Audiovisual fine upheld: Moderator's failure to restrain guest's unproven accusations and insulting language as breach of image rights

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.07.2013 sub nr. de dosar x/2013, reclamanta S.C. A. S.A., în insolvenţă, a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului contestaţie împotriva Deciziei nr. 301/20.06.2013 emisă de acest pârât, prin care reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 70.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 precum şi ale art. 34 alin. (1) şi art. 40 alin. (2) şi (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, solicitând anularea amenzii şi în subsidiar, aplicarea unui avertisment.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3764 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Susţine recurenta că, sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 301/20.06.2013, trebuie menţionat că Decizia de constatare şi. de sancţionare cu amenzda nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Precizează recurentul că, prezentul litigiu, ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

Solicită recurenta eliminarea tuturor aspectelor prezentate de intimata-pârâtă, întrucât nu poate fi reţinută culpa societăţii pentru niciuna dintre faptele reţinute de Consiliu, fiind evidentă imposibilitatea practică de a fi stopată reacţia invitatului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de faţă, prin Decizia nr. 301/20.06.2013, recurenta reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 70.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe cele ale articolelor 34 alin. (1) şi 40 alin. (2) şi (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului, prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.

Conform dispoziţiilor din Codul audiovizualului: "art. 34 (1): Orice persoană are dreptul la propria imagine; art. 40 (2): Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile; (3) Moderatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă."

În sarcina recurentei reclamante a fost reţinut faptul că, în cadrul emisiunii "Ediţie specială" din ziua de 15.06.2013, moderată de C., invitatul acesteia, dl. D., a formulat o serie de acuzaţii nedovedite, de natură penală şi morală, la adresa mai multor persoane, atitudine ce a avut drept consecinţă prejudicierea imaginii acestora.

Instanţa de control judiciar observă că, încă de la începutul motivării în fapt a cererii de recurs, recurenta reclamantă prezintă nişte situaţii care nu sunt de natură a ridica vreun semn de întrebare asupra temeiniciei deciziei contestate, întrucât acestea s-au desfăşurat înainte de difuzarea emisiunii, or, sancţiunea se aplică întotdeauna având în vedere conţinutul unei emisiuni.

Astfel, împrejurarea că, înainte de a intra în emisie, producătorul emisiunii i-a atras atenţia d-lui D. că trebuie "să aibe un limbaj politicos şi reverenţios" nu are relevanţă în speţa de faţă, având în vedere că dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Codul audiovizualului stabilesc în sarcina moderatorului obligaţia de a nu permite invitatului să folosească un limbaj injurios. Mai mult, prin afirmaţii de genul "(...) am renunţat la mulţi invitaţi contactaţi telefonic, tocmai pentru a nu inflama şi mai mult limbajul şi comportamentul invitatului (...)" şi "(...) acest lucru făcând ca el să nu poată fi practic stăpânit în momentul în care este invitat în direct, derapajele de limbaj fiind prezente în orice emisiune (...)", recurenta reclamantă recunoaşte indirect că situaţia de fapt reţinută în decizia contestată este reală şi, în consecinţă, sancţiunea aplicată este legală şi temeinică.

Recurenta reclamantă a înţeles să invoce prevederile art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Or, în esenţă, instanţa apreciază că, nici una din apărările recurentei reclamante nu sunt aplicabile speţei, întrucât sunt contrazise chiar de conţinutul emisiunii reflectat în raportul de monitorizare.

Continuând aceeaşi argumentaţie lipsită de temei legal, în opinia eronată a recurentei reclamante necesitatea respectării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o limitare a exercitării dreptului la liberă exprimare şî informare, încercând să inducă în eroare instanţa de judecată cu privire la o presupusă subordonare a dreptului la imagine faţă de dreptul la informare.

Trebuie subliniat faptul că, recurenta reclamantă, omite împrejurarea că, în toate cauzele sale, CEDO a pornit de la faptul că protecţia acordată de art. 10 din Convenţie variază în funcţie de natura discursului şi de scopul urmărit de autorul lui, precum şi de la premiza că ziariştii urmăresc să-şi îndeplinească cu bună credinţă sarcina de a informa opinia publică, nefiind determinaţi, în demersul lor, de existenţa vreunei animozităţi personale sau de intenţia de a leza în mod gratuit şi nejustificat reputaţia altor persoane.

Curtea a stabilit, de asemenea, că articolul 10 din Convenţie nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, dar şi modul în care acestea sunt exprimate, precum şi regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie şi pentru respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept".

În concluzie, recurenta reclamantă nu se poate prevala şi nu poate invoca dispoziţiile legale mai favorabile în susţinerea cererii sale, având în vedere gravitatea faptei.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că decizia contestată este legală, întrucât fapta a existat, iar decizia a fost emisă cu respectarea tuturor condiţiilor de legalitate prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.. împotriva sentinţei civile nr. 3764 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.