Entry ban challenge barred by inadmissible cassation appeal against final annulment ruling

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la 31 august 2015 pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat şi în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, contestaţie împotriva actului administrativ pe care l-a identificat sub nr. x/19.08.2015, emis de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră – Sectorul de Poliţie Frontieră Stânca, prin care a solicitat anularea măsurii de interzicere de a intra pe teritoriul României pe o perioadă de 5 ani, pentru încălcarea reglementărilor vamale.

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 1063 din O.U.G. nr. 194/2002, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei instanţe, întrucât măsura contestată a fost dispusă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1023 din 25 martie 2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că actul contestat este Dispoziţia nr. 145913/20.08.2015, emisă de către Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, care este o autoritate publică locală, astfel că sunt incidente normele de competenţă de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Învestit cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 667/2016 din 11 iulie 2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Bucureşti, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin Decizia nr. 2836 din 26 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins sesizarea privind pronunţarea unui conflict de competenţă în cauza privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Frontieră şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Iaşi, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 133 din C. proc. civ., respectiv cerinţa prevăzută la pct. 2 al art. 133, referitoare la existenţa unor declinări reciproce de competenţă, întrucât în speţă cele trei instanţe au procedat la declinarea succesivă, iar nu reciprocă, a competenţei de soluţionare a cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte a dispus restituirea dosarului la Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţă care a formulat sesizarea, pentru a fi îndeplinite procedurile legale în vederea transmiterii cauzei la Curtea de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 31/2017 din 21 februarie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat din nou dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului ivit.

În acest dosar, pârâta Inspectorul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, indicând faptul că actul a fost emis la nivel central.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 26 octombrie 2017, fiind soluţionată prin sentinţa nr. 72 din 12 ianuarie 2018.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin Decizia nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, împotriva sentinţei civile nr. 72 din 12.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A., Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei De Frontieră Iaşi - Serviciul Poliţiei De Frontieră Botoşani şi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei De Frontieră - Sectorul Poliţiei de Frontieră Stânca.

3. Cererea de recurs înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva Deciziei nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

În considerarea dispoziţiilor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte analizând condiţiile de admisibilitate ale cererii de recurs, va respinge cererea de faţă, ca inadmisibilă.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Înalta Curte va avea în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanţe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanţei de apel, fiind delimitată astfel, expres şi limitativ, categoria hotărârilor judecătoreşti supuse acestei căi de atac.

În aceste condiţii, părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Din datele speţei de faţă rezultă că recursul a fost promovat împotriva deciziei civile nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin care s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, împotriva sentinţei civile nr. 72 din 12.01.2018, iar respectiva decizie este definitivă şi nu putea fi atacată cu recurs.

Cu alte cuvinte, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive, care nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, fiind definitivă, ceea ce este inadmisibil.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi art. 483 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.