Scope of freedom of expression protection for ethnically critical media content under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 19 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanţei să constate încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 prin soluţionarea de către pârât, în mod incomplet şi cu ignorarea unor aspecte esenţiale, a petiţiei reclamantei nr. 1023/01 03 2019, şi în consecinţă:

- să anuleze Hotărârea nr. 444/2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- conform prevederilor Art. 18 din Legea 554/2004, să oblige Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri cu privire la petiţia reclamantei nr. 1023/01 03 2019, cu respectarea strictă a prevederilor O.G. nr. 137/2000;

- obligarea pârâtului C.N.C.D. la plata daunelor morale ocazionate reclamantei, în sumă de 10.000 RON.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 134 din 30 decembrie 2019, Curtea de Apel Apel Târgu Mureş– secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea reclamantei A., la soluţionare cererii privind obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata daunelor morale şi a respins în rest cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta a susţinut următoarele:

În faţa instanţei de fond nu a reclamat acea calificare (incompletă), ci faptul, că din Hotărârea nr. 444/2019 al CNCD nu rezultă în mod clar si fără echivoc, dacă sancţiunea s-a aplicat si lui B., respectiv acela, că din acea calificare se poate trage concluzia, că reclamaţia vizavi de acea persoană nu a fost cercetată de loc si nici nu a fost sancţionat. Legat de aceasta a arătat în cererea care face obiectul prezentului dosar, că "CNCD are posibilitatea dar si obligaţia de a obţine adresa persoanei reclamate de la autorităţile din Topliţa", afirmaţie care nu a fost combătută cu vreun argument legal de către prima instanţă, însă neglijată la formularea sentinţei.

Formularea instanţei de fond "apare ca fiind legală" este la rândul său ambiguă, o acţiune este sau nu este legală, iar în cazul în care prima instanţă a constatat că acea acţiune a fost legală, atunci ar fi fost de obligaţia să formuleze într-un mod neechivoc (gen: a fost legală) şi să arate şi baza legală pe care se întemeiază acea constatare. Cert este, că dacă prima instanţă ar fi aplicat corect prevederile O.G. nr. 137/2000, atunci ar fi trebuit să constate, că prin necercetarea petiţiei în raport cu B. şi prin nesancţionarea lui, CNCD şi-a încălcat obligaţiile legale, şi astfel ar fi trebuit să admită cererea. Cu alte cuvinte prima instanţă a aplicat greşit normele de drept materiale.

În sentinţă se afirmă cu privire la pretinsele idei revizioniste despre care şi CNCD a afirmat că: "Că astfel de idei sunt vehiculate în spaţiul public este indubitabil, a se observa, doar cu titlul de exemplu, în sprijinul acestei concluzii a Consiliului, accesarea unor pagini web deschise publicului larg", urmat de două pagini web în limba română.

Cele două pagini sunt create şi întreţinute de etnici români, astfel acelea nu pot fi considerate dovezi care atestă faptul că există "revizionism unguresc", în mod logic nu au cum să demonstreze, că ar exista astfel de idei printre etnicii maghiari, sunt - ca şi articolele reclamate de noi - nişte afirmaţii ale unor etnici români despre maghiari. Relevant ar fi fost dacă instanţa ar fi putut da ca exemplu pagini web în limba maghiară unde etnici maghiari etalează nişte idei revizioniste.

Chiar dacă ar exista astfel de idei şi tendinţe, acelea pot fi asociate numai cu persoane identificate care le îmbrăţişează, or articolele reclamate de noi la CNCD generalizează şi afirmă, că toţi maghiarii sunt revizionişti, o afirmaţie în mod evident neadevărată, respectiv degradantă, care în mod indubitabil cade sub incidenţa O.G. nr. 137/2000.

Tot cu privire la puctul 3. din petiţia adresată CNCD, prima instanţă afirmă, că "prezentarea unei istorii extrem de subiective a relaţiilor româno- maghiare care, a reţinut Consiliul, deşi sunt de natură să atingă dreptul la demnitate că creeze un cadru ostil, degradant faţă de comunitatea maghiară, intră în sfera libertăţii de exprimare." Or cele două constatări în mod logic se exclud reciproc, pentru că libertatea de exprimare se intinde exact până la punctul în care atinge drepturi şi lezează demnităţi.

Arată că prima instanţă a trecut cu vederea peste faptul că a emite teorii despre structura psihică a ungurilor nu este o istorie subiectivă ci o afirmaţie eminamente rasistă. Or conform O.G. nr. 137/2000, manifestările rasiste trebuie sancţionate sever, de unde rezultă, că şi în această privinţă prima instanţă a aplicat greşit normele de drept materiale, invocând libertatea de exprimare.

Pe pagina 6 din Sentinţă prima instanţă face referiri generale la jurisprudenţa CEDO despre nevoia de ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, şi ajunge la concluzia, că în cazul de faţă o ingerinţă mai pronunţată nu se impune. Asta în condiţiile în care la punctul 7. din cerere s-a arătat în concret cum apreciază CEDO necesitatea acelei ingerinţe. Or din cele arătate rezultă clar, că în acest caz ingerinţa este necesară, pentru că în articolele şi comentariile la cele reclamate se întâlnesc un număr foarte mare de afirmaţii injurioase, care au unicul scop de a jigni, şi care astfel nu pot fi motivate cu libertatea de exprimare.

Cu privire la individualizarea corectă a sancţiunilor aplicate, prima instanţă apreciază că trebuie avut în vedere audienţa nesemnificativă a afirmaţiilor şi comentariilor care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000, însă ajunge la acea concluzie în mod cu totul eronat, făcând referire la numărul mic de vizualizări ale articolelor pe pagina www.x.ro şi la numărul mic de comentarii pe pagina informatiahr.ro, ignorând totalmente faptul, că nu se poate şti câţi au citit articolele pe pagina informatiaharghitei.ro şi că aceleia au fost distribuite pe Facebook (respectiv comentariile care încalcă legea au fost făcute acolo), or fiecare dintre persoanele reclamate are mii de urmăritori pe Facebook şi postările respective au fost distribuite de sute de cititori (şi aşa mai departe), astfel nu se poate estima nici măcar cu aproximaţie audienţa la care acelea au ajuns, dar cu siguranţă este mult-mult mai mare decât aprecierea instanţei de fond.

Tot legat de individualizarea sancţiunilor arătă că a motivat atât în faţa CNCD cât şi în cererea adresată instanţei necesitatea aplicării unor sancţiuni cu o forţă de retenţie suficientă, având în vedere antecedentele persoanelor reclamate, respectiv principala sarcină a CNCD, acea de a preveni ca pe viitor aceste persoane să încalce legea. O simplă privire pe paginile web şi Facebook ale persoanelor reclamate demonstrează, că sancţiunea aplicată prin Hotărârea 444/2019 nu a avut nici un efect, fiecare dintre ele are aceeaşi activitate, încalcă în mod regulat prevederile O.G. nr. 137/2000. Astfel în mod evident este nevoie de aplicarea unor sancţiuni mult mai severe.

Arătă în continuare, că la fel ca CNCD, şi instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la solicitarea mai multor măsuri formulate în sesizarea adresată CNCD (sancţionare, obligarea de a îndepărta textele reclamate, obligarea la publicarea hotărârii, monitorizarea paginilor reclamate). Or conform C. proc. civ., prima instanţă avea obligaţia de a se pronunţa cu privire la fiecare capăt de cerere, astfel se poate constata, că a încălcat şi reguli de procedură. Astfel acele solicitări (toate având bază legală şi fiind pertinente şi necesare în opinia noastră) au rămas în continuare nici admise şi nici respinse, o situaţie care necesită o rezolvare concretă.

Ca o remarcă generală se poate constata, că prima instanţă face în sentinţă o sinteză destul de amănunţită a cererii (din care totuşi lipsesc elemente importante), dar în motivarea ei evită să se pronunţe la un număr însemnat de paragrafe (puncte, argumente) din cerere, cu toate că acelea sunt importante şi relevante.

Or conform C. proc. civ. judecătorul este obliga să stăruie pentru a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului în cauza, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. A neglija aspecte şi informaţii esenţiale (asupra cărora a atras atenţia) este echivalent cu încălcarea acestei obligaţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul pârât C. a solicitat respingerea recursului reclamantului, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică,

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 4 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Hotărârii nr. 444/2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării emise de intimatul-pârât.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că pârâtul Consiliul a adoptat o soluţie în spiritul legii, nefiind detectată necesitatea restrângerii dreptului la libertate de exprimare

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea corectă a prevederilor legale.

Prin Hotărârea nr. 444 din 17.07.2019, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a soluţionat petiţia nr. 1023 din 01.03.2019 formulată de A., în sensul că a apreciat că afirmaţiile din materialul analizat, potrivit cărora tragedia adevărată este aceea că toate aceste generaţii au fost crescute şi educate în spiritul iredentismului şi revizionismului, cultivându-se permanent ura faţă de poporul român invadator, reprezintă discriminare şi încalcă dreptul la demnitate, sancţionându-i pe D., E. şi C. cu avertisment, recomandându-li-se ca în viitor să se abţină de la publicarea unor materiale care produc efecte discriminatorii.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că în cauză nu a avut loc o individualizare corectă a sancţiunilor aplicate.

Contrar susţinerilor recurentului potrivit cărora din Hotărârea nr. 444/201 nu rezultă dacă sancţiunea a fost aplicată şi lui B., Înalta Curte constată că, din examinarea sentinţei atacate, rezultă că instanţa de fond a arătat clar şi fără echivoc faptul că, în raport de B., soluţia Consiliului de a aprecia petiţia drept incompletă, având drept consecinţă lipsa unei cercetări, apare ca fiind legală.

De asemenea, criticile recurentului referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a susţinerilor referitoare la obligaţia pârâtului de a obţine adresa persoanei reclamante sunt nefondate, instanţa de fond arătând, că deşi petenta nu s-a prevalat de textul art. 154 alin. (8) din C. proc. civ., totuşi s-a apreciat că nu nici ar putea fi aplicat, în condiţiile în care acesta face referire expresă la instanţele de judecată, doar acestora fiindu-le recunoscut accesul la baze de date deţinute de autorităţi şi instituţii publice, iar procedura pe care autoritatea o urmează este una specială, derogatorie de la C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici alegaţiile prin care se susţine ambiguitatea formulării "apare ca fiind legală", referitor la soluţia pârâtului, nerezultând concret un motiv de nelegalitate a hotărârii, sensul fiind acelaşi cu "este legală".

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la sancţiunea aplicată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate, prima instanţă apreciind că faptele pentru care reclamanta Fundaţia a sesizat Consiliul au fost analizate din perspectiva dreptului la demnitate, criteriul de diferenţiere fiind acela al apartenenţei etnice, iar Consiliul a făcut evaluări, emiţând propria concluzie asupra acestora, nesusceptibilă de proba verităţii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".

Înalta Curte constată că în mod corect nu s-a considerat necesară restrângerea dreptului la exprimare, neputându-se aprecia că materialele expuse de recurenta-reclamantă se încadrează într-un discurs al urii sau al ameninţărilor directe pentru integritatea fizică.

În acest sens, Înalta Curte reţine că libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie.

Hotărârile CEDO acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

Or, în cauză, Înalta Curte constată în acord cu prima instanţă, că expresiile folosite şi comentariile legate de comunitatea maghiară, au fost analizate din perspectiva dreptului la demnitate, Consiliul apreciind corect că se impune aplicarea sancţiunii cu avertisment.

Contrar celor susţinute de recurentă, prima instanţă nu a constat că sintagmele folosite sunt de natură să atingă dreptul la demnitate că creeze un cadru ostil, degradant faţă de comunitatea maghiară, intră în sfera libertăţii de exprimare, ci a redat acest punct de vedere al Consiliului, constatând că în raport de întregul material invocat de reclamantă, pârâtul a avut în vedere o îmbinare între judecăţi de valoare şi anumite elemente cu caracter faptic, nefiind identificată o nevoie socială imperioasă, pentru justificarea necesităţii unei ingerinţe asupra libertăţii de exprimare într-o societate democratică, ceea ce a şi condus la sancţionarea reclamaţilor D., E. şi C. cu avertisment, acestora recomandându-li-se ca pe viitor să se abţină de la publicarea unor astfel de materiale.

Nici susţinerea că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unor capete de cerere formulate în faţa Consiliului nu poate fi primită, având în vedere că în urma analizei materialului probator, s-a apreciat că hotărârea Consiliului este legală.

În fine, criticile recurentei referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor paragrafelor din cererea de chemare în judecată sunt nefondate. Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, iar hotărârea instanţei de fond care o validează este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material, fapt ce reclamă menţinerea ei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge ca nefundat, recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 134 din 30 decembrie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.