Insurer guarantee fund obligation to pay documented repair costs versus dealership rate limits in bankruptcy

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.11.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), contestând decizia FGA nr. 17382/26.10.2018 şi solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3265,85 RON reprezentând diferenţa respinsă nejustificat la plată; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1591 din 24 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat art. 2 din decizia nr. 17.382/26.10.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata în favoarea părţii reclamante şi a sumei de 3.265,85 RON cu titlu de diferenţă despăgubire, a fost obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 350 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1591/24.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs prin care solicită admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulată de intimatul-reclamant A. împotriva Deciziei FGA nr. 17382/26.10.2018, obligarea intimatului-reclamant la cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 3 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Consideră recurentul că instanţa de fond a dat o aplicare greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 3 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 21 din Norma ASF 16/2015. Astfel, dispoziţiile art. 2 alin. (1) si 3 din Legea nr. 213/2015 prevăd: "(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţel unui asigurător. (3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

De asemenea art. 13 alin. (3) din aceeaşi lege prevede: "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Totodată, art. 21 din Norma ASF 16/2015 prevede:" (1) Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizaţiilor către creditorii de asigurări ai asigurătorilor aflaţi în faliment, în limitele plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de prezenta normă; (2) în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

Precizează recurentul că, din aceste dispoziţii rezultă faptul ca Fondul protejarea creditorii de asigurări de consecinţele insolventei, nu faptul că fondul se substituie asigurătorilor, obligaţiile fondului fiind obligaţii proprii, noi, şi nu o continuare/preluare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, aceste obligaţii fiind limitate atât în timp - la falimentul unui asigurător cât şi ca plafon de garantare.

Suţine recurentul că, singurul scop al constituirii şi funcţionarii Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător şi, fiind un intrument public de garantare, Fondul este obligat să procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015. Acesta este şi criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de daună şi acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ţinut în analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, această situaţie fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de faţă, prin decizia nr. 17382/26.10.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, recurentul-pârât recunoscând intimatului-reclamant A. calitatea de creditor de asigurare, a admis cererea de plată pentru suma de 6.212 RON, la art. 1 şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.265,85 RON la art. 2.

Pentru a emite această soluţie, FGA a reţinut în esenţă că din analiza documentelor, în cadrul instrumentării dosarului de daună, rezultă că în conformitate cu art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, s-a constatat că nu se justifica acordarea sumei de 3.265,8 RON, reprezentând diferenţa tarif manoperă de la suma solicitată de 350 RON/oră la suma de 120 RON/oră tarif propriu unităţilor reparatoare cu statut de reprezentanţă, reparaţia autovehiculului avariat în evenimentul rutier efectuându-se într-o unitate service care nu are statut de reprezentanţă; în analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia. În acest sens, s-a considerat un preţ serios cel practicat de unităţile service de reprezentanţă. Soluţia a fost justificată în drept în temeiul prevederilor Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuie să existe un echilibru, pe cazuri similare şi preţurile agreate de reprezentanţele mărcilor autovehiculelor.

Împotriva prevederilor art. 2 ale deciziei redate, intimatul din prezenta cauză a formulat acţiune în anulare, criticând în parte soluţia privind respingerea cererii de plata, pentru suma de 3.265,85 RON reprezentând diferenţa tarif manoperă.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

Deopotrivă, conform art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (…) (6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule. (7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme se desprinde concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare.

Instanţa de fond, în lipsa unui temei legal, în mod corect nu a nu a validat demersul autorităţii recurente de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Susţinerile recurentului, în sensul că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 poate fi interpretat în sensul unui temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către instituţia pârâtă, nu pot fi reţinute. Potrivit acestei norme, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA"; acest text prevede clar limitele despăgubirilor, fără a include în această enumerare ipoteza solicitării unor preţuri mai mari pentru execuţia lucrărilor de reparaţie decât cele practicate de unitatea service de reprezentanţă.

Recurentul - pârât are obligaţia de a plăti indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Pe de altă parte, având în vedere că cererea de despăgubire a fost formulată după data efectuării reparaţiilor de unitatea reparatoare, recurentul avea obligaţia să procedeze la soluţionarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, nemaiexistând în legislaţie o reglementare care să impună analizarea preţurilor practicate în funcţie de un anumit statut al unităţii reparatoare respective (reprezentanţă şi non-reprezentanţă), alin. (5) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 fiind abrogat la data de 16 ianuarie 2015 prin Norma ASF 2/2015, anterior formulării cererii de plată şi emiterii deciziei contestate în prezenta cauză.

Prin abrogarea anterior menţionată se doreşte ca astfel de preţuri să nu mai reprezinte o limită, scopul fiind despăgubirea conform documentelor justificative prezentate. Norma ASF nr. 23/2014 este aplicabilă Fondului, deoarece art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că acesta se raportează în verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări la normele aplicabile în materie.

Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1591 din 24 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.