Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 6104/2021 AI generated

Tax reclassification of foreign travel allowances: inapplicability of Law 209/2015 to temporary agency workers

Case Number Decizia nr. 6104/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the plaintiff's appeal, allowed the tax authority's appeal, quashed the appellate court's judgment, and upon retrial, dismissed the plaintiff's action as unfounded, thereby upholding the validity of the tax assessments. The dispute concerned the annulment of a tax imposition decision and its corresponding resolution of a complaint, where the tax authorities had reclassified sums recorded by a company as travel allowances for employees working in Ireland as taxable salary income. The decisive legal basis was the interpretation of Law No. 209/2015 regarding the cancellation of certain tax obligations; the Court held that this law did not apply because the employees were temporary workers placed at the disposal of a third-party user in Ireland, rather than being detached or delegated by the employer for its own business interests, meaning the reclassification of these sums as salary income was legally correct and the initial accounting treatment as deductible travel expenses was simulated.

Legislator headnote

AI generated

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 9 alin. (2) C. proc. civ; Tax reclassification of foreign travel allowances: inapplicability of Law 209/2015 to temporary agency workers: Consideră ca soluţia instanţei de fond privind anularea actelor administrativ-fiscale contestate în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 - 01.07.2015, precum si cu privire la obligarea organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată, este nelegală şi netemeinică, raportat la situaţia de fapt prezentată şi la probatoriul administrat în cauză, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu nesocotirea probelor administrate în cauză, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod Nou Procedura Civilă.

Keywords

AI generated
income tax allowances and expenses legal validity of tax assessment temporary workers foreign law tax-deductible business expenses

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi ca, analizând probele ce se vor administra, să anuleze Deciziile nr. 5284/30 martie 2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, şi nr. F-IS 530 din 30.09.2016, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, şi să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 47/2018, Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 47/09.04.2019, Curtea de Apel laşi a admis în parte acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L. dispunând anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, emisă de către D.G.R.F.P. laşi şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, emisă de către A.J.F.P. laşi, în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 -01.07.2015.

3. Calea de atac exercitată în cauză

În temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 483 alin. (1), art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 47/09.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, comunicată organului fiscal în data de 22.07.2019, hotărâre pe care o consideră nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 - 01.07.2015, precum şi faţă de soluţia de obligare a organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră ca soluţia instanţei de fond privind anularea actelor administrativ-fiscale contestate în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 - 01.07.2015, precum si cu privire la obligarea organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată, este nelegală şi netemeinică, raportat la situaţia de fapt prezentată şi la probatoriul administrat în cauză, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu nesocotirea probelor administrate în cauză, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod Nou Procedura Civilă.

Susţine recurenta că nelegalitatea soluţiei primei instanţe rezultă, în primul rând, din faptul că prima instanţă a dispus anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, emisă de către D.G.R.F.P. laşi şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, emisă de către A.J.F.P. laşi, în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 - 01.07.2015, fără a menţiona cuantumul obligaţiilor fiscale aferente acestei perioade şi care ar trebui anulate de către organul fiscal ca urmare a hotărârii instanţei.

În ceea ce priveşte motivarea care a stat la baza soluţiei instanţei de fond referitoare la anularea deciziei de solitionare a contestaţiei şi a actelor de inspecţie fiscală în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 -01.07.2015, învederează recurenta că prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale nu putea constitui motiv pentru anularea actelor contestate, în primul rând, pentru faptul că acestea nu au fost invocate de către S.C. A. S.R.L. laşi în susţinerea contestaţiei depuse la organul fiscal, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. laşi sub nr. x/14.11.2016 şi la D.G.R.F.P. laşi sub nr. x/14.12.2016.

A mai susţinut recurenta că, prima instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) si 2 din Legea nr. 209 din 20 iulie 2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, reţinând în mod eronat incidenţa în cauză a acestora.

În opinia recurentei, nelegalitatea sentinţei nr. 47/09.04.2019 rezultă şi din faptul că instanţa de fond a dispus obligarea organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.600 RON în favoarea reclamantei, în condiţiile în care acţiunea formulată de către S.C. A. S.R.L. laşi a fost admisă în parte.

Împotriva sentinţei nr. 47 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I. Insolvenţă B..

Primul motiv de recurs, se referă la faptul că înainte de redactarea în formă finală a Raportului de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală nu a comunicat proiectul acestuia în vederea comunicării unui punct de vedere.

În continuare recurenta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la încheierea nr. 3/CPG din 05.01.2018, pronunţată de Tribunalul laşi în dosarul nr. x/2017. Precizează recurenta că în soluţionarea dosarului cauzei instanţa de fond nu a avut în vedere, nu a analizat înscrisurile din dosarul penal x/2016, ordonanţele dispuse în acest dosar şi nu a avut în vedere considerentele din încheierea nr. 3/CPG, pronunţată de Tribunalul Iaşi la data de 5 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2017.

În continuare recurenta a reluat criticile privind fondul situaţiei litigioase, fără a aduce argumente noi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I. Insolvenţă B. este nefondat. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel laşi sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. laşi a solicitat anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 5284/30.03.2017, emisă de către D.G.R.FP. laşi, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de către A.J.F.P. laşi, precum şi obligarea organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 47/09.04.2019. Curtea de Apel laşi a admis în parte acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L dispunând anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, emisă de către D.G.R.F.P. laşi şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, emisă de către A.J.F.P. laşi, în partea referitoare Ia obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 -01.07.2015.

Instanţa de fond a dispus obligarea organului fiscal la plata către reclamantă a sumei de 1.600 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei recurate, Curtea de Apel laşi a reţinut că "...sunt întemeiate susţinerile reclamantei referitoare la omisiunea aplicării prevederilor art. 2 alin. (1) si 2 din Legea nr. 209 din 20 iulie 2015. Potrivit dispoziţiilor legale indicate, "(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale si/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primita pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Organul fiscal nu recalifica sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

Contrar dispoziţiilor legale prezentate, organul fiscal a recalificat sumele reprezentând indemnizaţia pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea în Irlanda şi a emis decizie de impunere în legătura cu o astfel de recalificare pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2015."

Faţă de cele prezentate instanţa constată nelegalitatea soluţiei primei instanţe în primul rând, pentru faptul că prima instanţă a dispus anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, emisă de către D.G.R.F.P. laşi şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, emisă de către A.J.F.P. laşi, în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 - 01.07.2015, fără a menţiona cuantumul obligaţiilor fiscale aferente acestei perioade şi care ar trebui anulate de către organul fiscal ca urmare a hotărârii instanţei.

Astfel, hotărârea instanţei trebuia să menţioneze în mod expres cuantumul obligaţiilor fiscale pe care instanţa le-a considerat ca fiind stabilite în mod nelegal de către inspectorii fiscali, în condiţiile in care obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, în principal, decizia de soluţionare a contestaţiei, şi, în subsidiar, decizia de impunere prin care au fost stabilite sume suplimentare de plată în sarcina societăţii.

În ceea ce priveşte motivarea care a stat la baza soluţiei instanţei de fond referitoare la anularea deciziei de solitionare a contestaţiei şi a actelor de inspecţie fiscală în partea referitoare la obligaţiile fiscale stabilite pentru perioada 05.08.2014 -07.2015,instanţa de control judiciar reţine faptul că prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale nu putea constitui motiv pentru anularea actelor contestate, în primul rând, pentru faptul că acestea nu au fost invocate de către S.C. A. S.R.L. laşi în susţinerea contestaţiei depuse la organul fiscal, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. Iaşi sub nr. x/14.11.2016 şi la D.G.R.F.P. Iaşi sub nr. x/14.12.2016.

În acest context trebuie subliniat faptul că, la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, organul de soluţionare din cadrul D.G.R.F.P. laşi se pronunţă în limitele sesizării, astfel după cum prevede şi art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.

Având in vedere faptul ca actul final supus controlului de legalitate din partea instanţei de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei, instanţa de recurs apreciază că la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond trebuia să analizeze doar motivele de nelegalitate ale Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de către S.C. A. S.R.L. laşi în susţinerea contestaţiei administrative, neputand reţine in motivare aspecte care nu au făcut obiectul analizei efectuate de către organul fiscal.

Pe de altă parte, se observă că, prima instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) si 2 din Legea nr. 209 din 20 iulie 2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, reţinând în mod eronat incidenţa în cauză a acestora.

Astfel, deşi instanţa de fond a apreciat că situaţia fiscală a reclamantei a fost în mod obiectiv stabilită de către organul fiscal, care a procedat la reîncadrarea sumelor acordate de societate, cu titlu de diurnă, din perioada verificată, în categoria cheltuielilor de natură salarială, totuşi prima instanţa a considerat că, pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2015, inspectorii fiscali nu trebuiau să emită decizie de impunere ca urmare a incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Instanţa de control judiciar constată faptul că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză, în condiţiile, în care societatea nu a făcut dovada că salariaţii care au prestat munca la utilizatorul din Irlanda au fost delegate/detaşate în interesul serviciului, având în vedere faptul că, A. S.R.L. laşi a fost un intermediar, care plasa forţa de muncă în străinătate, iar munca temporară prestată de salariaţi nu era în scopul desfăşurării activităţii recurentei-reclamante, ci al utilizatorului din Irlanda.

În cuprinsul H.G. nr. 518/1995, la art. 5 alin. (1) este stabilit în mod expres scopul pentru care se acorda diurna personalului trimis în străinătate, respectiv de acoperire a cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şii a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Prin urmare, diurna se acordă angajaţilor pentru munca prestată în străinătate în interesul firmei angajatoare, nu în interesul unui terţ beneficiar. Totodată, în contractul încheiat între A. S.R.L. şi C. se vorbeşte despre plata remuneraţiilor sub formă de salarii, nu despre plata diurnelor.

Din coroborarea prevederilor Codului Muncii şi Codul fiscal, cu cele ale Contractului de punere la dispoziţie şi ale Contractului de muncă temporară, întocmite de către societatea recurentă, rezultă că recurenta-reclamantă nu trebuia să acorde diurna salariaţilor, întrucât nu sunt detaşaţi sau delegaţi în accepţiunea legii, sumele înregistrate în contabilitate ca şi "cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări" în contul 62S reflectă o situaţie nereală, simulată în detaşare în cazul în care lucrătorul prestează muncă pe durata unei misiuni prin intermediul unui agent de muncă temporară.

A. S.R.L. a considerat că salariaţii care prestează muncă temporară în strâinăte sunt detaşaţi în străinătate şi tot în mod intenţionat a înregistrat în evidenţele contabile şi fiscale, sumele cuvenite ca remuneraţie de natură salarială în contul 625 reprezentând cheltuieli cu diurna pentru personalul detaşat în străinătate.

În condiţiile în care A. S.R.L. laşi a încheiat cu fiecare angajat în parte un contract de muncă temporară, iar angajaţii erau contractaţi strict pentru a munci în Irlanda, pe o perioadă strict determinată de 3 luni de zile, pe camioanele puse la dispoziţie de utilizatorul din Irlanda, scopul angajării nu a fost pentru a lucra la sediul societăţii. Prin urmare, acordarea diurnelor nu se justifică, veniturile obţinute de angajaţi fiind venituri din salarii şi asimilate acestora.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. laşi, acesta este nefondat, în considerarea următoarelor argumente. Sentinţa recurată este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantei vizând anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017 şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, în partea privitoare la anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organul fiscal aferente perioadei ulterioare datei de 01.07.2015, respectiv 01.07.2015 - 31.05.2016.

Instanţa de control judiciar constată că soluţia primei instanţe referitoare la anularea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017 şi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016, în partea privitoare la anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organul fiscal aferente perioadei ulterioare datei de 01.07.2015, respectiv 01.07.2015 - 31.05.2016, a fost pronunţată de Curtea de Apel lasi cu analiza judicioasă a susţinerilor părtilor, a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Cu privire la pretenţiile recurentei-reclamante care vizează anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organul fiscal aferente perioadei ulterioare datei de 01.07.2015, respectiv 01.07.2015 - 31.05.2016, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că "situaţia fiscală a reclamantei a fost stabilită obiectiv, organul fiscal ajungând pe baza tuturor circumstanţelor edificatoare în cauză la concluzia judicioasă, ce decurge în mod raţional din faptele prezentate, că eronat a considerat reclamanta deductibile fiscal sumele pretins acordate cu titlu de diurnă salariaţilor pentru munca prestată la utilizatorul din Irlanda".

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, respectiv faptul că înainte de redactarea în formă finală a raportului de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală nu ar fi comunicat proiectul acestuia în vederea comunicării unui punct de vedere, în mod corect a reţinut Curtea de Apel laşi faptul că aceasta susţinere nu poate fi primită având în vedere că nu a fost invocată prin contestaţia adresată organului fiscal competent, ci direct, pentru prima dată, la instanţa de contencios administrativ, contrar dispoziţiilor art. 276 alin. (1) din Codul de Procedură Fiscală.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, "în soluţionarea contestaţiei, organul competent verifică motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport cu susţinerile părtilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării."

Prin urmare, la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, D.G.R.F.P. laşi a analizat toate susţinerile invocate de către societate, astfel încât, recurenta-reclamantă nu poate aduce în susţinerea cererii de anulare a Deciziei nr. 5284/30.03.2017, argumente noi, pe care nu le-a prezentat în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative.

În acest sens, în mod corect a reţinut Curtea de Apel laşi: "Chiar dacă s~ar trece peste acest impediment, instanţa retine, totuşi, că necomunicarea proiectului de raport de inspecţie fiscală nu a produs societăţii comerciale nicio vătămare, câtă vreme aceasta a avut posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere atât prin contestaţia adresată autorităţii fiscale, cât şi prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa de contencios adminstrativ şi fiscal".

Recurenta-reclamantă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la încheierea nr. 3/CPG din 05.01.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2017.

Instanţa de control judiciar observă faptul că această excepţie nu a fost invocată de către recurenta-reclamantă nici prin contestaţia administrativă depusă la organul fiscal, nici prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul controlului de legalitate al Curţii de Apel laşi. Prin urmare, la emiterea Deciziei de soluţionare nr. 5284/30.03.2017, respectiv a sentinţei civile nr. 47/09.04.2019, atât organul de soluţionare a contestaţiei din cadrul D.G.R.F.P. laşi, cât şi instanţa de fond, au analizat doar acele motive cu care au fost învestite de către societate, excepţia autorităţii de lucru judecat nefiind una dintre ele. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii părţilor în proces: "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Pe de altă parte, emitentul actelor administrative contestate în prezenta cauză (D.G.R.F.P. laşi şi A.J.F.P. laşi) este diferit de cel al sesizării penale ce a format obiectul cercetărilor penale finalizate prin pronunţarea încheierii nr. 3/CPG/05.01.2018 din dosarul nr. x/2017, având în vedere faptul că sesizarea organelor de cercetare penală a fost efectuată de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală. Totodată, trebuie precizat că, la baza cercetărilor efectuate de către organele penale a stat actul întocmit de către inspectorii antifraudă, respectiv Procesul-verbal de control nr. x/1/26.05.2015, în timp ce prezentul litigiu a fost generat de încheierea de către inspectorii fiscali din cadrul A.J.F.P. laşi a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2016.

În ceea ce priveşte criticile din cuprinsul cererii de recurs privind fondul situaţiei litigioase, instanţa apreciază că sunt nefondate, întrucât sentinţa nr. 47/09.04.2019 este temeinică şi legală în ceea ce priveşte soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei vizând anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organul fiscal aferente perioadei ulterioare datei de 01.07.2015, respectiv 01.07.2015-31.05.2016.

Cu privire la această parte a pretenţiilor reclamantei, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Iaşi în motivarea sentinţei recurate faptul că exercitând dreptul său de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii, care implică posibilitatea de a alege între mai multe posibilităţi de acţiune, organul fiscal a optat justificat, pe baza unor fapte suficiente şi obiective, să reîncadreze diurnele acordate salariaţilor pentru munca prestată la utilizatorul din Irlanda drept venituri de natură salarială. Instanţa observă că aspectele ce reies din clauzele contractului-cadru încheiat de recurenta-reclamantă cu utilizatorul din Irlanda, din contractele individuale de muncă încheiate de recurenta-reclamantă cu şoferii, precum şi din celelalte înscrisuri întocmite în temeiul contractelor individuale de muncă, constituie motive substanţiale, care nu puteau fi ignorate în procesul de determinare corectă a situaţiei fiscale reale a societăţii.

Prin urmare, indemnizaţia de natura diurnei acordată salariaţilor temporari nu are temei legal şi a fost înregistrată în mod eronat în contul 625 - "Cheltuieli cu detaşarea".

Mai mult decât atât, din coroborarea prevederilor din Codul Muncii şi Codul fiscal, cu cele ale Contractului de punere !a dispoziţie şi ale Contractului de muncă temporară, întocmite de către societatea recurentă rezultă că aceasta nu trebuia să acorde diurna salariaţilor, întrucât nu sunt detaşaţi sau delegaţi în accepţiunea legii, sumele înregistrate în contabilitate ca şi "cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări" în contul 625 reflectă o situaţie nereală, simulată în detaşare în cazul în care lucrătorul prestează muncă pe durata unei misiuni prin intermediul unui agent de muncă temporară. Diurna înregistrată în contabilitatea societăţii ca o cheltuială deductibilă, reprezintă o parte din remuneraţia salariatului încasată pe durata misiunii.

Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I. Insolvenţă B. ca nefondat, va admite recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I. Insolvenţă B. împotriva sentinţei nr. 47 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 47/2019 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.