CNA competence to order cessation of misleading advertising versus MFP exclusive jurisdiction over contraventional measures

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 iulie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 367 din 10.06.2016 emisă de CNA, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privinţa spotului publicitar B. în sensul de a se respecta condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 379 din 19 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a dispus anularea Deciziei CNA nr. 367/10.06.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 379 din 19 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei, ignorând cadrul legal în care autoritatea emitentă a actului administrativ ce a făcut obiectul controlului de legalitate, Consiliul Naţional al Audiovizualului, îşi desfăşoară activitatea de reglementare şi control asupra conţinutului serviciilor de programe oferite publicului, respectiv Legea audiovizualului, apreciind în mod cu totul eronat că actul administrativ emis în baza şi cu respectarea acesteia constituie doar o măsură complementară, singurele atribuţii ale CNA fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de MFP, raportându-se numai la conţinutul adresei DGRFP 3719/18.04.2016 şi la dispoziţiile Legii nr. 158/2008.

Or, lecturând actul contestat, se poate constata că la baza emiterii acestuia a stat analiza proprie a Consiliului cu privire la conţinutul comunicărilor comerciale audiovizuale, discuţiile şi votul membrilor în şedinţa publică, doar rapoartele de monitorizare analizate în şedinţa publică din 9 iunie 2016 fiind întocmite urmare a adresei nr. x/18.04.2016 a DGRFP, iar nu actul în sine, respectiv decizia emisă de Consiliu, actul contestat în speţă.

Mai mult, se poate constata că niciunde în cuprinsul acestuia nu se face vreo referire ori trimitere la Legea nr. 158/2008, ori la publicitate înşelătoare, analiza Consiliului asupra comunicărilor comerciale audiovizuale difuzate de posturile de radio şi de televiziune încadrându-se strict în sfera informării corecte a publicului, în competenţele oferite de Legea audiovizualului nr. 504/2002 autorităţii garant al interesului public în domeniul audiovizualului, şi doar în raport de prevederile acesteia şi ale normelor de reglementare emise în aplicarea ei. Folosirea unor practici comerciale înşelătoare, astfel cum sunt acestea reglementate de Legea nr. 158/20208, a fost transpusă în Codul audiovizualului în art. 104, şi nicidecum în art. 93, care a constituit temeiul juridic al aplicării deciziei contestate.

În acest context, înlăturarea de către instanţa de fond a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, reţinute de autoritate ca fiind încălcate de respectivele comunicări comerciale audiovizuale, pentru că "în opinia Curţii, textul invocat - prin gradul ridicat de generalitate- se poate ridica cel mult la rang de principiu care trebuie să guverneze comunicarea comercială audiovizuală, fără a putea constitui, prin sine însuşi, un temei pentru demersuri ale pârâtului CNA de genul celui din prezenta cauză, acestea din urmă regăsindu-se într-o altă reglementare, respectiv Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare(...)" constituie premisa eronată a analizei şi considerentelor instanţei de fond la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

În susţinerea greşitei interpretări a normelor de drept material, învederează că "temeiul demersului" CNA, respectiv emiterea actului administrativ a cărui anulare se solicită prin cererea introductivă de instanţă, după analiza şi constatările privind conţinutul (imagini/informaţii scrise sau sonore) unei comunicări comerciale audiovizuale, respectiv ale unor spoturi publicitare difuzate către public de furnizorii de servicii media audiovizuale în cadrul programelor acestora, în raport de dispoziţiile legale din domeniul audiovizualului, recurentul invocă prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 1 - (1) în sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

12. furnizor de servicii media - persoană fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conţinutului audiovizual al serviciului media audiovizual şi care stabileşte modul de organizare a acestuia;

15. comunicare comercială audiovizuală - mesaje sonore sau în imagini, cu sau fără sunet, care sunt destinate să promoveze, direct ori indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei persoane fizice ori juridice care desfăşoară o activitate economică. Mesajele respective însoţesc sau sunt incluse într-un program în schimbul unei plăţi ori contraprestaţii sau în scopul autopromovării. Formele de comunicaţii comerciale audiovizuale includ publicitatea radiodifuzată şi televizată, sponsorizarea, teleshoppingul, plasarea de produse şi alte forme de publicitate;

17. publicitate televizată - orice formă de mesaj difuzat fie în schimbul unei plăţi, fie al unei contraprestaţii sau difuzat în scopuri de autopromovare, de către o persoană juridică publică sau privată ori de către o persoană fizică, în legătură cu o activitate comercială, ramură de activitate, meserie ori profesie, pentru a promova furnizarea de bunuri şi servicii, inclusiv bunuri imobiliare, drepturi şi obligaţii;

Art. 3 (3) Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale.

Art. 10 - (1) Consiliul Naţional al Audiovizualului, denumit în continuare Consiliul, este autoritate publică autonomă sub control parlamentar şi garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale.

(2) Consiliul este autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor prezentei legi.

(3) În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, Consiliul are obligaţia să asigure:

h) transparenţa activităţii proprii;

i) creşterea nivelului de sensibilizare a opiniei publice în legătură cu utilizarea serviciilor media audiovizuale, prin dezvoltarea şi promovarea educaţiei pentru media la nivelul tuturor categoriilor sociale;

l) monitorizarea serviciilor de programe şi a serviciilor media audiovizuale, inclusiv a celor la cerere, în vederea respectării de către acestea a prevederilor legale în materie.

(4) Consiliul îşi exercită dreptul de control asupra conţinutului programelor oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale numai după comunicarea publică a acestor programe.

(5) Controlul exercitat de Consiliu asupra conţinutului serviciilor de programe oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale şi asupra ofertei de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii se realizează periodic şi ori de câte ori Consiliul consideră că este necesar sau primeşte o plângere cu privire la nerespectarea de către un furnizor a prevederilor legale, a normelor de reglementare în domeniu ori a obligaţiilor înscrise în licenţa audiovizuală.

Conform dispoziţiilor art. 15- (1) În îndeplinirea funcţiilor şi a atribuţiilor ce îi revin potrivit prezentei legi, Consiliul emite decizii, instrucţiuni şi recomandări, în prezenţa a cel puţin 8 membri şi cu votul a cel puţin 6 membri.

(2) Şedinţele Consiliului sunt publice, cu excepţia cazului în care se propune preşedintele şi se alege vicepreşedintele, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) şi (3).

(3) Votul este totdeauna deschis, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 14 alin. (1) şi (3).

(4) Exprimarea fiecărui vot deschis este însoţită de motivarea acestuia.

(5) Deciziile Consiliului având caracter normativ, inclusiv motivarea acestora, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(6) Deciziile Consiliului, altele decât cele precizate la alin. (5), inclusiv motivarea acestora, precum şi instrucţiunile şi recomandările emise de Consiliu se fac publice.

(7) Actele având caracter normativ emise de Consiliu pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de acestea.

(8) Deciziile având caracter individual se comunică celor interesaţi şi intră în vigoare de la data comunicării, dacă nu se prevede altfel.

Conform dispoziţiilor art. 17 - (1) Consiliul este autorizat:

d) să emită, în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în prezenta lege şi, cu precădere, cu privire la: (...) comunicări comerciale audiovizuale, inclusiv publicitate, plasare de produse, publicitate electorală şi teleshopping.

Dispoziţiile art. 88 menţionează că: (1) Supravegherea respectării, controlul îndeplinirii obligaţiilor şi sancţionarea încălcării prevederilor prezentei legi, precum şi a deciziilor şi instrucţiunilor cu caracter normativ emise în baza şi pentru aplicarea acesteia revin Consiliului, (....).

Art. 89 - Exercitarea activităţii de control prevăzute la art. 88 se realizează, în condiţiile prezentei legi, astfel:

- din oficiu;

- la cererea unei autorităţi publice;

- ca urmare a plângerii depuse de o persoană fizică sau juridică afectată în mod direct prin încălcarea prevederilor prezentei legi.

- ca urmare a plângerii depuse de organizaţii neguvernamentale specializate în protejarea drepturilor omului, a drepturilor femeii şi copilului."

Din aceste dispoziţii reiese în mod clar faptul că, în calitate de garant al interesului public în domeniul audiovizualului, în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul intervine pentru ca, în cadrul serviciilor de programe, inclusiv în ce priveşte conţinutul publicităţii, publicului să îi fie respectate drepturile având în vedere, pe lângă dispoziţiile cu caracter de principiu stabilite la art. 3 aplicabile oricărei comunicări audiovizuale şi dispoziţiile Capitolului III1, Comunicări comerciale audiovizuale, din Legea audiovizualului, în special dispoziţiile art. 29, care stabilesc condiţiile care trebuie respectate de comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale.

Având în vedere "elementul determinant" al analizei, "anume, adresa nr. x/18.04.2016 a DGRFP Bucureşti", judecătorul fondului nu a considerat ca fiind relevante pentru judecarea cauzei prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002, act normativ în aplicarea căruia a fost emisă legislaţia secundară, respectiv Decizia nr. 220/2011, şi care conferă Consiliului Naţional al Audiovizualului competenţe atât în calitate de unică autoritate de reglementare în domeniul audiovizual (în materie de publicitate - art. 17 (1) lit. d) pct. 1) şi 9), cât şi de unică autoritate care supraveghează conţinutul programelor audiovizuale difuzate, inclusiv în privinţa comunicărilor comerciale audiovizuale, respectiv a publicităţii şi teleshoppingului.

Mai mult, instanţa de fond interpretează, în mod greşit, chiar şi prevederile Legii nr. 158/2008, atunci când stabileşte că CNA nu are nici o competenţă în analiza caracterului înţepător al publicităţii, în aplicarea sancţiunii contravenţionale, în dispunerea măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuţii în materie fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de MFP, respectiv de ANPC, după prealabile analize ale acestora.

De asemenea, cu referire la încălcarea competenţei, instanţa de fond reţine în mod eronat că CNA nu ar fi respectat dreptul la apărare al reclamantei prevăzut de art. 9 din Legea nr. 158/2008, în condiţiile în care, pe de o parte, actul contestat, cu privire la a cărui legalitate era chemată să se pronunţe nu a fost emis în temeiul Legii nr. 158/2008, iar respectivul articol priveşte strict procedurile MFP/ANPC, iar, pe de altă parte, din conţinutul deciziei, precum şi din actele depuse la dosar rezultă fără echivoc faptul că reprezentanţii reclamantei au participat la şedinţa publică a Consiliului din data de 14 iunie 2016.

În ce priveşte ultimul considerent al instanţei de fond constând în sublinierea "justeţei criticilor reclamantei privind efectul suspensiv al plângerii formulate de aceasta împotriva menţionatului proces-verbal de sancţionare contravenţională" şi invocarea în susţinerea lui a prevederilor art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora "plângerea suspend executarea", şi a dosarului nr. x/2016 solicită să se constate că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită cu privire la actul administrativ cu al cărui control de legalitate a fost investită în cauză.

Astfel, deşi nu arată care este finalitatea unui raţionament juridic în legătură cu emiterea de către CNA a Deciziei 367/2016 anterior rămânerii definitive a sentinţei prin care a fost anulat "Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 07.04.2016" şi acest act, instanţa concluzionează că prin eludarea caracterului suspensiv al plângerii formulate de reclamantă în dosarul nr. x/2016, soluţionat prin decizia civilă 6183/19.10.2017 a Tribunalului Bucureşti, nu se impune analiza caracterului întemeiat sau nu al imputării publicităţii înşelătoare.

Sub acest aspect, arată că actele invocate de instanţa de fond nu au stat la baza emiterii Deciziei nr. 367/10.06.2016 a Consiliului Naţional al Audiovizualului, contestată în dosar, autoritatea nu a fost parte în Dosarul înregistrat sub nr. x/2016*, nefiindu-i opozabile aşadar, dispoziţiile instanţei cu privire la anularea unui proces-verbal în care, de asemenea, nu avea nici o calitate.

Faţă de argumentele prezentate, solicit admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii intimatei-reclamante şi menţinerea deciziei nr. 367/10.06.2016 emisă de C.N.A. ca fiind legală şi temeinică.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29.05.2021, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 367 din 10.06.2016 emisă de CNA, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privinţa spotului publicitar B. în sensul de a se respecta condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a dispus anularea Deciziei CNA nr. 367/10.06.2016 reţinând în esenţă că, Consiliul Naţional al Audiovizualului nu are nicio competenţă în analiza caracterului înşelător al publicităţii, în aplicarea sancţiunii contravenţionale, în dispunerea măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuţii în materie fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de MFP, respectiv ANPC, după prealabile analize ale acestora. În acest sens s-a reţinut că DGRFP a sesizat CNA prin adresa nr. x/18.04.2016 şi, în temeiul art. 14 din Legea nr. 158/2008, a solicitat punerea în aplicare, în domeniul audiovizualului, măsura deja dispusă.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs se susţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care se poate constata că analiza şi considerentele instanţei de fond prin reţinerea ca fiind aplicabilă Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare se întemeiază pe greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei, precum şi faptul că în mod greşit s-a raportat la conţinutul adresei DGRFP nr. x/18.04.2016. Din actul contestat rezultă că la baza emiterii acestuia a stat analiza proprie a Consiliului cu privire la conţinutul comunicărilor comerciale audiovizuale, discuţiile şi votul membrilor în şedinţa publică şi doar rapoartele de monitorizare analizate în şedinţa din 9 iunie 2016 au fost întocmite ca urmare a adresei nr. x/18.04.2016 a DGRFP, iar nu actul în sine.

Într-adevăr, prin Decizia nr. 367/10.06.2016, contestată în cauza pendinte, s-a reţinut că la baza adoptării acesteia se află reclamaţia înregistrată la CNA cu nr. 3719/18.04.2016, iar recurentul-pârât CNA a dispus intimatei-reclamante intrarea în legalitate în privinţa spotului publicitar B., în sensul respectării condiţiilor specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală şi s-a menţionat că au fost analizate rapoartele întocmite de Direcţia Monitorizare cu privire la spotul publicitar "B." difuzat de posturile de televiziune şi de radio în cursul lunii aprilie 2016.

Însă, la emiterea adresei nr. x/18.04.2016 Ministerul Finanţelor Publice – DGRFP Bucureşti a avut în vedere faptul că în perioada 2013-2015 şi ianuarie 2016-18.04.2016, S.C. A. S.R.L. a încălcat prevederile art. 4 coroborat cu art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 158/2008 şi a solicitat Consiliului Naţional al Audiovizualului, ca în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 158/2008, republicată, să ia măsurile corespunzătoare pentru aducerea la îndeplinire a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor Seria A/2011 nr. x prin care s-a dispus ca măsură complementară încetarea utilizării mesajelor publicitare "x", cu sau fără menţiunea "x"; "B. x" modificat din noiembrie 2015, cu sau fără menţiunea "pentru categoriile electrocasnice, electronice, IT, multimedia listate în stoc propriu" şi interzicerea oricăror forme de promovare similară a acestora de către S.C. A. S.R.L.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod eronat susţine recurentul-pârât că adresa nr. x/18.04.2016 emisă de Ministerul Finanţelor – DGRFP Bucureşti ar fi un act de sesizare în sensul art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că Legea nr. 158 din 18 iulie 2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă (*republicată*) are drept scop protecţia comercianţilor împotriva publicităţii înşelătoare şi a consecinţelor defavorabile ale acesteia, precum şi stabilirea condiţiilor în care publicitatea comparativă este permisă şi se aplică conţinutului materialelor publicitare şi mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informaţiei.

Referitor la sesizare, competenţă şi sancţiuni, art. 7 alin. (1) din Capitolul III al Legii nr. 158/2008 menţionează că: "În vederea combaterii şi stopării publicităţii înşelătoare şi a respectării dispoziţiilor privind publicitatea comparativă, comercianţii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 lit. d), precum şi asociaţiile şi organizaţiile care au un interes legitim pot să sesizeze Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Consiliul Naţional al Audiovizualului.", iar la alin. (2) se menţionează că: "În vederea respectării dispoziţiilor privind publicitatea comparativă, consumatorii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 lit. h), pot să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor."

Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, "(1) În cazul în care se constată încălcarea de către comerciantul care îşi face publicitate a dispoziţiilor prevăzute la art. 4 şi 6, ţinând cont de toate interesele implicate în cauză şi, în special, de interesul public, Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune, odată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute la art. 10 alin. (1), următoarele măsuri complementare:

a) încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale;

(...)

(3) Măsurile prevăzute la alin. (1) vor fi luate prin intermediul unei proceduri accelerate, în sensul că acestea vor fi îndeplinite de comerciantul contravenient în termen de 5 zile de la data înmânării sau a comunicării procesului-verbal de constatare şi de sancţionare a contravenţiei prin care măsurile au fost dispuse".

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită critica recurentului-pârât în sensul că prima instanţă a înlăturat în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, conform cărora: "Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale", atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media şi radiodifuzori şi reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Naţional al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicţia României să se conformeze normelor de interes public general şi este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, reclamanta nefiind o astfel de entitate.

Dubla calitate a Consiliului Naţional al Audiovizualului, de garant al interesului public şi de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale nu poate atrage competenţe ce-i nu revin sub imperiul Legii nr. 504/2002.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura atribuţie a recurentului-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului era de a lua măsurile corespunzătoare care intră în sfera de competenţă a acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 158/2008, însă prin emiterea Deciziei de sancţionare nr. 367/10.06.2016 în cuprinsul căreia s-a dispus măsura încetării publicităţii înşelătoare sau a celei comparative ilegale, care indiferent de mijlocul de comunicare, constituie măsură complementară a sancţiunii contravenţionale, a încălcat competenţa Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

În concluzie, aspectele invocate de recurentul-pârât prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, având în vedere că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, în baza art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 379 din 19 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2021.