Taxpayer wins VAT exemption for intra-Community supplies; tax assessment annulled and refund ordered.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/20118, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. (a) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi la pct. 5.4. din Ordinul preşedintelui Administraţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015:

- anularea Deciziei Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 215/07.05.2018, comunicată în data de 10.05.2018, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de impunere nr. x/25.09.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015;

- anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată reprezentând T.V.A în cuantum de 3.511.851 RON şi accesorii aferente T.V.A în cuantum de 2.448.827 ron, stabilite în sarcina societăţii cu consecinţa restituirii obligaţiilor suplimentare de plată în cuantum de 5.960.678 ron, precum şi obligarea autorităţilor publice la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 227 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de A.N.A.F – D.G.S.C referitor la capătul de cerere privind restituirea obligaţiei fiscale de 5.960.678 RON, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte solicitarea de restituire a acestei sume.

Pe fondul cauzei, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Direcţia Generală de Soluţionări a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală–Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva soluţiei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs societatea S.C. A. S.R.L. solicitând admiterea cererii, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea lămuririi depline a situaţiei de fapt, respectiv refacerea probatoriului şi efectuarea unei noi expertize judiciare în specialitatea fiscalitate apreciată ca fiind de natură a lămuri situaţia de fapt fiscală.

În subsidiar, s-a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei D.G.S.C nr. 215/07.05.2018, a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată reprezentând T.V.A în cuantum de 3.511.851 ron şi accesorii aferente TVA în cuantum de 2.448.827 RON, stabilite în sarcina societăţii precum şi a obligaţiilor suplimentare de plată în cuantum de 5.960.678 RON şi obligarea autorităţilor publice la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac recurenta – reclamantă a invocat o încălcare de către instanţa de fond a regulilor de procedură prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul că, magistratul nu ar fi soluţionat litigiul conform normelor de drept aplicabile, contrar principiului legalităţii.

Din acest punct de vedere s-a argumentat că s-ar fi nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, respectiv cel care se referă la rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ., în sensul că magistratul fondului nu ar fi ţinut cont de dispoziţiile exprese ale Titlului VI din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, care normează în termeni foarte clari condiţiile pentru acordarea scutirii de T.V.A.

Mai mult decât atât, prin nerespectarea acestor prevederi s-ar fi nesocotit şi principiul legalităţii, reglementat de art. 7 C. proc. civ., susţinând recurenta – reclamantă pe acest aspect că judecătorul fondului ar fi interpretat de o manieră originală Codul fiscal, care reglementează modalitatea de dovedire a livrării intracomunitare pentru acordarea scutirii de T.V.A, ignorând reperele din jurisprudenţa C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, având în vedere natura interesului public ocrotit prin normele care instituie principiile fundamentale ale procesului civil, societatea recurentă a considerat că ar fi incidente dispoziţiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

În opinia sa, prin nesocotirea rolului în procesul civil, în sensul însuşirii de către magistrat a unor aspecte trunchiate din raportul de expertiză întocmit în cauză, prezumând asupra stării de fapt şi analizând exclusiv un singur document din întreg probatoriul depus, curtea de apel ar fi ajuns la o soluţie nelegală.

Raportat la circumstanţele cauzei, recurenta-reclamantă a învederat instanţei de control judiciar că în speţă s-ar fi administrat şi valorificat proba cu expertiză contabilă, deşi problema de drept ar fi impus în mod evident opinia unui specialist în materia fiscalitate.

De altfel, nelegalitatea soluţiei de fond ar fi rezultat şi din motivarea sentinţei exclusiv prin preluarea unor paragrafe din raportul de expertiză şi prin raportare la un singur document (formularul tip SCAC 2004) depus de organele fiscale, care nu ar fi fost considerat de către legiuitor ca fiind document justificativ pentru acordarea scutirii de TVA.

A subliniat recurenta – reclamantă că neregularităţile semnalate cu privire la modalitatea de întocmire a raportului de expertiză nu i-ar putea fi imputate, dat fiind faptul că societatea ar fi solicitat, în mod expres, administrarea unei expertize fiscale cu obiective specifice acestei materii.

În continuarea susţinerii cererii de recurs, recurenta – reclamantă a considerat că nelegalitatea sentinţei de fond ar rezulta şi din aceea că nu ar cuprinde motivele de fapt şi de drept apte a justifica o soluţia de respingere a acţiunii, motiv pentru care a considerat că s-ar impune casarea şi din perspectiva dispoziţiilor de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la acesta, recurenta – reclamantă a adus ca argument faptul că soluţia dată la fond a fost întemeiată exclusiv prin valorificarea în parte a concluziilor raportului de expertiză, respectiv copierea paragrafelor nefavorabile din raportul de expertiză precum şi preluarea, apreciată ca fiind trunchiată, a unor pasaje din acest raport şi necorelarea cu întregul raţionament al expertului judiciar, ceea ce nu ar putea constitui o respectare a exigenţelor unei veritabile motivări.

În plus, în opinia sa, inclusiv enunţarea unor dispoziţii legale fără o dezvoltare şi argumentare în fapt, ar reprezenta o interpretare şi aplicare greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la soluţia instanţei de fond de admiterea a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a A.N.A.F - D.G.S.C, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea obligaţiilor suplimentare fiscale, s-a considerat de către recurentă – reclamantă că înscrisurile ce fac obiectul acestui capăt de cerere nu puteau fi privite în mod complet separat, cu atât mai mult cu cât decizia de soluţionare a contestaţiei nu putea constitui un act administrativ de sine stătător, astfel că în cauză, în mod evident ar fi avut calitate procesual pasivă inclusiv această autoritate publică, aspect care ar fi rezultat din dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ şi fiscal, republicată.

În susţinere, s-a mai învederat că simpla posibilitate a contribuabilului de a solicita pe cale administrativă restituirea unor sume plătite sau încasate fără a fi datorate potrivit art. 168 Codul de procedură fiscală, nu ar avea aptitudinea să afecteze dreptul acesteia de a se adresa instanţei, în condiţiile în care s-a parcurs deja şi etapa prealabilă, cererea fiind adresată mai întâi organului fiscal pe calea contestaţiei fiscale.

Referitor la soluţia de fond dată de curtea de apel, recurenta – reclamantă solicită instanţei de control judiciar să aibă în vedere că în speţă s-au aplicat şi interpretat nelegal dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. a) Codul fiscal pentru acordarea scutirii de TVA prin raportare la cei 23 de operatori din Bulgaria, Ungaria şi Cipru.

În opinia sa, punerea în aplicare în mod corect a scutirii de TVA pentru livrările intracomunitare ar fi avut ca procedură, stabilirea de către furnizor a faptului că o anumită operaţiune se încadrează în noţiunea de livrare intracomunitară (conform art. 138 din Directiva de T.V.A), ulterior acesteia, stabilirea faptului că acesta din urmă poate furniza autorităţilor fiscale dovezi rezonabile care să demonstreze cunoaşterea clientelei în mod rezonabil (în linie şi proporţional cu structura şi forma sa de organizare ori cu circumstanţele cauzei) şi în cele din urmă, doar la solicitarea autorităţilor, furnizorul să fie în măsură să transmită documente justificative pentru operaţiunile realizate.

În continuare, recurenta – reclamantă ţine să sublinieze că din cadrul normativ prezentat s-ar putea deduce că dovada transportului bunurilor către alt stat membru putea fi demonstrată de către furnizor cu oricare două documente non-contradictorii enumerate de lege, iar o evaluare rezonabilă a clienţilor ar putea fi solicitată contribuabililor atunci când autorităţile fiscale auditează dacă tranzacţiile efectuate au avut loc în contextul fraudei şi/sau abuzului de lege, or, instanţa de fond nu ar fi stabilit în concret dacă societatea îndeplinea condiţia esenţială, respectiv existenţa unui cod valid de T.V.A.

În continuare, societatea recurentă a învederat că cei 23 operatori economici cu care a avut relaţii comerciale şi care au fost vizaţi de verificări, i-ar fi comunicat la momentul efectuării livrării supuse analizei un cod valid de T.V.A.

De altfel, instanţa de fond nu ar fi analizat nici documentele justificative întocmite în dovedirea livrării mărfii,din perspectiva dispoziţiilor legale incidente, cu atât mai mult cu cât organele penale stabiliseră deja că societatea A. nu participase la vreo fraudă.

A învederat recurenta – reclamantă că întregul raţionament al instanţei de fond s-ar fi bazat exclusiv pe informaţiile din formularul de tip SCAC 2004 furnizat de către administraţia fiscal din Bulgaria, pentru doar 7 din 23 de operatori cu care A. a contractat, or, prin deţinerea de documente pentru demonstrarea livrării intracomunitare de bunuri, atât legiuitorul naţional, cât şi cel european, ar fi avut în vedere documente încheiate de către vânzător şi/sau cumpărător în vederea realizării acestei livrări intracomunitare de bunuri şi nu documente emise de autorităţile fiscale ale statelor destinatare cu privire la înregistrările fiscale ale cumpărătorilor.

Contrar opiniei instanţei de fond, recurenta – reclamantă ţine să sublinieze că pentru dovedirea efectuării livrării intracomunitare, persoana care efectuează livrarea intracomunitară de bunuri trebuie să deţină un document de transport precum scrisoarea de trăsură – C.M.R sau orice alte documente relevante, documente care ar fi fost depuse la fond şi care nu ar fi fost analizate de magistrat.

În plus, societatea consideră că judecătorul curţii de apel ar fi dat o interpretare greşită a prevederilor care reglementează clauza (Incoterms) ExWorks şi care presupune că dacă vânzătorul îşi îndeplineşte în mod corect şi complet obligaţia de livrare atunci când plasează mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului sau în alt loc numit (fabrică, depozit etc.) toate riscurile trec din acel moment asupra cumpărătorului.

În continuare, societatea a criticat sentinţa instanţei de fond şi pe motiv că s-ar fi ignorat toate diligenţele întreprinse în relaţia cu clienţii, din moment ce aceasta ar fi efectuat verificări privind validitatea în sistemul VIES a codului de T.V.A, ar fi încasat în avans contravaloarea bunurilor livrate, transferând dreptul de proprietate asupra acestora, cu scopul de a evita o eventuală neplată, în condiţii de transport Ex-Works, cu luarea unor măsuri de prevenţie din perspectivă comercială, sens în care s-a subliniat că achitarea sumelor în avans de către clienţi era un fapt dovedit prin fişa de cont depusă pentru fiecare partener comercial, iar predarea bunurilor se realizase la poarta fabricii potrivit clauzei IV din contract, clienţii având opţiunea de a fi prezenţi la încărcarea acestora.

Mai mult, societatea a ţinut să precizeze şi că se asigura că operaţiunea de predare a bunurilor avea loc după ce mijloacele de transport erau adecvate pentru preluarea de produse din carne congelate şi în cele mai multe dintre cazuri obţinea o copie a actului de identitate al şoferului ce conducea mijlocul de transport şi care superviza încărcarea mărfurilor, aspecte confirmate de documentele depuse la dosar.

De asemenea, diligenţele societăţii recurente – reclamante vizau inclusiv solicitarea de la clienţi a unui exemplar original al scrisorii de trăsură – C.M.R semnat şi ştampilat de aceştia la primirea mărfurilor, prevedere inclusă la art. IV în contractele semnate cu clienţii.

Argumentele recurentei – reclamante au vizat inclusiv faptul că lipsa înregistrărilor din sistemul de monitorizare al C.N.A.D.N.R nu putea fi sub nicio formă interpretată în defavoarea societăţii, o asemenea abordare fiind vădit contrară normelor şi jurisprudenţei naţionale şi europene incidentă cauzei.

Referitor la obligaţia de plată a accesoriilor, recurenta – reclamantă a învederat că şi imputarea acestora ar fi fost nelegală, ca urmare a viciilor procedurale şi substanţiale care ar fi afectat debitului principal.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi fiscal, republicată, coroborat cu art. 483 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză

Agenţia Naţională de Administrare Fiscal a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recursul este declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege, din confirmările de primire depuse la dosar de recurenta-reclamantă rezultând că data depunerii la oficiul poştal este 3 februarie 2019, hotărârea fiind comunicată la data de 16 ianuarie 2020.

Examinând sentinţa civilă recurată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul recurentei - reclamante este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în vigoare la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, raportat la art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. (a) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare şi la pct. 5.4. din Ordinul preşedintelui Administraţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015, cu o cerere de anulare a Deciziei emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 215/07.05.2018, prin care a fost respinsă contestaţia societăţii comerciale înregistrată la organele fiscale sub nr. x/18.10.2017 vizând decizia de impunere nr. x/25.09.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015, cu consecinţa anulării inclusiv a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată reprezentând TVA în cuantum de 3.511.851 RON şi accesorii aferente TVA în cuantum de 2.448.827 rom, respectiv restituirea obligaţiilor suplimentare de plată reţinute în sarcina societăţii în cuantum de 5.960.678 ron şi obligarea autorităţilor publice la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În motivarea acţiunii introductive, s-a învederat că în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2013, societatea a efectuat atât livrări de bunuri şi prestări de servicii taxabile, cât şi livrări de bunuri scutite cu drept de deducere (exporturi şi livrări intracomunitare), în valoare totală de 61.503.036 RON, iar în urma efectuării inspecţiei fiscale pe perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2013, organul de control a stabilit TVA colectată suplimentar în sumă de 3.511.851 RON, aferentă unor livrări intracomunitare în sumă de 15.092.014 RON, pentru care s-a concluzionat că nu ar fi fost făcut dovada transportului din România în alt stat membru şi prin urmare, nu s-ar fi aplicat regimul de scutire de la plata TVA.

Împotriva acestei decizii societatea a formulat contestaţie, iar în data de 20 ianuarie 2016 i-a fost comunicată decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei până la finalizarea cercetărilor penale ce se desfăşurau în cadrul dosarului penal nr. x/2015, afla în instrumentarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Ca urmare a emiterii ordonanţei de clasare din data de 22.02.2021 în dosarul penal nr. x/2015, soluţie menţinută prin ordonanţa prim – procurorului unităţii de parchet nr. 29/II/2017 din 04.04.2017, rămasă definitivă prin încheierea nr. 424 din data de 10.10.2017 emisă de Tribunalul Prahova, organul de soluţionare a contestaţiilor a emis decizia nr. 215/07.05.2018 prin care a respins, ca neîntemeiată calea de atac administrativă, motiv pentru care societatea S.C. A. S.R.L. a înţeles să se adreseze instanţelor de judecată.

În esenţă, criticile acesteia au vizat faptul că societatea comercială nu ar fi avut nici obligaţia şi nici posibilitatea concretă de a verifica efectivitatea sediului social al firmelor cu care s-a aflat în relaţie, ori al transportatorilor sau a activităţii comerciale a acestora, considerând că a întreprins toate măsurile pe care, în mod rezonabil şi legal le-ar fi putea lua, pentru a verifica beneficiarul livrărilor.

Contrar argumentelor reţinute de autorităţile publice, actuala recurentă – reclamantă a precizat că eventuala fictivitate a transporturilor nu îi era imputabilă, din moment ce nu ar fi avut vreo obligaţie şi nici vreun drept în raport cu transportatorii, iar raportarea de către organele fiscale la baza de date a C.N.A.D.N.R pentru a concluziona că anumite mijloace de transport nu ar fi ieşit din România spre Bulgaria, respectiv Ungaria, ar fi fost inexactă atâta timp cât însăşi această autoritate precizase că baza de date nu era completă pentru a se putea răspunde exigenţelor de claritate privind informaţiile furnizate.

În plus, a considerat că documentele justificative prezentate de societate autorităţilor publice ar fi fost conforme legislaţiei în vigoare şi suficiente pentru acordarea scutirii de T.V.A.

Prioritar analizei fondului cauzei, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect solicitarea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată reprezentând T.V.A în cuantum de 3.511.851 ron şi accesorii aferente T.V.A în cuantum de 2.448.827 ron, curtea de apel a considerat că poate avea calitate procesual pasivă doar Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, motivat de faptul că Agenţia Naţională de Administrare Fiscal nu era emitenta acestor acte.

De asemenea, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei de 5.960.678 RON, întrucât s-a apreciat necesară existenţa unei hotărâri definitive cu privire la obligaţia de restituire a sumei, reţinându-se incidenţa prevederilor O.M.F.P nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, Cap. I 3.

Soluţionând cauza, prima instanţă a concluzionat, în esenţă, că nu erau îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de normele fiscale incidente în materia T.V.A, respectiv ca livrarea intracomunitară de bunuri să fie făcută către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de T.V.A, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru şi ca bunurile să fie transportare din România în statul membru al beneficiarului, apreciind că nu s-ar fi făcut dovada realizării transportului intracomunitar, respectiv faptul că bunurile livrate au părăsit teritoriul ţării, motiv pentru care a respins acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.

Analizând criticile recurentei – reclamante, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauza şi a probatoriului existent la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este nelegală, dat fiind faptul că potrivit H.G nr. 520/24.07.2015, această autoritate publică se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat, conform legii.

La art. 7 pct. 32 al acestui act normativ s-a stabilit că A.N.A.F reprezintă statul în faţa instanţelor şi a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind raporturile juridice fiscale, precum şi orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenţiei, direct sau prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, în baza mandatelor transmise.

În plus, în materia contenciosului administrativ-fiscal dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, în vigoare la data emiterii actelor contestate, stabileau că "Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit prezentului titlu. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal", or, procedura de soluţionare a contestaţiei se finalizează prin emiterea deciziei de către organul competent sau delegat pentru soluţionarea ei.

Mai mult, prevederile art. 281 alin. (2) ale aceluiaşi act normativ stabilesc că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Dat fiind faptul că obligaţiile suplimentare de plată au fost stabilite ca urmare a respingerii contestaţiei pe care societatea comercială a depus-o în termen legal, acestea reprezintă acte subsecvente celor care fac obiectul principal al acţiunii introductive, iar raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, instanţa este competentă să se pronunţe nu numai asupra legalităţii lor, cât şi cu privire la obligativitatea efectuării unei anumite operaţiuni administrative de către autorităţile publice care au dispus măsurile criticate.

Pentru respectarea atât a dreptului la apărare precum şi al principiului obligativităţii şi opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, Administraţia Naţională de Administrare Fiscală, în calitate de organ administrativ central cu atribuţii specifice, are calitate procesual pasivă.

În plus, dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi alin. (2) precum şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 207/2015, respectiv din C. proc. civ. fiscală la care a făcut referire intimata – pârâtă, reglementează competenţa organului fiscal central în ceea ce priveşte administrarea creanţelor fiscale datorate la bugetul de stat, acestea nefiind apte a înlătura dispoziţiile C. proc. civ. ori efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Pentru argumente similare, instanţa de control judiciar observă că şi soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii este nelegală, pe de o parte pentru că recurenta – reclamantă nu a solicitat direct restituirea sumei de 5.960.678 ron, ci a formulat un capăt de cerere distinct prin care a invocat nelegalitatea deciziei de impune şi a raportului de inspecţie prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în sarcina sa ca urmare a respingerii contestaţiei, cu consecinţa firească a obligării autorităţilor intimat – pârâte la restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Mai mult, Ordinul M.F.P nr. 1899/2004, reţinut de către instanţa de fond ca singur argument justificativ în susţinerea excepţiei, reglementează o procedura internă de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, procedură internă care în mod evident este aplicabilă în situaţia în care sumele se solicită direct de către contribuabil în considerarea art. 168 C. proc. civ. fiscală şi nu statuează asupra unei eventuale proceduri de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul recurentei – reclamante cu consecinţa casării sentinţei civile în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a A.N.A.F precum şi inadmisibilitatea capătului de cerere privind solicitarea de restituire a obligaţiilor suplimentar de plată în cuantum de 5.960.678 ron.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante încadrate ca fiind o încălcare a regulilor de procedură reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nemulţumirile societăţii vizează de fapt considerentele reţinute în fundamentarea hotărârii, respectiv greşita aplicare şi interpretare a legii de către judecătorul curţii de apel, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 1 pt. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 227 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele invocate de recurenta – reclamantă în calea de atac sunt fondate.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere că se impune casarea sentinţei de fond atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine cauzei, precum şi atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauză, se observă că, deşi Curtea de Apel Ploieşti s-a conformat obligaţiei de a motiva hotărârea adoptată, a pronunţat sentinţa doar în considerarea unor extrase ale raportului de expertiză şi a susţinerilor intimatelor – pârâte, cu ignorarea celorlalte înscrisuri depuse la dosar, inclusiv a opiniei separate a expertului parte şi fără a înlătura argumentat criticile recurentei – reclamante referitoare la situaţia de fapt constatată de organele fiscale, inclusiv din perspectiv soluţiei definitive a unităţii de parchet.

În plus, considerentele hotărârii reprezintă o preluare a concluziilor expertizei judiciare referitoare doar la aspecte nefavorabile recurentei – reclamante precum şi a opiniilor intimatelor – pârâte, nefiind posibilă identificarea unor argumente proprii ale instanţei avute în vedere cu ocazia adoptării soluţiei şi care să îşi găsească suport în întregul materialul probator.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde atât considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, cât şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza tuturor probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât cele pentru care s-au admis solicitările părţilor, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile acestora.

Date fiind acestea, instanţa de control judiciar constată că se impune rejudecarea cauzei, inclusiv din perspectiva modalităţii de interpretare şi de aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, respectiv Codul fiscal în vigoare la data analizei, livrarea intracomunitară de bunuri este, în principiu, o operaţiune scutită de T.V.A dacă sunt îndeplinite două condiţii, bunurile livrate să fie expediate sau transportate din România într-un alt stat membru de către furnizor/cumpărător ori de altă persoană în contul acestora, condiţie intrinsecă pentru a califica o livrare drept livrare intracomunitară şi cumpărătorul să deţină un cod valabil de înregistrare în scopuri de T.V.A, atribuit de autoritatea fiscală din alt stat membru decât cel de plecare al bunurilor.

Potrivit O.M.F.P nr. 2222/2006, respectiv a art. 10:

Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţiile de la pct. 1 şi 2 ale aceleiaşi lit. a), se justifică pe baza următoarelor documente:

a) factura care trebuie să conţină informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (19) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în care să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru;

b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru şi, după caz,

c) orice alte documente, cum ar fi: contractul, comanda de vânzare cumpărare, documentele de asigurare etc.

Potrivit art. 138 din Directiva 2006/112/CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata (Directiva TVA):

(1) Statele membre scutesc livrarea de bunuri expediate sau transportate către o destinaţie aflată în afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunităţii, de către vânzător sau persoana care achiziţionează bunurile sau în numele acestora, pentru o altă persoană impozabilă sau pentru o persoană juridică neimpozabilă care acţionează ca atare într-un alt stat membru decât cel în care începe expedierea sau transportul bunurilor.

Având în vedere acestea, instanţa de control judiciar constată că în privinţa existenţei codului valid de T.V.A organul fiscal nu a formulat obiecţiuni, aspect care rezultă inclusiv din întâmpinarea depusă la fond.

Astfel, în speţă era îndeplinită o condiţie esenţială pentru acordarea scutirii de TVA, din moment ce operatorii economici supuşi verificărilor comunicaseră societăţii recurente-reclamante, la momentul efectuării livrării, un cod valid.

Mai mult, din documentaţia aflată la dosarul de fond se confirmă că societatea deţinea pentru toţi operatorii intracomunitari analizaţi în cursul inspecţiei atât contracte/comenzi cât şi alte documente suplimentare precum packing list; declaraţie de conformitate; avize de însoţire şi documente de transport; corespondenţă comercială cu reprezentanţii acestora etc.

În plus, trebuie avut în vedere că solicitările de informaţii de tip SCAC 2004 alături de concluziile raportului de expertiză întocmit, au reprezentat singurele argumente reţinute de către instanţa de fond, fiind ignorată soluţia definitivă a Tribunalului Prahova prin care s-a confirmat clasarea dispusă în dosarul penal nr. x/2015, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. penală.

Or, acest aspect este extrem de relevant în contextul în care societăţii i s-a imputat în concret de către organul fiscal, inexistenţa operaţiunilor de vânzare a produselor (aspect care ar fi putut constitui infecţiunea de evaziune fiscală), pe motiv că autorităţile fiscale din statele membre ale societăţilor destinatare nu puteau confirma înregistrarea achiziţiilor intracomunitare şi nici transportul efectiv al acestora.

Prin urmare, concluziile curţii de apel referitoare la realitatea operaţiunilor comerciale nu sunt justificate din coroborarea întregului ansamblu probator, fiind contrare inclusiv soluţiei definitive a Tribunalului Prahova.

Totodată, este de observat şi că dispoziţiile legale nu fac referire la răspunsurile transmise prin formularele SCAC 2004 ca fiind documente justificative necesare acordării scutirii de T.V.A, instanţa de fond concluzionând în baza unor suspiciuni şi contrar celor stabilite deja de organele penale, că societatea recurentă-reclamantă nu a efectuat vânzările facturate, ignorând inclusiv că pentru dovedirea livrării intracomunitare aceasta deţinea inclusiv documente de transport precum scrisori de trăsură - CMR depuse în integralitate la dosarul de fond.

Potrivit art. 6 lit. d) din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, este obligatorie indicarea locului şi datei primirii mărfii şi a locului prevăzut pentru eliberarea acesteia, nefiind solicitată adresa exactă cum s-a considerat de către organul fiscal în justificarea refuzului.

De altfel, instanţa de judecată nici nu a avut în vedere existenţa acestor documente rezumându-se la a prelua concluziile organului fiscal referitoare la interpretarea şi aplicarea Incoterms şi nicidecum la înscrisurile depuse în dovedirea operaţiunilor efectuate.

Contrar concluziilor curţii de apel, regulile Incoterms sunt reguli generale, nu doar în ceea ce priveşte asigurarea riscurilor mărfurilor, acestea având ca punct de plecare predarea mărfii, stabilimentul vânzătorului şi cel al cumpărătorului, fiind elaborate cu scopul delimitării drepturilor şi obligaţiilor părţilor participante în comerţul internaţional de mărfuri.

Potrivit clauzei Ex Works incidentă în speţă, vânzătorul livrează atunci când plasează mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la sediul său ori în alt loc numit, acesta neavând vreo altă obligaţie faţă de cumpărător, fiind suficientă deţinerea primului exemplar original al documentului, semnat de expeditor şi de societatea care efectuează transportul bunurilor.

Instanţa de control judiciar are în vedere că nici Codul fiscal nu prevede obligaţia expeditorului de a deţine un document de transport semnat de beneficiarul bunurilor, cu atât mai mult cu cât recurenta - reclamantă a depus la dosar copii ale documentelor de transport semnate şi/sau ştampilate iar ataşat acestora lista de inventar şi certificatele de conformitate a mărfii expediate, din care se putea observa adresa exactă ce a fost avută în vedere pentru livrarea bunurilor, respectiv unde s-a descărcat marfa, cantitatea livrată, adresa de plecare etc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pentru fiecare transport în parte s-au furnizat documente doveditoare, care conţin elementele suficiente ce pot fi coroborate cu restul înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea faptului că bunurile au părăsit teritoriul României cu atât mai mult cu cât recurenta – reclamantă solicita clienţilor să transmită un exemplar original al scrisorii de trăsură -CMR semnat şi ştampilat la primirea mărfurilor, prevederea fiind inclusă în contractele semnate la art. IV.

Astfel, vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la dovada unei livrări intracomunitare, fiind obligaţia cumpărătorului bunului de a-l transporta în afara statului membru de livrare şi de a achita TVA-ul aferent acestora.

În ceea ce priveşte operaţiunile desfăşurate de recurenta – reclamantă cu operatorul economic B. trebuie avut în vedere că acesta a acţionat ca un cumpărător-revânzător şi a înscris în documentul de transport CMR destinaţia bunurilor, Bulgaria, or, atât timp cât din toate scrisorile de trăsură aferente livrărilor intracomunitare de bunuri achiziţionate reiese faptul că transportul a fost efectuat în afară României, era irelevantă destinaţia beneficiarului final ales de cumpărător, concluziile instanţei de fond fiind contrare chiar raportului de expertiză întocmit în cauză.

Nu în ultimul rând din răspunsurile primite urmare a solicitărilor din formularele de tip SCAC 2004 adresate autorităţilor fiscale din Bulgaria pentru operatorii C. Civ Commerce 59 Eood si D., s-a menţionat că societăţile au declarat achiziţii intracomunitare de bunuri de la comerciantul cipriot B., aspect confirmat şi prin raportul de expertiză la pag. 23, astfel că argumentul curţii de apel referitor la operaţiunea triunghiulara având ca obiect livrarea către societatea B. a bunurilor, este contrazis chiar de materialul probator existent la dosar inclusiv de concluziile expertului.

În plus, nu ar putea constitui o probă concludentă în cauză nici baza de date a C.N.A.D.N.R din moment ce inclusiv această instituţie a transmis că este posibil ca nu toate vehiculele să fie înregistrate în aplicaţia de tarifare.

În mod evident competenţa dată C.N.A.D.N.R nu vizează supravegherea traficului, ci exclusiv îndeplinirea obligaţiilor de plată precum şi monitorizarea şi controlul achitării tarifului de utilizare şi de trecere pe anumite sectoare de drum, considerent pentru care nici din această perspectivă nu se poate pune la îndoială existenţa unui drept de deducere a T.V.A al recurentei – reclamante prin prisma unui răspuns evaziv dat de o instituie ce nu are atribuţii de verificare a aspectelor solicitate de organele fiscale.

Mai mult, contrar aprecierilor instanţei de fond, existenţa unor contracte comerciale valabil încheiat între două entităţi juridice private, nu putea justifica refuzul de scutire a societăţii de la plata T.V.A pentru livrările intracomunitare efectuate, pe de o parte pentru că instanţa de contencios administrativ nu era învestită cu analiza legalităţii, respectiv valabilităţii unor astfel de contracte, iar pe de altă parte pentru că sumele ofertate fuseseră agreate şi achitate în avans de cumpărători, nefiind necesară vreo formalitate specială pentru a dovedi operaţiunea de vânzare - cumpărare.

Totodată mai trebuie avut în vedere şi că recurenta – reclamantă a prezentat pe durata inspecţiei fiscale atât facturile emise pentru livrările intracomunitare efectuate, documentele de transport, precum şi contractele/comenzile clare pentru toate cantităţile şi preturile înscrise în facturile prezentate, inclusiv corespondenţa purtată cu clienţii.

Prin urmare, atât timp cât s-a demonstrat că a avut loc un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun către o altă persoană impozabilă şi că acel bun a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare, erau îndeplinite condiţiile de fond necesare aplicării scutirii de TVA.

Deşi autorităţile fiscale din statele membre nu au putut contacta în toate cazurile reprezentanţii societăţilor supuse verificării, trebuia avută în vedere inclusiv perioada scursă între data la care recurenta - reclamantă a efectuat livrările intracomunitare şi data la care autorităţile fiscale au dispus verificări, dat fiind faptul că soluţionarea contestaţiei societăţii recurente a fost suspendată pe o perioadă însemnată de timp în vederea finalizării cercetărilor penale care nu au relevat existenţa vreunei infracţiuni.

Referitor la interpretarea dată deciziei C.J.U.E de către magistratului fondui, în cauza Mecsek-Gabona C/273-2011, trebuie subliniat că instanţa europeană a statuat referitor la articolul 138 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, că nu se opune ca, în împrejurări precum cele în discuţie în acţiunea principală, vânzătorului să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea unei livrări intracomunitare, cu condiţia să se dovedească, în lumina unor elemente obiective, că acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în materie de probă sau că ştia ori ar fi trebuit să ştie că operaţiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziţionat bunurile şi că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă.

De asemenea, s-a statuat că scutirea unei livrări intracomunitare, în sensul articolului 138 alin. (1) din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, nu poate fi refuzată vânzătorului pentru simplul motiv că administraţia fiscală a unui alt stat membru a efectuat o radiere cu efect retroactiv a numărului de identificare în scopuri de TVA al persoanei care a achiziţionat bunul, de la o dată anterioară acestei livrări, deşi a intervenit după livrarea bunului.

A constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene că:

33. În această privinţă, din decizia de trimitere reiese că nu se contestă că respectiva condiţie referitoare la transmiterea dreptului de a dispune de bun în calitate de proprietar este îndeplinită în cauza principală, de vreme ce, potrivit contractului încheiat între părţi, această transmitere a avut loc la momentul încărcării mărfurilor în mijloacele de transport furnizate de persoana care a achiziţionat bunurile, iar administraţia fiscală maghiară nu a pus la îndoială existenţa acestei încărcări.

34. În ceea ce priveşte, obligaţia vânzătorului de a demonstra că bunul a fost expediat sau transportat în afara statului membru de livrare, trebuie amintit că aceasta trebuie plasată în contextul particular al regimului tranzitoriu de taxare a schimburilor comerciale în cadrul Uniunii, introdus prin Directiva 91/680/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1991 de completare a sistemului comun privind taxa pe valoarea adăugată şi de modificare a Directivei 77/388/CEE în vederea eliminării frontierelor fiscale (JO L 376, p. 1, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 110), ca urmare a dispariţiei frontierelor interne începând cu 1 ianuarie 1993 (Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, punctul 21).

35. În această privinţă, Curtea a arătat că, deşi livrarea intracomunitară de bunuri este supusă condiţiei obiective de a fi avut loc un transfer fizic al acestora în afara statului membru de livrare, de la eliminarea controlului la frontierele dintre statele membre se dovedeşte dificil pentru autorităţile fiscale să verifice dacă mărfurile au părăsit sau nu au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru respectiv. Din acest motiv, autorităţile fiscale procedează la o astfel de verificare în principal pe baza dovezilor furnizate de persoanele impozabile şi a declaraţiilor acestora din urmă (a se vedea Hotărârile Teleos şi alţii, punctul 44, şi R., punctul 42, citate anterior).

36. Din jurisprudenţă reiese de asemenea că, în lipsa din Directiva 2006/112 a unei dispoziţii concrete în ceea ce priveşte probele pe care persoanele impozabile sunt obligate să le prezinte pentru a beneficia de scutirea de TVA, revine statelor membre sarcina de a stabili, în conformitate cu articolul 131 din Directiva 2006/112, condiţiile în care scutesc livrările intracomunitare pentru a asigura aplicarea corectă şi directă a scutirilor şi pentru a preveni orice posibilă fraudă, evaziune sau abuz. Cu toate acestea, în exercitarea competenţelor lor, statele membre trebuie să respecte principiile generale de drept care fac parte din ordinea juridică a Uniunii, între care figurează în special principiile securităţii juridice şi proporţionalităţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Collée, C-146/05, Rep., p. I-7861, punctul 24, Hotărârea Twoh International, citată anterior, punctul 25, Hotărârea X, citată anterior, punctul 35, şi Hotărârea R., citată anterior, punctele 43 şi 45).

38. În aceste condiţii, obligaţiile care revin unui persoane impozabile în materie de probă trebuie determinate în funcţie de condiţiile prevăzute expres în această privinţă de legislaţia naţională şi de practica obişnuită stabilită pentru tranzacţii similare.

39. Astfel cum reiese din jurisprudenţa Curţii, principiul securităţii juridice impune ca persoanele impozabile să aibă cunoştinţă de obligaţiile lor fiscale înainte de a încheia o operaţiune (Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, punctul 48 şi jurisprudenţa citată).

40. Instanţa de trimitere solicită în special să se stabilească dacă, pentru a aplica scutirea unei livrări intracomunitare, un stat membru poate impune persoanei impozabile să se asigure că marfa a părăsit în mod fizic teritoriul acestui stat membru.

41. Cu privire la acest aspect, Curtea a arătat deja că, într-o situaţie în care nu există aparent nicio probă tangibilă care să permită să se concluzioneze că bunurile respective au fost transferate în afara teritoriului statului membru de livrare, faptul de a obliga o persoană impozabilă să furnizeze o astfel de probă nu garantează aplicarea corectă şi directă a scutirilor. Dimpotrivă, această obligaţie plasează persoana impozabilă într-o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte posibilitatea de a aplica scutirea în cazul livrării intracomunitare sau în ceea ce priveşte necesitatea de include TVA-ul în preţul de vânzare (a se vedea în acest sens Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, punctele 49 şi 51).

Or, în actualul context, intimatele – pârâte au contestat realitatea operaţiunilor de transport din perspectiva unei presupuse nelegalităţii a documentelor întocmite de recurenta – reclamantă, raportat la răspunsurile celorlalte state membre în care operatorii economici cu care aceasta a încheiat contracte aveau sediu, reproşând societăţii lipsa unor diligenţe suplimentare privind verificarea recepţionării mărfii de către cumpărători, deşi acest aspect nu se regăsea în contractele încheiate şi nici în oferta transmisă.

Mai mult, trebuie subliniat că situaţia societăţii a făcut obiectul unor investigaţii penale, în urma cărora nu s-a putut confirma existenţa vreunei fapte de natură penală săvârşită cu intenţie.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că inclusiv instanţa europeană a subliniat faptul că autorităţile fiscale procedează la o astfel de verificare în principal pe baza dovezilor furnizate de persoanele impozabile şi a declaraţiilor acestora din urmă (par. 35), precum şi că în exercitarea competenţelor lor, statele membre trebuie să respecte principiile generale de drept care fac parte din ordinea juridică a Uniunii, între care figurează în special principiile securităţii juridice şi proporţionalităţii.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză recursul recurentei – reclamante este fondat, iar ca o consecinţă a rejudecării va anula Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 215/07.05.2018, şi implicit decizia de impunere nr. x/25.09.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015, obligaţiile suplimentare stabilite de organele fiscale rămânând astfel fără temei legal, motiv pentru care se impune anularea actelor subsecvente cu consecinţa obligării intimatelor – pârâte la restituire a sumelor achitate în temeiul unor obligaţii suplimentare nedatorate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, dat fiind faptul că acestea cad în sarcina celui care se află în culpă procesuală, raportat la natura raportului juridic existent între autorităţile publice, precum şi la dispoziţiile art. 455 C. proc. civ., instanţa va admite această solicitare şi în consecinţă, va obliga autorităţile publice la plata sumei de 27.188,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, din legea contenciosului administrativ şi fiscal, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare: va respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumei de 5.960.678 RON, invocate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, va admite acţiunea şi va anula Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 215/07.05.2018, Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015; va obliga intimatele-pârâte la restituirea sumelor achitate de recurenta - reclamantă în baza actelor administrativ fiscale anulate şi va obliga autorităţile publice la plata sumei de 27.188,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurenta - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei de 5.960.678 RON, invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionări a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Anulează Decizia de soluţionarea contestaţiei nr. 215/07.05.2018, Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015.

Obligă pârâtele la restituirea sumelor achitate de reclamantă în baza actelor administrativ fiscale anulate.

Obligă pârâtele la plata sumei de 27.188,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.