

Astfel, din actele depuse la dosar reiese că ancheta disciplinară internă desfăşurată în cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază a respectat întocmai, atât procedurile de audiere a celui învinuit şi a martorilor, cât şi de obţinere a probelor, precum şi normele legale şi interne interne în materie, fiind făcută şi o corectă individualizare a sancţiunii, care a ţinut seama atât de gravitatea abaterilor, cât şi de circumstanţele personale ale contestatorului.

În acest sens, Înalta Curte constată că s-a reţinut în sarcina recurentului că a iniţiat şi permanentizat o relaţie intimă cu un cetăţean străin funcţionar în cadrul UNMIS, încălcând astfel o obligaţie legală (şi regulamentară) principală şi neinformând despre aceasta superiorul ierarhic din cadrul SPP.

Totodată, i s-a imputat faptul că a aplicat în nume propriu, dar prevalându-se de calitatea deţinută de ofiţer al Statului Român (SPP), pentru ocuparea unui post de ofiţer de protecţie în cadrul UNMIS, fără a informa conducerea SPP despre intenţia sa şi a primi aprobare în acest sens.

Recurentul nu a contestat niciun moment săvârşirea faptelor mai sus menţionate, limitându-se să invoce doar unele împrejurări care, în opinia sa, ar fi determinante pentru absolvirea sa de orice vină.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit legii, ofiţerii detaşaţi rămân ofiţeri ai Statului Român, nefiind derobaţi de jurământul militar, de obligaţia de loialitate prevăzută de Constituţie, de respectarea legilor şi regulamentelor militare, inclusiv în ceea ce priveşte conduita în timpul serviciului şi în afara acestuia, evaluarea activităţii etc.

Prin Hotărârea nr. A/S-191 din 01.02.2011 a Consiliului de Judecată (declasificată sub nr. x/16.01.2012) s-a reţinut că în perioada 05.06.2009 – 20.08.2010 recurentul reclamant A., fiind detaşat pentru executarea unei misiuni de protecţie în Sudan, în calitate de ofiţer al Serviciului de Protecţie şi Pază, a aplicat în luna iunie 2010 pentru a primi un nou contract în cadrul UNMIS fără să raporteze şefilor ierarhici despre aceste demersuri. De asemenea, în luna septembrie 2007 pe timpul executării primei misiuni în Sudan, reclamantul a cunoscut-o pe B., funcţionar ONU, cu care a început o relaţie devenită intimă în luna mai 2008. Nici despre iniţierea şi permanentizarea relaţiei cu un cetăţean străin reclamantul nu a raportat, potrivit legii.

Încă de la începutul activităţii de ofiţer a cunoscut îndatoririle sale principale, inclusiv pe cea reglementată de prevederile art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, preluate şi în legislaţia secundară (art. 7 lit. a) din Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază), care stipulează că ofiţerul trebuie să respecte regulamentele militare, ordinele şi instrucţiunile interne, obligaţie prevăzută şi în legislaţia primară (art. 7 din Legea nr. 80/1995).

Or, prin demersurile sale şi acordul dat în vederea angajării în cadrul misiunii ONU din Sudan, cu detaşare din partea Guvernului României, nu a respectat procedurile interne de selecţie (stabilite în temeiul art. 27 raportat la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 42/2004 prin act decizional al Directorului SPP), încălcând astfel prevederile legale mai sus menţionate.

Dispoziţiile art. 7 lit. d) din Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază prevăd gestionarea problemelor private într-o manieră care (…) să nu afecteze imaginea instituţiei prin aceea că ofiţerul fiind angajat al Serviciului de Protecţie şi Pază a aplicat în nume individual şi a fost de acord cu încheierea unui contract de detaşare fără să înştiinţeze în prealabil angajatorul său despre aceste demersuri, încălcând regulile şi etapele pe care trebuie să le parcurgă ofiţerii SPP pentru participarea la executarea unor misiuni externe sub egida ONU.

Dispoziţiile art. 7 lit. e) din aceeaşi Instrucţiune îi impuneau recurentului să-şi asume responsabilitatea faptelor şi deciziilor proprii, obligaţie prevăzută şi în legislaţia primară (art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995).

Recurentul avea cunoştinţă de cuprinsul Instrucţiunii privind organizarea şi desfăşurarea de relaţii externe în Serviciul de Protecţie şi Pază şi modul în care personalul acestuia poate stabili relaţii cu cetăţenii străini în interes personal semnând şi Angajamentul nr. P/CR188/02.06.2009 în acest sens, împrejurări necontestate, ci chiar recunoscute expres în faţa Consiliului de judecată.

În plus, cum nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, chiar şi încălcarea doar a obligaţiei prevăzute de art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (actul normativ de rang superior), iar nu şi a altor obligaţii preluate sau detaliate în regulamente/Instrucţiuni era suficientă pentru a justifica aplicarea sancţiunii aflate în discuţie (amânarea înaintării în gradul următor pe o perioadă de 2 ani), câtă vreme s-a optat pentru această sancţiune mai blândă, deşi din cuprinsul procesului-verbal de şedinţă rezultă că se propusese inclusiv trecerea sa în rezervă, sancţiune reglementată de art. 85 alin. (1) lit. j) din aceeaşi lege.

Cât priveşte pretinsa încălcare a dreptului său la apărare şi la un proces echitabil prin aceea că nu a avut acces la documentele clasificate, Înalta Curte constată că dosarul de cercetare disciplinară declasificat integral a fost depus la dosarul instanţei de fond.

La Compartimentul Documente Clasificate al instanţei au fost depuse Instrucţiunea privind normele de conduită a cadrelor militare din Serviciul de Protecţie şi Pază şi Instrucţiunea privind organizarea şi desfăşurarea de relaţii externe în Serviciul de Protecţie şi Pază şi modul în care personalul acestuia poate stabili relaţii cu cetăţenii străini în interes personal, la care, în declaraţia sa olografă din 12.01.2011, ca şi în apărările formulate în faţa Consiliului de judecată, recurentul reclamant face referire expresă, arătând că avea cunoştinţă de aceste reglementări clasificate "secret de serviciu" cu privire la care fusese instruit încă înaintea plecării în prima misiune în Sudan.

Prin urmare, nu se poate reţine vreo vătămare suferită de acesta prin clasificarea Instrucţiunilor şi Regulamentului în discuţie.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reţine că ar fi avut loc vreo încălcare a principiilor contradictorialităţii şi egalităţii armelor, ca elemente fundamentale ale noţiunii de proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, astfel cum a susţinut recurentul reclamant, invocând hotărârea CEDO din cauza Miran împotriva Turciei, în condiţiile în care nici în faţa primei instanţe, nici în faţa instanţei de control judiciar drepturile procesuale ale recurentului nu au fost limitate prin lipsa accesului la eventualele documente clasificate relevante pentru cauză (ca în speţa invocată de partea recurentă).

Astfel, recurentului nu i-a fost împiedicat dreptul de a obţine accesul la eventualele documente clasificate ce interesau în mod direct în raport cu obiectul prezentului litigiu, în condiţiile în care:

- din considerentele sentinţei recurate nu reiese că instanţa de fond şi-ar fi întemeiat soluţia pe documente de al căror conţinut recurentul reclamant nu avea cunoştinţă (a declarat încă din faza cercetării disciplinare că avea cunoştinţă inclusiv de obligaţiile prevăzute de regulamentele/instrucţiunile clasificate în legătură cu care fusese instruit anterior plecării în prima misiune);

- actele de cercetare disciplinară au fost integral declasificate şi depuse la dosar încă din prima fază procesuală (odată cu întâmpinarea);

- a cunoscut depunerea documentelor clasificate invocate la Compartimentul specific al curţii de apel încă din cursul procedurii judiciare de primă instanţă şi nu a făcut dovada efectuării unor demersuri reale şi serioase pentru a obţine cu celeritate autorizaţia de acces necesară. Astfel, a depus la dosar o cerere de comunicare formular şi primire în audienţă din anul 2019 şi apoi un răspuns al UNBR la cererea reiterată în 2020, din care rezultă că apărătorul nu a înţeles în toată această perioadă să procedeze la completarea cererii-tip necesare şi depunerea copiei de pe încheierea de şedinţă din 01.02.2017, din care rezulta existenţa documentelor clasificate şi nivelul de clasificare al acestora şi nu s-a deplasat pentru completarea chestionarului prevăzut în anexa H.G. nr. 585/2002 în prezenţa funcţionarului de securitate desemnat la nivelul UNBR, deşi avea cunoştinţă de procedura pe care el însuşi a depus-o la dosar .

În acord şi cu jurisprudenţa CEDO în materie (hotărârea din cauza Guner Corum c.Turciei, la care se face trimitere, de altfel şi în hotărârea din cauza Miran c.Turciei), Înalta Curte arată că, alegând să activeze într-o instituţie militară, recurentul reclamant şi-a asumat încă de la început să respecte regulile care guvernează o astfel de structură, iar în virtutea statutului său de militar, este legat de stat printr-o legătură specială de încredere şi loialitate, care ar fi ruptă prin acceptarea şi nesancţionarea unor fapte precum cele ale recurentului reclamant.

Curtea Europeană a Drepturilor reaminteşte că, în contextul procedurilor penale, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În orice procedură penală, pot exista interese concurente - cum ar fi securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martorii cu risc de represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă - care trebuie echilibrate cu drepturile acuzatului. În unele cazuri, poate fi necesar să se reţină chiar anumite probe din apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important.

Înalta Curte constată că recurentul reclamant a beneficiat de garanţii apte să îi protejeze interesele, care a avut acces la o instanţă, în cadrul unei proceduri contradictorii şi cu respectarea principiului egalităţii armelor, având în vedere că, potrivit legii a avut, atât posibilitatea - adusă la cunoştinţă, atât prin apărătorul ales, cât şi personal, de către instanţa de recurs (în mod direct prin adresa de la dosar recurs) - de a-şi angaja un apărător deţinător de autorizaţie de acces corespunzătoare, cât şi posibilitatea acordată apărătorului ales de a derula chiar în cursul procesului procedura de obţinere a autorizaţiei de acces la documentele clasificate "secret de serviciu" (despre a căror existenţă a avut cunoştinţă de altfel încă de la începutul litigiului).

Or, deşi în cauză i s-au acordat mai multe termene (inclusiv de către instanţa de control judiciar, la 05.06.2019 şi la 25.09.2019) pentru ca apărătorul său ales să urmeze procedura de obţinere a autorizaţiei de acces necesare, apărătorul recurentului nu a făcut dovada unor demersuri reale şi perseverente în acest sens, iar recurentul personal, deşi i s-au adus la cunoştinţă această situaţie şi posibilitatea de a angaja un apărător deţinător de autorizaţie, a refuzat în mod expres .

Nu în ultimul rând, trebuie observat faptul că ordinul contestat nu a fost emis exclusiv în baza unor documente clasificate, obligaţia principală încălcată fiind prevăzută de legislaţia primară (legea organică, publicată în Monitorul Oficial al României), iar hotărârea cu propunerea de sancţionare care a stat la baza emiterii sale fiind adusă la cunoştinţa recurentului, sub semnătură, în ziua emiterii (fiind şi declasificată ulterior, împreună cu toate actele de cercetare disciplinară).

Cu privire la nulitatea cercetării disciplinare pentru neurmarea procedurii prevăzute de lege pentru avertizorul public, cu prioritate, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a constatat ca fiind inadmisibilă completarea în recurs a motivelor de nelegalitate a actului de sancţionare şi ca fiind tardivă o eventuală completare a motivelor de recurs cu o critică referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2004.

De altfel, din dovezile administrate în cauză nu reiese calitatea recurentului reclamant de avertizor public în sensul art. 3 din lege (persoană care face cu bună-credinţă o sesizare cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei).

Astfel, recurentul a susţinut că a adus la cunoştinţa conducerii instituţiei şi a altor entităţi o ilegalitate săvârşită în cadrul SPP, constând în faptul că, pe parcursul cercetării disciplinare i s-ar fi solicitat date şi informaţii despre cetăţeni străini funcţionari ONU.

O astfel de împrejurare nu a fost însă dovedită în cauză, din dosarul de cercetare disciplinară rezultând doar că recurentul a fost întrebat despre existenţa relaţiei sale personale/intime cu cetăţeanul străin şi neraportarea acesteia, iar nu despre activitatea profesională sau alte informaţii confidenţiale privind funcţionarul ONU. Recurentul nici măcar nu a precizat împrejurările concrete în care ar fi avut loc pretinsa solicitare, ce fel de informaţii i s-au cerut şi de către cine.

Recurentul nu a administrat vreo dovadă a unei solicitări formulate în cursul cercetării disciplinare pentru a se urma procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2004 ("În faţa comisiei de disciplină sau a altor organe similare, avertizorii beneficiază de protecţie după cum urmează: (...); b) la cererea avertizorului cercetat disciplinar ca urmare a unui act de avertizare, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor unităţi prevăzute la art. 2 au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare aplicate.").

Dimpotrivă, în faţa Consiliului de judecată, precum şi prin declaraţiile scrise anterioare, recurentul nu a invocat prevederile Legii nr. 571/2004, ci chiar a precizat că nu a fost ameninţat sau influenţat în cursul cercetării.

În consecinţă, în cauză nu se poate reţine nici încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 9 din Legea nr. 571/2004 referitoare la posibilitatea instanţei de judecată de a dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.

Cu atât mai puţin se poate reţine în contextul expus incidenţa prevederilor art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public ("Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public."), ale art. 33 din Legea nr. 182/2002, care interzic clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucţionarea justiţiei sau ale art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, care stipulează similar în privinţa clasificării informaţiilor secrete de stat.

În sfârşit, Înalta Curte reţine din cuprinsul actelor contestate că apărările formulate de recurentul reclamant nu pot fi primite, ele pornind de la o premisă greşită.

Astfel, în ceea ce priveşte unicul motiv de pretinsă nelegalitate invocat în termenul procedural în cuprinsul acţiunii în anularea Hotărârii nr. A/S-191 din 01.02.2011 (declasificată sub nr. x/16.01.2012) a Consiliului de Judecată şi a Ordinului nr. P/S.130 din 02.02.2011 al Directorului SPP (declasificat la 16.01.2012), referitor la schimbarea nelegală a aprecierii anuale a activităţii recurentului, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi cu depăşirea competenţelor SPP, Înalta Curte constată că acest motiv nu are legătură cu actele contestate, neconstituind vreunul dintre temeiurile de fapt ale acestora.

Nicăieri în cuprinsul Hotărârii Consiliului de judecată din 01.02.2011, de care recurentul reclamant a luat cunoştinţă sub semnătură la aceeaşi dată, fără a formula vreo observaţie, nici în înscrisurile care au stat la baza acesteia (unele declasificate, iar celelalte depuse la compartimentul special destinat documentelor clasificate al instanţei) nu se face referire la calificativul/aprecierea anuală date activităţii recurentului, ci doar la cercetarea disciplinară pentru acele abateri care au fost puse în discuţie în şedinţa Consiliului şi la stabilirea vinovăţiei ofiţerului acuzat, care au condus apoi la formularea propunerii de menţinere în activitate cu aplicarea sancţiunii amânării înaintării în gradul următor pe o perioadă de doi ani.

Este, deci, evident că intimatul pârât nu l-a sancţionat pe recurentul reclamant pentru modalitatea în care şi-a executat misiunea externă de protecţie şi în legătură cu care acesta susţine că a fost evaluat de autoritatea ierarhică străină cu calificativ superior, ci pentru fapte săvârşite în timp ce se afla în executarea unei misiuni în străinătate, sau - deşi aflat în ţară - săvârşite în legătură cu o astfel de misiune.

Amânarea înaintării recurentului în gradul următor nu s-a aplicat în considerarea aprecierii anuale primite de acesta (aspect ce ţine de exerciţiul obişnuit al evaluării activităţii cadrelor militare), ci ca rezultat al unei cercetări disciplinare pentru abaterile de la regulamente pe care le-a săvârşit.

Aşadar, în cauză nu este vorba despre o amânare a avansării în grad cauzată de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 109 raportat la art. 53, 54 privind înaintarea în grad a cadrelor militare din Legea nr. 80/1995, pentru a avea relevanţă aprecierea anuală, ci de aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 33 din aceeaşi lege.

Prin urmare, în mod corect, în limitele învestirii sale, conform principiului disponibilităţii părţilor consacrat de art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., prima instanţă a analizat exclusiv actele cu al căror control de legalitate a fost învestită prin acţiunea introductivă, prin prisma dovezilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în raport cu aceste acte.

De altfel, legalitatea şi temeinicia invocatei decizii de schimbare a aprecierii anuale fac obiectul controlului instanţei de contencios administrativ într-o cauză distinctă (dosar nr. x/2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sau modificarea sentinţei recurate.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 din C. proc. civ. de la 1865, cu aplicarea art. 3041 coroborat cu art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 6282 din 05 noiembrie 2012 şi încheierilor de şedinţă din 29.10.2012, din data de 09.05.2012, din data de 09.07.2012 şi din data de 07.09.2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.