Sponsorship Deductibility Ceiling Dispute Quashed and Remanded for Retrial

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul sub nr. x/2019 reclamanta societatea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi a procesului-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 62 din 22 mai 2019 a admis acţiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta, a anulat Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi Procesul-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâtă, a obligat pe pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei suma de 5620,77 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicitând admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. coroborat art. 425 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu modificările şi completările ulterioare si art. 6 CEDO, art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, pct. 49 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările si completările următoare, art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 220/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare şi pct. 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016, casarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecinţa înlăturării obligaţiilor de plată a sumelor cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite în sarcina D.G.A.M.C.

Consideră recurenta că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci prima instanţa şi-a insusit în totalitate argumentele intimatei-reclamante.

Menţionează recurenta că prima instanţă nu a analizat argumentele invocate de D.G.A.M.C., ci a preluat in integralitate textele de lege pe care le-a considerat ca aplicându-se în prezenta cauză, completând apoi considerentele cu argumentele intimatei reclamante din cererea de chemare în judecată, instanţa neexprimându-şi în niciun fel argumentul juridic.

În opinia recurentei prima instanţă a încălcat dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile dreptului procesual civil, întrucât nu are nicio garanţie că argumentele sale au fost examinate de instanţă.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 49M din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările şi completările următoare, art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 220/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare şi pct. 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 4/2016, cu modificările şi completările ulterioare, menţionează recurenta că în mod nelegal prima instanţă a admis acţiunea societăţii anulând Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi Procesul-verbal nr. x/25.07.2018.

Menţionează recurenta că la calculul limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea intimata-reclamantă a utilizat o bază de calcul eronată în sensul că aplică procentul de 20% la impozitul pe profit calculat aferent profitului impozabil şi nu aplică acest procent la impozitul pe profit datorat, adică impozitului pe profit aferent profitului ce se impune cu 16% - (minus) impozitul pe profit scutit potrivit art. 19M din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

În concluzie, intimata-reclamantă a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 19M din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (în suma de 161.222 RON). Astfel, acest impozit pe profit în sumă de 161.222 RON, este de la plată, nu este un impozit pe profit datorat către bugetul de stat, motiv pentru care nu poate fi cuprins în baza de calcul a limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. p) din Codul fiscal.

Astfel, în mod legal, pentru diferenţa stabilită în sumă de 32.244 RON organul de inspecţie a emis Dispoziţia de măsuri nr. 30/27.07.2018 prin care societatea este obligată să depună declaraţia rectificativă cod 101 pentru anul 2015.

În ceea ce priveşte anul 2016, menţioează recurenta faptul că potrivit Registrului de evidenţă fiscală şi a calculelor efectuate de societate la stabilirea limitei cheltuielilor de sponsorizare deductibile rezultă că intimata-reclamantă stabileşte că impozitul pe profit este în sumă de 2.043.192 RON şi aferent acestuia aplică limita de 20 % rezultând astfel suma de 408.638 RON ca limită de deductibilitate. Concomitent limita de deductibilitate aferentă cifrei de afaceri este în sumă de 640.437 RON. Astfel, societatea stabileşte că suma de 389.049 RON este limita deductibilităţii ce se scade din impozit.

Menţionează recurenta că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi punctul 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016.

În concluzie, intimata-reclamantă a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare în sumă de 470.342 RON.

Astfel, în mod legal, pentru diferenţa în sumă de 74.479 RON, organul de inspecţie fiscală a emis Dispoziţia de masuri nr. 30/27.07.2018 prin care societatea este obligată să depună declaraţia rectificativă cod 101 pentru anul 2016.

În opinia recurentei, hotararea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de obligare a instituţiei recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5620,77 RON.

În opinia recurentei soluţia este nelegală, întrucât Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu se află în culpă procesuală faţă de intimata -reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie la speţa dedusă judecăţii, motiv pentru care nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta a susţinut în primul rând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină în respingerea tuturor argumentelor invocate atât ca temei de fapt, cât şi ca temei de drept, considerentele acesteia fiind lapidare. Din perspectiva acestor critici, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătoreşti se vor arata obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părtilor, expunerea sitautiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părtilor.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumentele care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. În caz contrar, hotărârea este lipsită de suport probator şi legal.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

În acest context, se poate observa că prima instanţa nu a analizat argumentele invocate de recurenta, considerentele instanţei de fond rezumându-se la o redare în integralitate a textelor de lege pe care le-a considerat ca fiind aplicabile în prezenta cauză, completându-le apoi cu argumentele intimatei reclamante din cererea de chemare în judecată, nefiind evidenţiate considerentele proprii ale judecătorului fondului care au fundamentat soluţia dată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca validă critica pârâtei în sensul că judecătorul nu a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care să demonstreze că acesta a analizat probele dosarului, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În concluzie, cele reţinute conduc la concluzia necercetării cauzei de către instanţa de fond.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În consecinţă, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile 498 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 62/2019 din 22 mai 2019 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.