Legality of mandatory lawyer pension contribution increase: procedural admissibility of new illegality grounds and requirement of actuarial justification

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 08.06.2018, pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, CONSILIUL UNIUNII NAŢIONALE A BAROURILOR DIN ROMÂNIA şi CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAŢILOR, au solicitat instanţei anularea parţială a Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România în ceea ce priveşte cotele de contribuţie la sistemul Casei de Asigurări a Avocaţilor, cu privire la dispoziţiile privind cota minimă de contribuţie obligatorie pentru avocaţii definitivi, prevăzute de art. 1 alin. (2) al Hotărârii.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 90 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a calificat manifestarea de voinţă a reclamanţilor exprimată verbal în şedinţa din 15.02.2019 şi depusă în scris la data de 21.02.2019 ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, a constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAŢILOR, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, CONSILIUL UNIUNII NAŢIONALE A BAROURILOR DIN ROMÂNIA şi CASA DE ASIGURĂRI A AVOCAŢILOR, ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii L., M., N., O., P., Q. şi R., ca neîntemeiată, a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de fond, admiţând decăderea din dreptul de a modifica acţiunea, într-o manieră vădit neprocedurală a omis a analiza chestiunile vizând anularea actului administrativ supus judecăţii sale.

Aşadar, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, dar şi al dreptului părţilor de a avea acces neîngrădit la acest principiu, se impune ca soluţie consecvenţială, în cazul admiterii recursului, rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.

Astfel, la termenul din 15 februarie 2019, s-a învederat de către reclamanţi faptul că hotărârea atacată are o problemă suplimentară de nelegalitate raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 51/1995, respectiv a fost luată fără cvorumul legal.

Conform procesului-verbal de şedinţă a Consiliului UNBR, Consiliul UNBR are 108 membrii în total. Cvorumul de şedinţă este de două treimi, deci Consiliul funcţionează în mod legal cu 72 de membri. Din procesul-verbal al şedinţei de Consiliu UNBR în care s-a adoptat hotărârea de majorare a cotei minime de contribuţie a reieşit că aceasta a fost adoptată cu 71 de voturi, respectiv fără a respecta cvorumul de şedinţă.

Aceste aspecte de nelegalitate au reieşit din probaţiunea administrată în faţa instanţei, ele neputând fi cunoscute la data formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere că o dată cu publicarea hotărârii atacate în prezenta cauză şi o dată cu respingerea plângerii prealabile împotriva hotărârii atacate nu au fost publicate sau comunicate actele care au stat la baza emiterii deciziei şi/sau procesul-verbal de şedinţă din care reieşea numărul de voturi cu care s-au adoptat cele două propuneri de majorare, respectiv cvorumul de şedinţă cu care s-a adoptat.

Arată recurenţii reclamanţi că în cadrul şedinţei de judecată din 15.02.2019 au subliniat faptul că o atare precizare nu reprezintă o modificare de acţiune în sensul art. 204 noul C. proc. civ., invocând în acest sens dispoziţiile art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ., judecătorul putând proceda la restabilirea calificării juridice a actelor sau faptelor deduse judecăţii sale.

Raportat la aceste precizări, este cert că în speţa de faţă nu suntem în situaţia unei modificări de acţiune şi că la orice moment instanţa poate să pună în discuţie noi aspecte de fapt sau de drept, care sunt supuse dezbaterii contradictorii. Asta nu înseamnă că se modifică acţiunea civilă, activarea rolului activ al instanţei în condiţiile art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ. intervenind când apar noi elemente de fapt sau de drept, ceea ce s-a întâmplat şi în speţa de faţă raportat la probaţiunea depusă de către pârâte.

In motivarea sa, instanţa a omis un aspect esenţial, si anume că este instanţa specializată de contencios administrativ, învestită astfel cu anularea unui act administrativ -Hotărârea nr. 295/09.12.2017 a UNBR, în temeiul Legii nr. 554/2004, nicidecum o instanţă de drept comun.

Mai exact, judecătorul fondului a omis însuşi obiectul acţiunii judiciare, astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, judecătorul de contencios administrativ este învestit întotdeauna cu o acţiune în anularea actului administrativ, fiind astfel obligat a analiza exhaustiv toate motivele de nelegalitate care se circumscriu noţiunii de vătămare în sensul art. 1 din Legea contenciosului, care conduc la sancţiunea anulării.

Prin urmare, instanţa, din oficiu, este datoare să pună în discuţie toate elementele de fapt şi de drept care intervin şi să aibă în vedere toate aspectele vizând anularea.

Aceeaşi poziţie procesuală a reieşit şi din cuprinsul notelor noastre de şedinţă depuse la dosarul cauzei, fiind expuse şi oral la termenul din 15.03.2019, chestiune juridică consemnată în cadrul încheierii de la acest termen.

Vă rugăm astfel să aveţi în vedere că, încălcând aceste obligaţii procedurale, instanţa de fond în mod eronat califică precizările noastre privind vătămarea drepturilor noastre drept o modificare de acţiune, reţinând în mod nelegal incidenţa art. 204 noul C. proc. civ., ceea ce a condus la omisiunea de a cerceta un motiv esenţial de anulare a actului administrativ.

Acest aspect este relevant şi pentru faptul că prin aceste precizări nu se modifică niciun element component al cererii introductive de instanţă. După cum s-a stabilit şi în doctrină, cererea de modificare cuprinde schimbarea unor elemente din cuprinsul cererii iniţiale: temeiul de drept al acţiunii, părţile, obiectul cererii (G. Porumb, C. proc. civ. comentat şi adnotat, 1960, voi. I, p. 310, nr. 8).

Or, după cum se poate remarca din notele noastre de şedinţă, reclamanţii nu au modificat niciun dintre aceste elemente, prin urmare cererea noastră a fost nelegal catalogată drept o modificare de acţiune.

Totodată, în mod eronat, străin de natura pricinii, a reţinut judecătorul fondului incidenţa art. 148 noul C. proc. civ., vizând necesitatea redactării cererilor în formă scrisă, cât timp argumentele suplimentare, expuse anterior, consemnate în cadrul încheierii din 15.02.2019, nu constituiau o cerere de chemare în judecată, în sensul celor deja expuse, nefiind necesară îndeplinirea rigorilor acestui text normativ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată, în ceea ce priveşte lipsa unei fundamentări economice a majorării cotei minime de contribuţie obligatorii, instanţa de fond a reţinut sub acest aspect, în esenţă, că art. 20 din Legea nr. 72/2016 nu prevede ca stabilirea cotei minime de contribuţie să se fundamenteze economic printr-o analiză actuarială, motiv pentru care acest aspect nu poate duce la anularea hotărârii atacate, considerându-se că evaluarea actuarială nu reprezintă o operaţiune prealabilă obligatorie în procesul de adoptare a unei hotărâri privitoare la modificarea contribuţiei la sistemul de pensii.

Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016: "Cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum şi sumele reprezentând cotele minimă şi maximă de contribuţie obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administraţie al C.AA, în funcţie de nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor."

După cum reiese din chiar textul citat de instanţa de fond, orice hotărâre de stabilire, respectiv majorare sau micşorare (şi chiar de menţinere) a cotelor de contribuţii la sistemul de pensii are la bază o propunere care are ca singură şi imperativă condiţie "nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii".

Prin urmare, din textul legal reiese că aceste cote de contribuţii nu se modifică printr-o propunere nefundamentată, respectiv printr-o raportare directă, arbitrară la aceste nevoi ale sistemului de pensii, ci, din contră, doar în baza unei propuneri de specialitate fundamentate pe aceste nevoi.

Chiar dacă articolul 20 alin. (3) nu prevede expres respectiv ad literam că nevoile sistemului de pensii se analizează prin raportul actuarial, printr-o interpretare sistemică a Legii nr. 72/2016 reiese foarte clar că aceste nevoi ale sistemului de pensii se pot stabili doar prin această evaluare actuarială.

Art. 18 alin. (3) din Lege ne spune că evaluarea actuarială se realizează pe fiecare fond al sistemului de pensii şi urmăreşte cel puţin determinarea următoarelor elemente: a) valoarea actuarială prezentă a obligaţiilor viitoare de plată; b) valoarea actuarială prezentă a contribuţiilor viitoare.

Prin urmare, primele două elemente pe care le stabileşte o astfel de evaluare sunt veniturile sistemului şi cheltuielile acestuia, tocmai pentru a determina, în cele din urmă, valoarea ratei de finanţare, respectiv de ce venituri mai are nevoie sistemul ca să ajungă la egalitate cu cheltuielile, moment la care un sistem se consideră a fi complet finanţat.

Veniturile sistemului, după cum stabileşte şi art. 11 lit. a) din Lege au ca principală sursă contribuţiile lunare obligatorii ale fiecărui avocat înscris în barourile membre UNBR.

Interpretând aşadar sistemic art. 11 lit. a), art. 18 alin. (3) şi art. 20 alin. (3) din Lege reiese că nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii al avocaţilor nu pot fi stabilite decât în baza unui raport actuarial.

Or, dacă cotele de contribuţie se stabilesc în funcţie de nevoie sistemului care se stabilesc în baza unui raport actuarial concluzia nu poate fi alta decât aceea că raportul actuarial este obligatoriu în cazul modificărilor cotelor de contribuţie (în speţă, cota minimă faţă de care a fost solicitată anularea parţială a hotărârii atacate).

Prin urmare, argumentul instanţei de fond, cum că stabilirea necesităţii majorării cotei minime printr-un raport actuarial nu este o condiţie obligatorie şi prin urmare nu se poate dispune anularea hotărârii atacate pentru acest motiv, este nefondat pe prevederile legale, constituind o aplicare greşită a normelor de drept material.

De altfel, decizia nr. 329/17.02.2018 a Consiliului UNBR prin care a fost respinsă plângerea prealabilă a subliniat importanţa existenţei raportului actuarial: "expertiza actuarială preliminară a avut în vedere datele provenite de la cea. 90% dintre avocaţii membrii ai sistemului CAA, fiind relevantă în fundamentarea propunerilor CAA (s.n.) " (pag. 1, ultimul paragaf din decizie).

Mai mult, conform întâmpinării depuse, "C.A.A. a comunicat U.N.B.R. faptul că a considerat ca fiind necesară şi o expertiză actuarială în fundamentarea propunerii privind majorarea cotei de contribuţie a avocaţilor definitivi" (pag. 2, primul paragraf din întâmpinarea CAA).

Cu toate că această evaluare actuarială a fost considerată esenţială pentru majorarea contribuţiei minime şi obligatorie conform textelor legale aplicabile, ea nu a menţionat niciun moment necesitatea majorării cotei minime de contribuţie.

Din probele administrate în faţa instanţei de fond, respectiv procesul-verbal al Comisiei Permanente reiese că însuşi preşedintele UNBR de atunci, S., a recunoscut că "nu există o verificare consemnată într-un raport actuarial recent, din care să rezulte impactul măsurii propuse cu privire la evoluţia sistemului, astfel cum prevede legea " (pag. 5 din procesul-verbal).

După cum a arătat întreaga probaţiune, evaluarea actuarială nu a avut niciun moment stabilită ca propunere modificarea cotei minime, motiv pentru care, iniţial, nici Consiliul de Administraţie C.A.A. nu a prevăzut în propunerea transmisă Comisiei Permanente şi consilierilor UNBR o astfel de modificare.

In ceea ce priveşte inexistenţa unei propuneri legale a Consiliului de Administraţie al C.A.A. pentru majorarea cotei minime, se arată că instanţa de fond a respins argumentul reclamanţilor pe motiv că forma pe care trebuie să o îmbrace propunerea Consiliului de Administraţie al C.A.A. nu este aceea a unei decizii sau hotărâri, respectiv că art. 109 alin. (4) din Legea nr. 72/2016 nu sunt aplicabile propunerilor pe care Consiliul C.A.A. le face Consiliului UNBR cu privire la indicatorii sistemului de pensii.

Sub acest aspect, recurenţii susţin că textul legal indicat, art. 109 alin. (4) din Lege, restricţionează materia actelor pe care în activitatea sa Consiliul de Administraţie al CAA le poate emite, la hotărâri şi decizii.

Consideră recurenţii că, chiar şi o propunere în materie normativă a Consiliului de Administraţie al CAA, cum este cea legată de modificarea indicatorilor de pensii, este obligatoriu a îmbrăca forma tehnico-juridică a unei hotărâri.

În mod eronat instanţa de fond a arătat că art. 109 alin. (4) nu limitează actele emise de Consiliul CAA la "numai hotărâri şi decizii", când este evident, raportându-ne la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă că formularea legală impune o astfel de limitare.

Astfel art. 109 alin. (4) din Legea 72/2016, în discuţie, prevede că: "în activitatea sa, Consiliul de administraţie al C.A.A. emite hotărâri şi decizii."

Art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 prevede că: (1) Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări

(2) In redactarea actului normativ, de regulă, verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziţiei respective."

Prin urmare, norma care prevedere "Consiliul CAA emite hotărâri şi decizii" este suficient de clară raportat la art. 38 alin. (2) mai sus amintit ca fiind o normă imperativă care nu are derogări nici în cuprinsul articolului, nici ulterior, în alt articol sau alineat.

Motivul pentru care este aşa, ţine şi de legalitatea unei astfel de propuneri. Astfel, chiar şi o propunere a Consiliului de Administraţie al CAA trebuie să poată fi supusă controlului de legalitate, chiar dacă acest aspect ar ţine numai de întrunirea condiţiilor cvorumului de şedinţă sau a majorităţii cu care propunerea, materializată într-o hotărâre sau decizie, a fost luată.

După cum stabilieşte art. 109 alin. (2) din Lege, Consiliul de Administraţie al CAA este legal întrunit în prezenţa a cel puţin 5 membri şi ia decizii cu majoritatea voturilor celor prezenţi. Prin urmare, chiar şi o propunere de majorare a contribuţiei minime obligatorii trebuie să fie legală prin prisma acestui text legal imperativ.

Or, o astfel de verificare nu poate fi făcută decât raportat la actele administrative pe care Consiliul CAA le emite: hotărâri sau decizii.

Faptul că textul legal vorbeşte de o intrare în vigoare a deciziilor şi hotărârilor, nu exclude faptul că propunerea, chiar astfel cum a interpretat-o instanţa de fond ca "drept de iniţiativă", trebuie să îmbrace forma unei hotărâri sau decizii. Altfel, ne-am putea afla, de exemplu, în situaţia în care Consiliul CAA, întrunit fără cvorum, doar din preşedinte şi vicepreşedinte ar putea înainta o propunere valabilă Consiliului UNBR.

Prin raportare la art. 4 din Legea nr. 72/2016 care prevede că administrarea sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor se realizează prin C.A.A. şi prin filialele acesteia, care sunt organizate, funcţionează şi îndeplinesc atribuţiile prevăzute de prezenta lege şi Statutul C.A.A, apare evident faptul că Consiliul de administraţie al C.A.A nu Consiliul UNBR are ca atribut principal administrarea sistemului de pensii al avocaţilor.

Astfel, orice propunere privind indicatorii acestui sistem, cum este şi cota minimă de contribuţie, nu poate fi "neglijată" raportat la forma tehnico-juridică a actului în care propunerea trebuie să se regăsească, respectiv aşa cum arată art. 109 alin. (4) din Lege, într-o hotărâre sau decizie.

In modul în care instanţa de fond a motivat respingerea acestui temei de anulare parţială a hotărârii atacate, nu a făcut altceva decât să adauge la lege, respectiv să interpreteze legea în mod eronat, aspect ce subliniază temeinicia prezentului motiv de recurs.

După cum a reieşit din actele administrate în probaţiune, respectiv procesul-verbal al Comisiei Permanente anterior şedinţei Consiliului UNBR în care s-a decis majorarea cotei minime, reiese că însuşi preşedintele UNBR de atunci, dl. S., a atras atenţia în acea şedinţă că,fără să existe o hotărâre (s.n.) a Consiliului de administraţie a CAA, propunerea de majorare a cotelor minime de contribuţie, inclusiv a celor datorate de avocaţii stagiari nu poate fi supusă aprobării (s.n.) Consiliului UNBR " (pag. 5 din procesul-verbal).

O dovadă în plus că propunerea de majorare a fost una viciată este şi modul suspicios de fugitiv în care s-a făcut:

în data de 8.12.2017 Comisia Permanentă solicită preşedintelui CAA o propunere de majorare a contribuţiei minime, având în vedere că aceasta nu exista printre propunerile iniţiale şi nici în raportul actuarial;

în data de 9.12.2017, ora 9:30 dimineaţa, preşedintele CAA susţine că ar fi convocat telefonic Consiliul CAA şi că ar fi primit acordul acestuia, de a majora cota minimă de contribuţie în două variante: 280 RON şi 300 RON, fapt dovedit ca neadevărat de probaţiunea administrată la fondul cauzei;

în data de 9.12.2017, ora 10:30, preşedintele CAA aparent redactează documentul intitulat "Raport privind propunerile CAA de modificare a nivelului contribuţiilor minime şi maxime";

ulterior, în aceeaşi dată de 9.12.2017, Consiliul UNBR aprobă modificarea, deşi membrii Consiliului UNBR au luat la cunoştinţă doar atunci, verbal, de suplimentarea modificărilor elementelor esenţiale ale sistemului de pensii (în speţă, contribuţia minimă).

în susţinerea celor arătate, am depus la fondul cauzei documentul transmis de CAA, prin Preşedinte CAA, Av. dr. T. şi Economist U., către membrii Consiliului UNBR la data de 6.12.2017, care conţinea forma iniţială a propunerilor legate de sistemul de pensii.

Din pagina 5 a documentului denumit "Indicatorii sistemului CA.A. Propuneri de hotărâri pentru anul 2018", pct. 8. Nivelul contribuţiilor, depus la judecarea fondului, reiese faptul că " CAA propune să se majoreze plafonul maxim în vederea corelării cu venitul de referinţă indexat, respectiv un plafon maxim de 1.403 RON la o indexare a venitului de referinţă cu 5% şi în rest să se menţină nivelele actuale (s.n.) ".

De asemenea, documentul depus la fond, denumit "Referat privind situaţia indicatorilor din sistemul C.A.A. Anul 2018" întocmit de ec. U., din cadrul CAA, document transmis tot Ia data de 6.12.2017 membrilor consiliului UNBR prevedea la pagina 13, pct. 8, doar nivelul contribuţiei maxime, iar în tot restul documentului nu se vorbeşte niciun moment despre necesitatea modificării contribuţiei minime.

Singurul document în care se consemnează poziţia formală a Consiliului CAA dar care nu a existat la momentul şedinţei în care s-a modificat cota minimă obligatorie este cel intitulat " Procesul-verbal al Consiliului de Administraţie al C.A.A. din data de 9.12.2017, ora 9:30. Şedinţă prin te le conferinţă"'.

Acest document, depus o dată cu întâmpinarea de pârâţi, nu poartă niciun număr de înregistrare, motiv pentru care nu se poate confirma că ar fi fost redactat la data la care apare pe acesta.

De altfel, astfel cum reiese din transcriptul şedinţei de Consiliu UNBR din 16.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă, inclusiv preşedintele UNBR vorbeşte de faptul că " în realitate, procesul-verbal scris, nu putem să spunem că l-am văzut, l-am pipăit, că am avut încredere în ce, în operaţiunea juridică de consultare a voinţei juridice a membrilor Consiliului de Administraţie (...) ".

De asemenea, nu există înaintată la dosar nicio dovadă că procesul-verbal a fost transmis către Consiliul UNBR de către CAA pentru a fi înaintat membrilor consiliului în cadrul dezbaterii din 9.12.2017, când s-a modificat cota minimă de contribuţie.

Subliniază recurenţii, după cum a reieşit şi din probaţiunea dosarului (respectiv procesele-verbale şi transcriptele şedinţei Consiliului UNBR şi a Comisiei Permanente din decembrie, 2017) că propunerea care a ajuns să fie votată, respectiv cea de majorare la 300 RON a cotei minime obligatorii, nici măcar nu a fost propunerea verbală, din şedinţă, a preşedintelui CAA, acesta propunând 280 RON, propunere care, după cum am arătat în notele de şedinţă depuse în 21.02.2019, a obţinut cele mai multe voturi PENTRU.

Cu toate acestea, propunerea de 300 RON, care nu a aparţinut reprezentantului Consiliului CAA, ci a rezultat din dezbaterile din şedinţa Consiliului UNBR, deşi a avut mai puţine voturi PENTRU a fost cea adoptată.

In ceea ce priveşte necorelarea venitului de referinţă cu valoarea cotei minime de contribuţie obligatorii, recurenţii afirmă că argumentele folosite de instanţa de fond pentru respingerea acestui temei de anulare a hotărârii atacate, evidenţiază o neverificare a prevederilor Legii nr. 72/2016, respectiv o aplicare eronată a acestor norme.

Astfel, s-a arătat în hotărârea atacată: "Curtea constată că sunt corecte susţinerile pârâţilor în sensul că legislaţia aplicabilă nu prevede niciun fel de corelaţie între cei doi indicatori avuţi în vedere, respectiv venitul la care se raportează cota minimă de contribuţie şi venitul de referinţă utilizat la stabilirea tuturor prestaţiilor de asigurări sociale, astfel că nici aceste susţineri ale reclamanţilor şi intervenienţilor nu pot fi primite ".

Arată recurenţii faptul că, în conformitate cu art. 3 lit. v) din Legea nr. 72/2016, venitul de referinţă este "venitul mediu brut pentru profesia de avocat, stabilit anual prin hotărâre a Consiliului U.N.B.R. şi utilizat la calculul tuturor prestaţiilor de asigurări sociale în cadrul sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor."

Având în vedere că pensia este o prestaţie de asigurare socială, conform art. 3 lit. i) din Lege, iar aceasta se calculează conform punctajului lunar acumulat pe perioada cotizării la sistem, cotizaţie care este fie cea minimă, fie cea procentuală, fie cea maximă, este evident că toţi aceşti indicatori sunt corelaţi între ei.

De altfel, chiar preambulul hotărârii atacate, respectiv hotărârea nr. 295/2017 a Consilului UNBR contrazice atât pârâţii, cât şi instanţa.

Astfel, se reţine în preamblul că hotărârea se adoptă "Având în vedere propunerea CAA modificare a plafonului maxim de la 1.336 RON (cât este în prezent) la 1.403 RON, pentru a se putea realiza 5 puncte de pensie aferent contribuţiei maxime (corelarea plafonului maxim cu venitul de referinţă indexat) - s.n. şi de modificare a contribuţiei minime pentru avocaţii definitivi".

Prin urmare, se stabileşte inclusiv prin hotărâre că se corelează venitul de referinţă cu contribuţia maximă obligatorie, tocmai pentru a corela acumularea punctajului maxim de pensie, respectiv 5 puncte.

Pentru acelaşi motiv se realizează şi corelarea contribuţiei minime, respectiv pentru a realiza 1 punct de pensie, în baza contribuţiei minime obligatorii.

Or, după cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, la acel moment, prin hotărârea nr. 290 din 9 decembrie 2017 a Consiliului UNBR, venitul de referinţă stabilit de Consiliul de Administraţie al C.A.A. a fost de 2.550 RON. Acesta corespundea valorii unui punct de pensie, aspect corelat şi cu venitul brut maxim de 12.750 RON (pentru un punctaj maxim de 5 puncte) raportat la care se stabileşte cota maximă de contribuţie obligatorie de 1.403 RON.

Raportându-ne la cele de mai sus, venitul de referinţă ar fi generat cel mult o contribuţie minimă de 280,5 RON, având în vedere că 11% din 2.550 RON (v. de referinţă) = 280,5 RON. Prin urmare, şi prin prisma acestui calcul, stabilirea cotei minime de contribuţie obligatorie la suma de 300 RON este nelegală şi fără corelare cu indicatorii sistemului de pensii mai sus arătaţi.

De altfel, din acest motiv propunerea verbală a preşedintelui Consiliului CAA, domnul T. a fost cea de 280 RON, nu cea de 300 RON, care a fost propusă de consilierii UNBR nu de Consiliul CAA, aspect de nelegalitate detaliat anterior.

Faţă de aceste considerente se solicită casarea hotărârii criticate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond iar, în subsidiar, în eventualitatea rejudecării de către instanţa de recurs, recurenţii solicită admiterea cererii introductive şi a cererilor de intervenţie, aşa cum au fost formulate.

II Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 90/2019 din 1 aprilie 2019 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, o primă critică la adresa legalităţii sentinţei atacate, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează greşita calificare a cererii prin care reclamanţii au urmărit să învestească instanţa fondului cu un motiv suplimentar de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză, apreciind recurenţii că o atare modificare nu echivalează cu o cerere de modificare a acţiunii, astfel că nu sunt incidente, în opinia lor, dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. şi nici cele ale art. 148 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte apreciază că o cerere prin care subiectul de sezină adaugă noi motive de nelegalitate celor cuprinse în cererea introductivă de instanţă reprezintă o cerere adiţională, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o atare calificare.

Pornind analiza sa de la conţinutul lipsit de echivoc al dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea(concept ce în doctrină şi jurisprudenţă este denumit "cauza cererii"), Înalta Curte constată că numai în cazul cererilor limitativ enumerate prin dispoziţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu se aplică regulile prevăzute pentru modificarea cererii de chemare în judecată, or, adăugarea unui nou motiv de nelegalitate excede cu evidenţă ipotezelor vizate de legiuitor prin reglementarea conţinută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Nu există niciun argument de natură a susţine concluzia recurenţilor, în sensul că numai cererile prin care se modifică obiectul acţiunii ori cadrul procesual ar constitui cereri modificatoare ale acţiunii, fiind de sesizat, de altfel, că în cuprinsul noţiunii de elemente esenţiale ale acţiunii chiar recurenţii fac trimitere la "temeiul de drept al acţiunii", noţiune ce implică, în contenciosul administrativ, indicarea normei de drept pretins încălcate de autorul actului administrativ.

Susţinerea recurenţilor, în sensul că specificul litigiului de contencios administrativ permitea instanţei, în contextul exercitării rolului activ, să pună în discuţie aspectele noi de fapt şi de drept, apărute în cursul cercetării judecătoreşti, corecte la nivel teoretic, nu pot fi extrapolate la sensul dorit de aceştia, acela al posibilităţii examinării cauzei, de către instanţa de contencios administrativ, prin raportare la orice motive de fapt şi de drept, aduse în discuţie în orice mod şi în orice moment al cercetării judecătoreşti, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă atare reguli de procedură.

În consecinţă, modificarea cererii introductive prin adăugarea unor noi motive de nelegalitate celor deduse instanţei prin cererea introductivă presupune respectarea, atât a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ..(forma scrisă) cât şi a celor prevăzute de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este nefondată critica recurenţilor la adresa legalităţii hotărârii atacate sub acest aspect.

Prin urmare, constatând că refuzul primei instanţe de a cerceta legalitatea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România din perspectiva unor motive de nelegalitate ce nu au fost regulat invocate nu reflectă o încălcare a normelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată nefondată critica recurenţilor grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea primei instanţe este nelegală, în primul rând pentru greşita înlăturare a motivului de nelegalitate ce viza adoptarea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 în lipsa unei fundamentări economice a majorării cotei minime de contribuţii obligatorii.

Constată Înalta Curte că în faţa primei instanţe reclamanţii şi intervenienţii în sprijinul acestora au invocat faptul că stabilirea cotei minime de contribuţie s-a realizat în absenţa unei analize actuariale, sentinţa criticată răspunzând articulat la acest motiv de nelegalitate, după cum rezultă din considerentele hotărârii.

În acord cu instanţa fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 nu impun o astfel de condiţie, concluzie ce rezultă, în primul rând, din interpretarea literală a textului.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, cota procentuală prevăzută la alin. (1), precum şi sumele reprezentând cotele minimă şi maximă de contribuţie obligatorie prevăzute la alin. (2) se stabilesc, prin hotărâre, de Consiliul U.N.B.R., la propunerea Consiliului de administraţie al C.A.A., în funcţie de nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor.

Aşadar, condiţia cerută de textul de lege aplicabil cauzei este aceea ca adoptarea unei hotărâri privitoare la cota minimă de contribuţie să fie justificată în funcţie de nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului, nefiind prevăzută condiţionalitatea invocată de recurenţi, aceea a preexistenţei unei expertize actuariale care să cuprindă propunerea de majorare a cotei minime de contribuţie obligatorie.

Constată Înalta Curte faptul că instanţa fondului a exemplificat, în cuprinsul considerentelor sale, situaţiile în care întocmirea unei expertize actuariale este prevăzută de legiuitor ca operaţiune prealabilă adoptării hotărârilor autorităţilor de reglementare din cadrul UNBR, astfel că numai în acele situaţii actul administrativ adoptat în lipsa unei expertize apare ca fiind nelegal emis.

În cauza de faţă, singura condiţie prevăzută de legiuitor este aceea a justificării majorării cotei minime obligatorii din punct de vedere economic, or o atare justificare nu se confundă cu necesitatea întocmirii unei anumite operaţiuni tehnico-materiale, analiza Consiliului UNBR putând putând fi raportată la orice instrument apt să reflecte necesitatea ajustării cotelor de contribuţii obligatorii.

Demn de remarcat este şi faptul că în memoriul de recurs sentinţa atacată este criticată sub acest aspect pentru lipsa fundamentării economice a majorării cotei minime obligatorii, fapt ce denotă o modificare esenţială a motivului de nelegalitate invocat în faţa instanţei de fond şi dezlegat de curtea de apel în limitele învestirii(lipsa analizei actuariale), subliniere necesară în contextul în care intimaţii pârâţi au susţinut în faţa instanţei fondului că justificarea economică a hotărârii decurge din cuprinsul expertizei şi estimărilor interne efectuate de compartimentele de specialitate ale CAA cu privire la nevoile curente şi de perspectivă ale sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor.

Or, constată instanţa de control judiciar că modalitatea de redactare a argumentelor recurenţilor sub acest aspect nu denotă numai o diferenţiere de ordin semantic între cele susţinute prin cererea de chemare în judecată sub aspectul condiţiilor prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, ci tinde, în realitate, la demonstrarea unui motiv de nelegalitate ce nu a fost dedus atenţiei primei instanţe.

Un al doilea grup de argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează adoptarea Hotărârii nr. 295 din 9 decembrie 2017 în lipsa unei propuneri legale a Consiliului de Administraţiei al C.A.A pentru majorarea cotei minime.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au susţinut că procesul-verbal al Consiliului de Administraţie al C.A.A. din 9 decembrie 2017 nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016, întrucât propunerea la care se referă articolul anterior citate nu poate fi materializată în cuprinsul altor acte decât deciziile şi hotărârile Consiliului de Administraţie.

În acord cu instanţa fondului, Înalta Curte constată că prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 72/2016 nu instituie condiţii specifice privind propunerea de modificare a cotelor de contribuţii, neexistând argumente valabile pentru a considera că această propunere trebuie să fie formulată numai în cadrul reglementat de art. 109 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 72/2016, sub forma unei decizii sau hotărâri.

Prevederile art. 109 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 72/2016, de care s-au prevalat reclamanţii, reglementează condiţiile prevăzute pentru actele administrative emise de Consiliul de Administraţie al C.A.A.(hotărâri şi decizii) şi nu regularitatea operaţiunilor prealabile emiterii actelor administrative de competenţa Consiliului Baroului.

Contrar celor susţinute de recurenţi, în sensul că o astfel de interpretare adaugă la lege, neexistând suportul necesar distincţiei între formele de manifestare a activităţii consiliului de administraţie, Înalta Curte constată pertinentă şi concludentă trimiterea făcută de instanţa fondului la dispoziţiile art. 109 alin. (5) din Legea nr. 72/2016, fiind evident că reglementarea intrării în vigoare a hotărârilor şi deciziilor adoptate de Consiliul de Administraţie al C.A.A. nu poate reflecta decât circumstanţierea acestor dispoziţii legale la sfera actelor administrative emise de Consiliul de Administraţie. Altfel spus, reglementarea momentului intrării în vigoare nu are nicio raţiune în privinţa propunerilor, care nu reprezintă altceva decât modalitatea de declanşare a procesului de adoptare a actului pe care respectiva formă de manifestare a voinţei autorităţii îl precede.

Cât priveşte celelalte motive de nelegalitate, promovate de recurenţi în memoriul de exercitare a căii de atac la adresa propunerii Consiliului de Administraţie al C.A.A., Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond, singura motivare a cererii introductive de instanţă sub acest aspect fiind aceea a nerespectării dispoziţiilor art. 109 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 72/2016, astfel că o atare critică la adresa hotărârii instanţei de fond nu este admisibilă.

Cea de a treia grupă de argumente în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează necorelarea venitului de referinţă cu valoarea cotei minime de contribuţie obligatorie.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, recurenţii se consideră vătămaţi de Hotărârea nr. 295 din 9 decembrie 2017 prin prisma majorării cotei minime de contribuţie obligatorie la 300 RON pentru avocaţii definitivi, măsură adoptată prin art. 2 al hotărârii anterior menţionate.

Raportat la faptul că această dispoziţie este dată în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 72/2016, Înalta Curte constată că nu este relevantă necorelarea acesteia cu valoarea venitului de referinţă prevăzută în Hotărârea nr. 290 din 9 decembrie 2017, cât timp cota minimă de contribuţie obligatorie vizează situaţia nerealizării veniturilor în profesie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul de faţă, urmând a-l respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinţei civile nr. 90/2019 din 1 aprilie 2019 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât U.N.B.R.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.