Judge’s leadership allowance appeal dismissed; salary order upheld, no cumulative pay calculation

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea, în parte, a Ordinului nr. 1410/C din 19.03.2019 anexa 9, poziţia 9, comunicat la data de 16.04.2019 şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de preşedinte al judecătoriei, începând cu data de 01.01.2019, respectiv a indemnizaţiei de execuţie corespunzătoare unui judecător cu grad de tribunal, vechime în funcţie între 10-15 ani, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1), lit. b), nr. crt. 1 din cap. VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017 şi respectiv art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1022 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1022 din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurentul reclamant a arătat că instanţa de fond s-a limitat la o simplă analiză a modului de calcul prezentat de intimat, fără să atingă în esenţă obiectul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv acordarea sporului de conducere de 10 %, prevăzut de lege, pentru funcţia de preşedinte al unei instanţe, în cazul când salariul corespunzător funcţiei de execuţie este mai mare.

Astfel, dând eficienţă susţinerilor intimatului, s-a ajuns la compararea salariului de preşedinte al judecătoriei, care include sporul de conducere, cu salariul de execuţie al judecătorului de tribunal (corespunzător gradului de tribunal pe care îl deţine), fără aplicarea sporului de conducere la salariul de execuţie corespunzător gradului de tribunal şi, în mod arbitrar, fără aplicarea dispoziţiilor legale ale alin. (2) al art. 10 din Legea nr. 153/2017, a stabilit că salariul corespunzător gradului de execuţie-judecător de tribunal, fără spor de conducere (17.654 RON) fiind mai mare decât cel corespunzător preşedintelui judecătoriei, care include sporul de conducere (17.260 RON), salarizarea este corectă, stabilindu-i-se indemnizaţia cea mai mare.

Deşi instanţa de fond a reţinut că cele două variante de calcul alternativ nu au fost contestate, recurentul a arătat că tocmai acest calcul care implică acordarea/neacordarea sporului de conducere a fost contestat de către reclamant, atât pe cale administrativă, cât şi pe calea prezentei acţiuni.

Recurentul reclamant reiterează susţinerile din acţiune cu privire la prevederile art. 10 alin. (1) lit. b), nr. crt. 1 din cap. VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017, conform cărora judecători care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată cu procentele de majorare corespunzătoare instanţei şi funcţiei pe care o exercită şi ale art. 10 alin. (2) care prevede că judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile.

Plecând de la cele două dispoziţii legale, în aprecierea recurentului reclamant, rezultă că art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte păstrarea indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie, dacă acestea sunt mai favorabile, dar nu înlătură aplicarea majorării de 10% prevăzute pentru exercitarea funcţiei de conducere.

În acest context, la stabilirea salarizării sale, emitentul, dar şi instanţa de fond trebuia să compare salariul calculat pentru preşedintele judecătoriei, care include sporul de conducere (17.260 RON) cu salariul corespunzător gradului de execuţie-judecător de tribunal (grad deţinut în prezent) (17.654 RON) sporit cu 10% (1765 RON), ceea ce ar rezulta în final un salariu de 19.419 RON, salariul aplicabil de la data de 01.01.2019.

În opinia recurentului, esenţial pentru soluţionarea prezentei cauze este şi faptul că emitentul ordinului, atât cu ocazia soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, prin care a respins solicitarea de revocare a Ordinului anterior menţionat), dar şi prin întâmpinarea depusă în prezenta cauză nu a invocat niciodată faptul că recurentul nu poate beneficia în calitate de preşedinte de judecătorie de salariul de execuţie corespunzător gradului de tribunal, majorat cu sporul de conducere de 10%, ci doar a prezentat diferite şi contradictorii modalităţi de calcul, fără a-şi comunica punctul de vedere cu privire la aplicarea art. 10 alin. (1) lit. b), nr. crt. 1 şi art. 10 alin. (2) din cap. VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017.

De asemenea, recurentul a susţinut că, în aplicarea dispoziţiilor legale arătate anterior, opţiunea legiuitorului a vizat chiar situaţia judecătorilor care deţin un grad superior instanţei în care exercită funcţia de conducere, instituind principiul neafectării cuantumului indemnizaţiei corespunzătoare funcţiei de execuţie deţinute.

În esenţă, alin. (2) al art. 10 trebuie relaţionat doar de modalitatea de calcul a indemnizaţiei, în sensul că baza de calcul la care trebuie aplicată majorarea în discuţie este reprezentată de indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie deţinute, iar nu de cea corespunzătoare instanţei în care judecătorul exercită funcţia de conducere. Aşadar, legiuitorul a stabilit expres că nu se reduce indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie, ca bază de calcul pentru cea de conducere.

În susţinerea acestei modalităţi de interpretare a legii recurentul a invocat practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, apreciind că modul de calcul al salarizării este în acord cu dispoziţiile legale.

De asemenea, intimatul pârât a susţinut că nu se poate realiza o combinaţie între drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de conducere şi cele aferente gradului profesional.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Ordinului 1410/C din 19.03.2019 anexa 9, poziţia 9, comunicat la data de 16.04.2019 şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de preşedinte al judecătoriei, începând cu data de 01.01.2019, respectiv a indemnizaţiei de execuţie corespunzătoare unui judecător cu grad de tribunal, vechime în funcţie între 10-15 ani, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1), lit. b), nr. crt. 1 din cap. VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017 şi respectiv art. 10 alin. (2), din acelaşi act normativ.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă că, în măsura în care drepturile salariale se stabilesc prin raportare la indemnizaţia corespunzătoare funcţie de execuţie deţinute, judecătorul care ocupă funcţia de conducere de preşedinte în cadrul judecătoriei nu mai poate beneficia şi de majorarea de 10%, cele două modalităţi de stabilire a drepturilor salariale prevăzute de art. 10 alin. (1) şi (2) Legea 153/2017, fiind alternative.

Instanţa de recurs constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul reclamant a arătat că judecătorul primei instanţe a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 10 alin. (1), lit. b), nr. crt. 1 din cap. VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017 şi respectiv art. 10 alin. (2), din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea - cadru nr. 153/2017, judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată cu procentele de majorare prevăzute în cuprinsul acestui articol (10% în cazul funcţiei de preşedinte de judecătorie).

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol: "(2) Judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariate corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile."

Potrivit art. 38 alin. (4) din Legea – cadru nr. 153/2017: "(4) În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţii de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)".

Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, prevede următoarele: "(1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată."

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene:

"(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie".

În acest context, în conformitate cu textele legale mai sus-citate, prin ordinul atacat au fost stabilite în mod corect drepturile salariale ale recurentului reclamant, prin raportare la indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie deţinute, respectiv de judecător cu grad de tribunal şi cu o vechime în funcţie de 10-15%, iar nu prin raportare la indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare judecătoriei pentru vechimea de 10-15 ani, majorată cu 10%, având în vedere că indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie este mai favorabilă.

Aşa cum în mod corect a învederat intimatul-pârât, procentele de majorare prevăzute la art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea cadru nr. 153/2017 se acordă la indemnizaţiile de încadrare prevăzute în Anexa V la lege.

Astfel, conform Anexei V, în mod corect s-a stabilit indemnizaţia corespunzătoare gradului profesional de judecător de tribunal cu o vechime de 10-15, începând cu data de 1 ianuarie 2019 ca fiind de 17.654 RON, iar indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de conducere (indemnizaţie de încadrare maximă corespunzătoare judecătoriei pentru o vechime de 10-15 majorată cu 10%), începând cu data de 1 ianuarie 2019 fiind de 17.260 RON.

Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentului reclamant cu privire la faptul că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 stabileşte păstrarea indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie, dacă acestea sunt mai favorabile, dar nu înlătură aplicarea majorării de 10% prevăzute pentru exercitarea funcţiei de conducere.

De asemenea, nu poate fi primit nici modul de calcul, în modalitatea efectuată de recurentul reclamant, respectiv compararea salariului calculat pentru preşedintele judecătoriei, care include sporul de conducere (17.260 RON) cu salariul corespunzător gradului de execuţie-judecător de tribunal (grad deţinut în prezent) (17.654 RON) sporit cu 10% (1765 RON), ceea ce ar rezulta în final un salariu de 19.419 RON, salariul aplicabil de la data de 01.01.2019, pentru considerentele ce urmează a fi redate mai jos.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017, care prevăd că judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile, trebuie înţelese în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Odată cu aplicarea prevederilor Anexei V a legii-cadru de salarizare, indemnizaţiile pentru judecătorii care exercită funcţii de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul proprii legii în discuţie şi anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde se exercită funcţia de conducere şi la procentele de majorare, de la 2 la 13 %.

Aşadar, nu este exclusă posibilitatea ca o funcţie de conducere la o anumită instanţă, în speţă Judecătoria Buzău, să fie ocupată de un judecător care deţine o funcţie de execuţie, dar un grad profesional ce-l îndreptăţeşte la o indemnizaţie de încadrare superioară celei maxime pentru funcţii de execuţie la nivelul instanţei respective.

În situaţia evidenţiată, aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 ar avea ca efect o scădere a nivelului drepturilor salariale de care judecătorul cu funcţie de conducere a beneficiat sau ar beneficia pe un post de execuţie în cadrul aceluiaşi articol, situaţie ce s-a urmărit a fi eliminată tocmai prin menţinerea în plată a drepturilor salariale mai favorabile.

În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 şi nu în acela conform căruia principiul aplicării legii mai favorabile ar permite o alternativă între aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi cele reprezentate de Anexa nr. V din aceeaşi lege, cu relevanţă în materia funcţiilor de conducere din instanţe.

Prezintă relevanţă sub acest aspect considerentele Deciziei nr. 260/2017 a Curţii Constituţionale a României, invocată, de altfel, şi de către recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 10 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care sunt identice cu prevederile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, în cadrul controlului de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale amintite, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: "15. (. . . . . . . . . .) dispoziţiile de lege criticate prevăd că judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, "dacă acestea sunt mai favorabile". Astfel, dispoziţiile de lege criticate instituie o măsură de protecţie în favoarea magistraţilor numiţi în funcţii de conducere, aşa încât această numire să nu afecteze drepturile deja câştigate, aferente funcţiei de execuţie din care provine judecătorul sau procurorul.

16. În speţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate îndeplineşte o funcţie de conducere la o instanţă inferioară celei al cărei grad îl deţine corespunzător funcţiei de execuţie (având grad de judecător de curte de apel, este preşedinte de judecătorie), indemnizaţia sa lunară fiind mai mare decât cea a unui judecător cu grad de judecătorie care ar fi ocupat funcţia de preşedinte al acestei instanţe. În aceste condiţii, autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate - în măsura în care sunt interpretate în sensul că distinct de drepturile salariale corespunzătoare gradelor profesionale nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcţiei de conducere - contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii. 17. (....), Curtea constată că, în mod contrar susţinerilor autoarei excepţiei, dispoziţiile de lege contestate nu prevăd că nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcţiei de conducere, ci doar introduc o reglementare în favoarea judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, aşa încât această numire să nu afecteze drepturile deja câştigate, aferente funcţiei de execuţie din care provine judecătorul sau procurorul.

Curtea reţine că introducerea unei dispoziţii legale de protecţie, astfel încât numirea în funcţii de conducere să nu afecteze drepturile deja câştigate, aferente funcţiei de execuţie din care provine judecătorul sau procurorul, a fost determinată de specificul sistemului de salarizare a judecătorilor şi procurorilor dat de acordarea indemnizaţiei de încadrare stabilite în raport cu gradul şi cu funcţia deţinute şi de inexistenţa unei indemnizaţii de conducere distincte.

18. Astfel, ţinând cont şi de existenţa posibilităţii unor judecători sau procurori cu grad de instanţe/parchete superioare de a candida pentru funcţii de conducere la instanţe/parchete inferioare, salarizate inferior faţă de funcţiile de execuţie de la instanţele superioare, legiuitorul a considerat necesară introducerea unei dispoziţii de lege de protecţie, aşa încât numirea în funcţiile de conducere, în aceste cazuri, să nu afecteze drepturile deja câştigate, aferente funcţiei de execuţie din care provine judecătorul sau procurorul. Or, în lipsa măsurii de protecţie prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, indemnizaţia lunară obţinută de autoarea excepţiei ar trebui să fie mai mică, şi anume corespunzătoare celei prevăzute de lege pentru funcţia de preşedinte de judecătorie".

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că, în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 153/2017: "(2) Judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariate corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile.", în măsura în care drepturile salariale pentru recurentul reclamant se stabilesc prin raportare la indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie deţinute, acesta nu mai poate beneficia şi de majorarea de 10%.

Contrar susţinerilor recurentului, acestuia nu i se poate acorda sporul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b) din capitolul VIII secţiunea I a Legii nr. 153/2017, întrucât, prin aplicarea majorării pentru funcţia de preşedinte de judecătorie la indemnizaţia corespunzătoare gradului profesional de tribunal deţinut de recurentul reclamant, s-ar ajunge la situaţia în care acesta ar beneficia de drepturile cuvenite unui preşedinte de tribunal, deşi nu exercită această funcţie, cu încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraţilor în raport de funcţiile exercitate şi de nivelul instanţelor.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1022 din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2021.