Challenge to annual fee imposed on suspended lawyers; sufficiency of administrative motivation and failure to address essential arguments in judicial reasoning

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Prahova şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea adresei nr. x din 07.12.2016 a Baroului Prahova şi exonerarea sa de plata sumei de 200 RON stabilite prin această adresă; anularea Deciziei nr. 11 din 06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova; Anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile atacate cu recurs

Prin încheierea din 06 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea de abţinere a d-lui judecător B. şi s-a dispus înaintarea dosarului la Registratura instanţei pentru repartizare către un alt complet. De asemenea, s-a constatat că nu au fost îndeplinite acte de procedură în cauză.

Prin încheierea din 28 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea de abţinere.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a dispus amânarea pronunţării la data de 30.10.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4026 din 30 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Baroul Prahova şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017 din dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că este competentă să soluţioneze cauza sub toate aspectele; a luat act de faptul că pârâtul Baroul Prahova a renunţat la proba cu interogatoriul şi a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse de către părţi, acordând cuvântul părţilor asupra cererii de chemare în judecată şi dispunând amânarea pronunţării.

Prin încheierea din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 a dispus amânarea ulterioară a pronunţării.

Prin sentinţa nr. 228 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

A respins excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de reclamant, ca neîntemeiată;

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Baroul Prahova şi a dispus anularea Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova şi exonerarea reclamantului de la plata sumei de 200 RON;

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Naţională a Barourilor din România;

A admis în parte cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtul Baroul Prahova să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxă de timbru şi cheltuieli transport, respingând în rest cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, ca neîntemeiată:

A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON reprezentând onorariu avocat, către pârâtul UNBR.

3. Cererile de recurs

3.1. Prin recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 şi 18 decembrie 2017 şi a sentinţei nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, precum şi împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 şi 16 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, acesta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor şi a sentinţelor atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi pentru capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi obligarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 şi 18 decembrie 2017 şi a sentinţei nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul declarat împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 şi 16 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5 şi 6 C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant au fost expuse în memoriul de recurs depus la dosarul cauzei

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Baroul Prahova împotriva sentinţei nr. 228 din 22 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât au fost expuse în memoriul de recurs depus la dosarul cauzei .

4. Apărările formulate

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Baroul Prahova, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate de către pârât.

4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat.

4.3. Recurentul-pârât Baroul Prahova a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârilor atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru motivele ce vor fi arătate în continuare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Prahova şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea adresei nr. x din 07.12.2016 a Baroului Prahova şi exonerarea sa de plata sumei de 200 RON stabilite prin această adresă; anularea Deciziei nr. 11 din 06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova; Anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 228 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova şi exonerarea reclamantului de la plata sumei de 200 RON, respingând în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 200 RON - taxă anuală- începând cu anul 2016, reprezentând cheltuieli ale Baroului Prahova cu menţinerea reclamantului pe Tabloul Avocaţilor incompatibili/suspendaţi, fiind indicată ca sursă a acestei obligaţii Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Prin Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova s-a respins sesizarea reclamantului prin care solicita exonerarea de la plata taxei de 200 RON sau reducerea la minim, cu motivarea pe de o parte, că sunt necesare cheltuieli considerabile pentru întreţinerea şi actualizarea site-ului, care are înscrişi pe Tablou un număr de 572 avocaţi activi şi un număr de 195 avocaţi suspendaţi sau incompatibili, iar pe de altă parte Hotărârea UNBR nr. 50/12.12.2015 prin care nu stabileşte un minim al taxei.

Aceste două acte administrative sunt contestate în primul rând pentru lipsa motivării corespunzătoare. Astfel, în ceea ce priveşte Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, se susţine că nu cuprinde motivele pentru care i s-a impus cuantumul maxim şi nu sunt indicate concret cheltuielile care au determinat necesitatea obligării lui la această sumă. Pe de altă parte, Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova nu cuprinde o analiză şi o motivare pe fond a contestaţiei formulată împotriva Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova.

Or, analizând aceste două acte administrative contestate, instanţa fondului a constatat că nu îndeplinesc exigenţa impusă în privinţa motivării unui act administrativ.

Astfel, obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

În acest sens, art. 31 alin. (2) din Constituţia României prevede expres că autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care, pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de nelegalitate.

În jurisprudenţa comunitară s-a reţinut în mod constant că amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis şi de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită fiind considerată cu lipsa motivării.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat ca întemeiate susţinerile reclamantului, Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova fiind practic nemotivată, iar Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Prahova fiind insuficient motivată, modalitate care nu permite părţii interesate să poată verifica temeiurile şi efectele deciziei administrative, precum şi a proporţionalităţii măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă şi cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prima instanţă le-a apreciat ca neîntemeiate, potrivit următoarelor considerente:

Prin Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România s-a instituit o taxă anuală de maxim 200 RON pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de barouri cu evidenţa şi menţinerea pe tablou a avocaţilor suspendaţi conform art. 28 din Legea nr. 51/1995, decizie care a fost comunicată barourilor, motiv pentru care Baroul Prahova a pus-o în executare prin emiterea Adresei nr. x/07.12.2016.

În ceea ce priveşte obligativitatea publicării Hotărârii în Monitorul Oficial, instanţa de fond a reţinut că nu se aplică prevederile art. 11 alin. (1) al Legii nr. 24/2000 în acest caz, deoarece UNBR-ul este, potrivit art. 78 din Statutul Profesiei de Avocat "persoana juridica de interes public, înfiinţată prin Lege, cu patrimoniu propriu şi organizare de sine stătătoare" şi nu autoritate publică.

Consiliul UNBR este, potrivit art. 66, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 51/1995 "organul reprezentativ şi deliberativ al barourilor din România şi asigura activitatea permanenta a UNBR" şi "adopta hotărâri în interesul profesiei", prin urmare, având în vedere atribuţiile Consiliului prevăzute de Legea 51/1995 şi Statut, Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului UNBR este legală şi opozabilă prin publicarea acesteia pe site-ul UNBR.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate al Hotărârii, invocat de către reclamant, privind adoptarea acesteia cu exces de putere şi încălcarea Legii nr. 51/1995, judecătorul fondului l-a apreciat ca neîntemeiat întrucât Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a fost adoptată în şedinţa din 12 decembrie 2015, de către Consiliul UNBR, organ de conducere al UNBR, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea 51/1995, cu respectarea Legii nr. 51/1995 şi a Statutului Profesiei de Avocat, mai mult decât atât, Hotărârea nr. 52/12.12.2015 se bazează, este argumentată chiar de cele doua acte normative anterior menţionate, ceea ce denotă legalitatea şi temeinicia acesteia.

Susţinerile reclamantului referitoare la faptul că măsura dispusă prin Hotărârea nr. 50/12.12.2015 este excesivă, au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât în mod corect s-a apreciat pe de o parte că nu se impune a se face deosebiri în ceea ce priveşte achitarea unor taxe pentru activităţi de secretariat şi jurisdicţie profesională, între avocaţii aflaţi pe oricare dintre cele două tablouri, iar pe de altă parte nu este echitabil ca pentru avocaţii aflaţi pe Tabloul suspendaţi/incompatibili aceste costuri să fie suportate doar de către avocaţii cu drept de exercitare a profesiei.

În ceea ce priveşte nivelul taxei, curtea de apel a reţinut, de asemenea ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamantului întrucât, astfel cum rezultă din prevederile art. 56 alin. (2) lit. a) şi o) din Legea nr. 51/1995 Consiliul baroului adoptă hotărâri pentru aplicarea şi respectarea prevederilor legii şi ale statutului profesiei şi stabileşte cote de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului şi întrucât art. 337 alin. (2) din Statutul profesiei impune în sarcina Consiliului UNBR stabilirea limitelor maxime ale taxelor prevăzute la art. 337 alin. (1) referitoare la activităţi de secretariat şi jurisdicţie profesională, această obligaţie se regăseşte în cuprinsul hotărârii.

Referitor la susţinerile privind neindicarea minimului taxei şi a criteriilor în baza cărora taxa va fi fixată de fiecare barou în parte, prima instanţă a apreciat, de asemenea, că sunt neîntemeiate întrucât din interpretarea textelor de lege care au incidenţă în cauză rezultă că această taxă nu se aplică în mod discreţionar pentru avocaţii din cadrul aceluiaşi barou, ci în mod unitar, cu luarea în considerare a plafonului maxim de 200 RON şi a situaţiei concrete din cadrul fiecărui barou în parte deoarece, deşi fiecare barou are cheltuieli privind activităţile de secretariat şi jurisdicţie profesională, activităţi IT, costuri mentenanţă pagină web, acestea sunt diferite, în funcţie de numărul de avocaţi înscrişi în respectivul Barou.

Reţinând ca neîntemeiate susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte Hotărârea Consiliului UNBR nr. 50/12.12.2015, apreciind că această hotărâre îndeplineşte cerinţa exigenţei motivării unui act administrativ şi constatând că este legală sub toate aspectele invocate şi ca întemeiate susţinerile privind Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova şi a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova, instanţa de fond, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a admis în parte acţiunea, conform dispozitivului sentinţei, mai sus redat.

2.1.1. Recursul declarat de reclamant

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod explicit asupra unor argumente esenţiale invocate de recurentul-reclamant în motivarea capătului de cerere referitor la anularea Hotărârii nr. 50/12.12.2015 a Consiliului UNBR, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii şi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului nu a analizat deloc susţinerile reclamantului referitoare la faptul că din interpretarea prevederilor art. 28 lit. c) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 49 alin. (1) lit. c) din Statutul profesiei de avocat, în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi contribuţiilor profesionale, se dispune suspendarea din profesia de avocat, ceea ce înseamnă că atâta timp cât o persoană este suspendată din profesie nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani către barou sau UNBR.

De asemenea, instanţa de fond nu a analizat decât formal argumentul reclamantului referitor la nelegalitatea hotărârii UNBR atacate, în raport cu neindicarea minimului taxei şi neprecizarea criteriilor în baza cărora organul abilitat va putea stabili taxa concretă pentru fiecare destinatar. Aceasta în condiţiile în care în considerentele sentinţei atacate s-a procedat la analizarea din această perspectivă a "textelor de lege care au incidenţă în cauză" şi nu a conţinutului actului normativ atacat, iar reclamantul a invocat caracterul discreţionar al actului prin neasigurarea pentru particulari a echilibrului şi a garanţiilor de echitate.

În schimb, Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Înalta Curte are în vedere că, dincolo de faptul că textul legal menţionat se aplică autorităţilor administrative autonome, iar nu entităţilor asimilate unei autorităţi publice centrale, hotărârea UNBR atacată este un act administrativ individual, dat fiind că se aplică unui număr determinabil de subiecţi, respectiv tuturor avocaţilor din România.

Nu sunt întemeiate nici criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant cu privire la încheierile Curţii de Apel Ploieşti din 11.12 şi 18.12.2017, în condiţiile în care calitatea sa de magistrat al Curţii de Apel Bucureşti determină aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) din noul C. proc. civ., acesta având astfel obligaţia de a sesiza o curte de apel învecinată celei la care are calitatea de magistrat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 şi 16 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

Potrivit art. 457 alin. (1) noul C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Înalta Curte are în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispoziţiile art. 483 noul C. proc. civ.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanţe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanţei de apel, fiind delimitată astfel, expres şi limitativ, categoria hotărârilor judecătoreşti supuse acestei căi de atac.

În aceste condiţii, părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În speţă, se constată că: prin încheierea din 06 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis o cerere de abţinere; prin încheierea din 28 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în acelaşi dosar nr. x/2017 s-a respins o cerere de abţinere; prin sentinţa civilă nr. 4026 din 30 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Înalta Curte constată că nici încheierile de respingere a declaraţiilor de abţinere şi nici sentinţa de declinare a competenţei nu sunt supuse vreunei căi de atac, conform dispoziţiilor art. 53 alin. (1), respectiv art. 132 alin. (1) noul C. proc. civ., şi, prin urmare, calea de atac formulată împotriva unor asemenea hotărâri este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte încheierea din 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, nici în privinţa acesteia, recurentul nu avea deschisă calea recursului, în condiţiile în care prin aceasta s-a dispus amânarea pronunţării la data de 30.10.2017, fiind vorba de o hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, cum sunt hotărârile primei instanţe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanţei de apel, fiind delimitată astfel, expres şi limitativ, categoria hotărârilor judecătoreşti supuse acestei căi de atac. Mai mult, încheierea de amânare a pronunţării, întrucât poate fi atacată doar odată cu hotărârea de soluţionare a cauzei, este supusă doar căilor de atac pe care această hotărâre le permite. Or, în raport cu prevederile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac.

2.1.2. Recursul declarat de pârâtul Baroul Prahova

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat argumentele esenţiale invocate în apărare de acest pârât, prin întâmpinare, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, pârâtul Baroul Prahova a arătat că adresa nr. x/07.12.2016 nu reprezintă un act administrativ şi, ca urmare, nu poate fi supusă anulării, apărare care nu a fost însă în niciun fel examinată de către judecătorul fondului.

Cât priveşte celelalte critici formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate.

Astfel, nu se poate reţine că adresa nr. x/07.12.2016 este motivată, în condiţiile în care hotărârea UNBR nr. 50/12.12.2015 stabilea un cuantum de maxim 200 RON al taxei pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de barouri cu evidenţa şi menţinerea pe tablou a avocaţilor suspendaţi, iar nu un cuantum fix.

De asemenea, nu poate fi considerată drept motivată nici Decizia nr. 11/2017 a Consiliului Baroului Prahova, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamant împotriva adresei menţionate. Aceasta în condiţiile în care, după cum în mod corect a reţinut curtea de apel, prin decizia menţionată nu se răspunde în niciun fel motivelor de nelegalitate invocate de reclamant prin plângerea prelalabilă.

2.1.3. Concluziile instanţei

Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Rolul principiului motivării hotărârilor judecătoreşti, consacrat prin acest text legal, este acela de a asigura o bună administrare a justiţiei şi de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.

De asemenea, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt analizate de instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor probatorii (hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina contra României).

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deşi prima instanţă a admis în parte acţiunea, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumente esenţiale expuse de părţi. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluţionarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum acestea au fost relevate prin cererile si apărările părţilor. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicţie împiedică instanţa de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

În raport cu aceste împrejurări, instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra criticilor formulate de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte modul de acordare a cheltuielilor de judecată, urmând ca aceste critici să fie avute în vedere de către instanţa de rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţilor adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 şi 16 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 şi 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de A. şi de Baroul Prahova împotriva sentinţei nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 şi 16 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 şi 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Admite recursurile declarate de A. şi de Baroul Prahova împotriva sentinţei nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 decembrie 2021.