Discrimination in pandemic-driven economic restrictions: differential treatment of public food service operators based on accommodation status violates constitutional non-discrimination principles

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată cu nr. x/2020, reclamantele S.C. A. S.R.L. (B.) S.A., S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (RESTAURANT "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." S.R.L. (RESTAURANT "L.) au chemat în judecată pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, solicitând:

1. Anularea dispoziţiilor art. 6 pct. 1-3 din Anexa 3 din Hotărârea de Guvern nr. 967/2020;

2. Anularea dispoziţiilor art. 6 pct. 1-2 din Anexa nr. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 856/2020;

3. Anularea dispoziţiilor art. 1 pct. 6 şi 7 din Hotărârea de Guvern nr. 935/2020;

4. Suspendarea tuturor dispoziţiilor sus-arătate, dispoziţiilor art. 6 pct. 1-3 din Anexa 3 din Hotărârea de Guvern nr. 967/2020, dispoziţiilor art. 6 pct. 1-2 din Anexa nr. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 856/2020 şi dispoziţiilor art. 1 pct. 6 şi 7 din Hotărârea de Guvern nr. 935/2020, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie Ministerul Afacerilor Interne.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din perspectiva lipsei plângerii prealabile; s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect suspendarea efectelor actelor administrative, în limitele contestate de reclamanţi, în raport de prevederile art. 5 alin. (3) din Legea 554/2004 şi, pe cale de consecinţă, s-a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. J. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne; s-au anulat parţial dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Anexa 3 a H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 1 din H.G. nr. 967/2020, în ceea ce priveşte ipoteza finală: " şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1.000 de locuitori"; s-a respins cererea de anulare a prevederilor art. 6 pct. 2, 3 din Anexa 3 la H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 2, 3 la H.G. nr. 967/2020 şi art. 1 pct. 6,7 la H.G. nr. 935/2020, ca neîntemeiată şi s-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne în susţinerea poziţiei procesuale a pârâtului Guvernul României.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 124 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal au formulat cereri de recurs reclamantele S.C. A. S.R.L. (B.), S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (Restaurant "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." S.R.L. (Restaurant "L."), pârâtul Guvernul României şi intervenient Ministerul Afacerilor Interne, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentele-reclamante, prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare admiterea în tot a cererii formulate, respectiv şi a cererii de anulare si a dispoziţiilor art. 6 pct. 2. 3 din Anexa 3 la H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 2, 3 la H.G. nr. 967/2020 şi art. 1 pct. 6.7 la H.G. nr. 035/2020.

Recurentele apreciază că au fost aplicate greşit disp. art. 22 alin. (1), privind dreptul la viaţă, art. 34 alin. (1) şi (2) privind dreptul la sănătate şi obligaţia statului de a ocroti sănătatea publică art. 53 alin. (1) şi (2) privind restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 108 alin. (2) din Constituţie şi disp. art. 15 pct. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind derogarea în caz de stare de urgenţă.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a disp. art. 108 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.", prin nerespectarea cerinţei disp. art. 53 alin. (1) din Constituţie conform cărora ca restrângerile să se facă efectiv "prin lege", recurenţii susţin că hotărârile de Guvern atacate fac mai mult decât să organizeze executarea dispoziţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, întrucât legea doar prevede posibilitatea suspendării libertăţii economice a restaurantelor, nu suspendă efectiv libertatea economică.

Mai mult, nelegalitatea măsurii criticate, prin prisma motivului de casare invocat, rezultă şi din faptul că disp. art. 8 alin. (1) din Legea 55/2020 nu conţin criteriile în baza cărora autorităţile să poată dispune suspendarea activităţii economice a restaurantelor şi cafenelelor, adică să restrângă activitatea economică prevăzută de art. 45 din Constituţie, Parlamentul oferind Guvernului o "carte blache", deci o putere discreţionară în ce priveşte exercitarea facultăţii de restrângere a acestui tip de activitate economică, ceea ce încalcă atât disp. art. 53, cât şi pe cele ale art. 108 din Constituţie. Astfel, ratele de infectare de 1,5 şi 3 la 1000, precum şi procentele de restrângere a activităţii restaurantelor la 50%, respectiv la 30%, au fost stabilite prin H.G. nr. 856, 935 şi 967 din 2020, nu prin Legea nr. 55/2020.

Mai arată recurentele că, prima instanţă motivează necesitatea măsurilor restrictive, prevăzută de disp. art. 53 din Constituţie, prin raportare la disp. art. 22 alin. (1) şi ale art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în condiţiile în care Guvernul invocă protejarea sănătăţii populaţiei şi a garantării dreptului la viaţă pentru a justifica măsurile restrictive dispuse, însă consideră că instanţa nu a analizat temeinicia unei astfel de invocări.

Astfel, în primul rând, este evident că dreptul la viaţă nu poate fi "garantat" în mod absolut, din simplul motiv că moartea este parte a naturii umane şi ea nu poate fi combătută în mod definitiv de niciun guvern din lume, în al doilea rând, există moduri de a preveni decese, deci de a "garanta" dreptul la viaţă, care pot fi puse în aplicare prin măsuri guvernamentale, dar care sunt incompatibile cu libertatea umană sau cu o viaţă înfloritoare şi bogată, care să merite a fi trăită.

În al treilea rând, invocarea obligaţiei statului de a "garanta" dreptul la viaţă şi sănătate publică, în actualul context international, dovedesc ipocrizia şi inconsecvenţa Guvernului, fiind bizar că în anul 2020 Guvernul României a descoperit menirea de salvator de vieţi, în condiţiile în care în fiecare an mor zeci de mii de români din cauza unui sistem medical precar, adică mai mulţi decât au murit până în prezent cu covid. Diferenţa esenţială este că decesele provocate de precaritatea infrastructurii medicale ar putea fi prevenite fără a restrânge drepturi şi libertăţi fundamentale. Obligaţia constituţională a statului de a ocroti sănătatea publică a existat cel puţin din anul 1991, de când există prezenta Constituţie, ea nu s-a născut în anul 2020.

În al patrulea rând, susţin recurentele, obligaţia Guvernului de a proteja sănătatea cetăţenilor nu se rezumă la a proteja în mod exclusiv sau predominant de Covid. Sănătatea românilor este afectată deopotrivă şi preponderent de afecţiuni cardio-vasculare şi diverse forme de cancer, dar şi de numeroase alte boli cronice. Or, prin măsurile luate, Guvernul s-a focusat disproporţionat pe combaterea unei singure boli şi a neglijat în mod grav toate celelalte pericole pentru sănătatea publică. Măsurile guvernamentale anti-covid nu numai că nu au salvat vieţi, dar au provocat de trei ori ai multe decese decât covid. Astfel, invocând obligaţia statului de a proteja sănătatea publică, Guvernul a luat măsuri care au dăunat mai mult sănătăţii publice decât dacă nu s-ar fi luat nicio măsură.

Practic, chiar dacă Guvernul, prin măsurile luate, inclusiv cea de închidere sau limitare a activităţii restaurantelor, a prevenit o serie de decese cauzate de Covid, a provocat numeroase alte decese din alte cauze decât Covid, cum ar fi din cauza unor boli cronice netratate, întrucât accesul la serviciile medicale a fost prioritizat în favoarea pacienţilor Covid şi mare parte din resursele medicale au fost direcţionate înspre prevenirea şi tratarea acestei noi boli infecţioase.

Mai mult decât atât, deşi numărul de paturi disponibile pentru Covid a fost mereu unul sub presiunea creşterii numărului de cazuri, numeroase secţii spitaliceşti non-Covid au devenit pustii din cauza ori a descurajării făţişe a populaţiei de a nu mai apela la servicii medicale, ori a propagării unui mesaj public panicard, ori datorită refuzului direct din partea cadrelor medicale de a acorda asistenţă, dacă acestea calificau acea situaţie medicală ca fiind una neurgentă.

În al cincilea rând, dat fiind că experienţa istorico-politică ne arată că guvernele, chiar şi cele relativ democratice, tind să exploateze situaţii de criză pentru a creşte puterea acestora asupra indivizilor, este evident că o simplă invocare a protejării dreptului la viaţă şi sănătate a cetăţenilor nu ar trebui să fie suficientă pentru a scuti Guvernul de exercitarea unui control veritabil din partea instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care se impune o analiză efectivă a necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor.

În al şaselea rând, viaţa biologică şi sănătatea fizică nu sunt singurele valori protejate de Constituţie. Art. 22 şi 34 din Constituţie fac parte din Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale, Titlul III. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, fiind reglementate alături de alte câteva zeci de drepturi şi libertăţi pe care Statul are obligaţia de a le ocroti, neputându-se da o interpretare absolută prevederilor art. 22 şi 34 din Constituţie, astfel încât să poată fi justificate încălcări ale celorlalte prevederi constituţionale, care reglementează alte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Măsura guvernamentală criticată strică armonia care trebuie să existe între toate drepturile şi libertăţile fundamentale. Rolul Guvernului nu este doar de a proteja dreptul la viaţă şi sănătate publică, ci este şi acela de a proteja libertatea economică prevăzută de disp. art. 45 din Constituţie. Fiecare cetăţean ar trebui să hotărască singur cum să-şi exerseze dreptul la viaţă, ia cetăţenii României nu au delegat Guvernului dreptul de a hotărî în locul lor cum să-şi trăiască viaţa.

O menţinere a libertăţii economice a restaurantelor nu echivalează cu o siluire a oamenilor de a intra în acele restaurante, ci doar ar permite fiecărei persoane în parte să ia propria decizie, în baza propriilor calcule privind riscurile şi beneficiile. Astfel, oricum o bună parte din populaţie, mai ales cele din categoria persoanelor vulnerabile, deja nu mai frecventează restaurante şi cafenele, chiar şi în localităţile în care sunt deschise.

Constituţia nu stabileşte o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor şi nu este rolul Guvernului să postuleze o astfel de ierarhie în locul legiuitorului constituant sau a fiecărei persoane individuale.

Referitor la încălcarea disp. art. 53 din Constituţie, recurentele-reclamante susţin că prima instanţă a aplicat greşit aceste prevederi, că argumentele de ordin socio-medical prezentate sunt relevante pentru a aprecia asupra necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor luate. Fără o analiză faptică, pe bază de date şi dovezi, nu se poate face o apreciere asupra necesităţii măsurilor sau a proporţionalităţii acestora. Prin urmare, nu se poate aprecia îndeplinirea condiţiilor constituţionale prevăzute de disp. art. 53 din Constituţie pentru dispunerea de restrângeri de drepturi şi libertăţi fără a intra în analiza situaţiei de fapt.

Dacă analiza necesităţii şi proporţionalităţii unor restrângeri prin utilizarea art. 53 din Constituţie se face doar printr-o verificare formală a existenţei unei declarări de către autorităţi a unei situaţii de urgenţă, fără o analiză a temeiniciei faptice a acelei declaraţii, atunci controlul de legalitate din partea instanţelor judecătoreşti devine unul iluzoriu.

Recurentele susţin că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a art. 53 din Constituţie, în sensul în care restrângerea libertăţii economice nu a fost una necesară şi proporţională cu presupusul pericol pentru sănătatea publică.

În condiţiile în care există mii de specialişti la nivel internaţional care se arată îngrijoraţi de măsurile luate în ultimul an, o tolerare din partea autorităţii judecătoreşti a acestui mimetism al puterii executive din România faţă de politici de tip lockdown, implementate mai întâi de regimul totalitar de la Beijing şi apoi şi de marea majoritate a ţărilor occidentale, nu este justificată. Adoptarea unor politici similare de către alte ţări din Uniunea Europeană nu este suficientă pentru a crea o prezumţie de legalitate şi constituţionalitate, respectiv o prezumţie de necesitate şi proporţionalitate, a măsurilor restrictive criticate, care să înlăture obligaţia instanţei judecătoreşti de a face o proprie analiză a necesităţii şi proporţionalităţii măsurii de închidere a restaurantelor, independent de titlurile de la televizor şi de comunicatele de presă ale autorităţilor publice.

Mai susţin recurentele că, prin raportare la considerentele instanţei întemeiate pe datele statistice din cele două Note de fundamentare, privind rata de infectare şi de răspândire zilnică, nu există dovezi că măsurile de închidere a activităţilor economice sunt eficiente. Acest lucru a fost confirmat de un studiu publicat de trei reputaţi epidemiologi de la Stanford University pe 5 ianuarie 2021 în European Journal of Clinical Investigation, care a analizat şi comparat date epidemiologice din zece ţări care au implementat măsuri mai restrictive (Anglia, Franţa, Germania, Iran, Italia, Olanda, Spania şi Statele Unite) şi mai puţin restrictive (Suedia şi Coreea de Sud), concluzionând în sensul că ţările care au implementat măsuri mai dure, incluzând cele de închidere a restaurantelor, precum şi a altor activităţi economice, nu au avut rezultate epidemiologice mai bune decât ţări care nu au implementat astfel de măsuri.

Relevant este că ţări ca Suedia, Coreea de Sud, Thailanda şi Japonia, deşi au introdus anumite măsuri puţin restrictive de siguranţă, nu au închis niciodată restaurantele, luând măsuri rezonabile şi proporţionale de limitare a răspândirii virusului în comunităţi. Menţinerea deschisă a societăţilor acestor ţări nu a înrăutăţit în niciun fel situaţia epidemiologică. Dimpotrivă, acestea au mult mai puţine decese sau cazuri Covid la un milion de locuitori decât multe alte ţări care au aplicat politici mult mai dure.

Această analiză demonstrează că, deşi pot exista mici beneficii ale unor măsuri restrictive precum închiderea restaurantelor, nu există o diferenţă pozitivă semnificativă care să avantajeze în mod cert şi categoric ţările care au implementat astfel de măsuri, astfel încât să rezulte cu claritate că acestea sunt utile şi eficiente, meritând implementarea lor.

Mai mult decât atât, chiar raportat la situaţia României, deşi în data de 15.10.2020 au intrat în vigoare restricţiile privind restaurantele şi cafenelele, precum şi alte restricţii, numărul de cazuri confirmate nu doar că nu a scăzut, dar a continuat să crească exponenţial, atingând un vârf la sfârşitul lunii noiembrie, deci la 6 săptămâni după luarea acestor măsuri, ceea ce vădeşte o dată şi încă o dată ineficienta unor astfel de măsuri.

În condiţiile în care datele empirice arată lipsa de impact epidemiologie real a unor astfel de măsuri restrictive, persistenţa în menţinerea lor este pur abuzivă. Este evident că epidemia nu a putut fi controlată prin măsurile luate, iar a susţine contrariul este de neînţeles.

Recurentele mai arată că a continua invocarea noutăţii coronavirusului după un an de zile de monitorizare intensă la nivel mondial de către toate guvernele lumii, peste 110.000.000 de cazuri documentate în lume, cel puţin 6 vaccinuri distribuite populaţiei la nivel mondial din august 2020 încoace şi multe altele în curs de cercetare şi dezvoltare, şi cu 84.180 de articole ştiinţifice publicate în reviste şi jurnale de specialitate de către 322,279 de autori şi coautori, încât să se vorbească de o adevărată "infectare" a literaturii ştiinţifice cu acest subiect, a devenit o mantră repetată propagandistic, dar fără fundamentare în realitate.

De asemenea, ideea lipsei unui tratament medical adecvat nu mai stă în picioare la momentul de faţă, existând o serie de tratamente quasi-standardizate şi aplicate în majoritatea sistemelor medicale din lume, care includ antibiotice şi anticoagulante, iar noi tratamente eficiente sunt descoperite în fiecare zi. De altfel, chiar şi în absenţa unei unanimităţi în lumea medicală în ce priveşte cele mai bune tratamente pentru covid, rămâne faptul că rata generală de vindecare este de 99,8%. Cu o astfel de rată de vindecare, chiar şi în absenţa unui tratament uniform aplicat, argumentul că măsurile restrictive au reprezentat singura alternativă nu poate fi primit.

În ce priveşte argumentul necesităţii aplatizării curbei de infectare pentru a nu copleşi sistemul medical, acesta este eronat deoarece sistemul medical românesc este într-o stare quasi-continuă de copleşire chiar şi în mod normal, astfel că Guvernul României nu are legitimitate morală să invoce depăşirea capacităţii sistemului medical; este în culpa managementului medical şi a Guvernului, nu a cetăţenilor sau a proprietarilor de restaurante.

În orice caz, lipsa de proporţionalitate este arătată şi de tratarea general-mecanică a argumentului prezervării sistemului medical, în condiţiile în care există diferenţe majore în ce priveşte nivelul infrastructurii medicale de la regiune la regiune şi de la judeţ la judeţ.

Astfel, de pildă, Iaşiul reprezintă un centru medical regional, cu spital universitar şi cu prestigioşi medici de nivel naţional şi internaţional, cu unităţi spitaliceşti dotate cu echipamente medicale de ultimă generaţie, cu cele mai multe paturi de spital şi paturi la ATI din ţară după Bucureşti şi Cluj. Prin urmare, a trata acest municipiu, din punctul de vedere al riscului pentru sistemul medical, în mod identic cu alte municipii şi oraşe care au infrastructuri medicale mult inferioare, ni se pare a constitui un alt exemplu de abordare generalistă pe care Guvernul a adoptat-o în ce priveşte tipul de măsuri luate.

Recurentele susţin în continuare că Guvernul nu a putut analiza proporţionalitatea măsurilor luate, deoarece din notele de fundamentare nu rezultă nici ce beneficii concrete şi-a propus să obţină prin măsurile luate şi nici care sunt costurile acestora. Or, fără o analiză a beneficiilor şi costurilor, nu se poate face o evaluare a relaţiei de proporţionalitate dintre măsuri şi restrângerile produse.

Guvernul nu a făcut o analiză a costurilor şi beneficiilor niciunei măsuri în general, şi nici măsurii de restrângere a libertăţii economice în domeniul restaurantelor în particular, astfel încât să se ştie dacă o anumită politică este justificată sau nu. Guvernul nu a făcut o analiză a factorilor de risc bazată pe dovezi şi studii ştiinţifice. Mai mult, nici măcar nu a luat în calcul costurile sociale şi economice ale măsurii închiderii sau restrângerii activităţii restaurantelor, aspect care rezultă chiar din Notele de fundamentare ale hotărârilor sale, unde se precizează că impactul social şi economic nu interesează autorităţile guvernamentale.

În plus, argumentul că sănătatea publică şi dreptul la viaţă au prioritate faţă de libertatea economică ("viaţă contra economie") este unul fals, deoarece sănătatea şi viaţa au nevoie de economie pentru a fi menţinute, acestea nu există într-un spaţiu metafizic abstract în care banii nu există, ci în lumea fizică şi concretă în care este nevoie de resurse materiale pentru întreţinerea vieţii biologice şi a sănătăţii. Or, distrugerea economică a zeci de mii de mici întreprinzători din acest domeniu economic, precum şi a zeci de mii locuri de muncă, va produce pe termen mediu şi lung efecte socio-economice care vor afecta indirect şi posibilităţile materiale concrete ale oamenilor din această industrie de a se îngriji de propria sănătate şi a familiilor lor.

Actuala abordare guvernamentală nu respectă şi celelalte valori protejate prin normele constituţionale, respectiv libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul de a munci etc.

Prin aceste măsuri se distruge viaţa economică a persoanelor care deţin şi administrează restaurante, într-un mod posibil iremediabil. Schema de ajutorare guvernamentală oferă doar 20% din pierderile suferite pe anul 2020, ceea ce reprezintă foarte puţin. În plus, mulţi dintre proprietari riscă să-şi vadă afacerile din acest domeniu iremediabil distruse, deoarece chiar în cazul unei redeschideri totale spre sfârşitul anului 2021 sau începutul anului 2022, efectele financiar-economice disruptive se vor resimţi pe termen lung.

Absenţa analizei costurilor măsurilor guvernamentale, care rezultă din notele de fundamentare, arată că Guvernul nici nu a luat în considerare impactul negativ al măsurilor, pentru a putea cântări dacă există proporţionalitate. Or, fără o analiză a costurilor, nu se poate evalua proporţionalitatea.

Guvernul nu a precizat în mod clar şi determinat sau determinabil care este finalitatea urmărită prin măsurile cu efect restrictiv, astfel încât societatea civilă să poată verifica momentul în care măsurile nu mai sunt necesare, iar acestea pot înceta. Obiectivul prevenirii răspândirii virusului SARS-COV-2 este unul ambiguu formulat, iar cu un obiectiv vag definit, putem vorbi de o prelungire indefinită a actualei stări de alertă şi a măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi care o însoţesc.

Semnele de întrebare ridicate, aplicate concret pe măsurile de limitare a activităţii restaurantelor, îşi propun să chestioneze care este nivelul minim de cazuri Covid-19 care ar duce la o redeschidere totală a restaurantelor, având în vedere că dispoziţiile actelor administrative atacate pornesc deja de la ideea de bază că şi în cazul unui număr de sub 1,5 la mie cazuri, restaurantele nu pot să funcţioneze la o capacitate mai mare de 50%.

Or, deşi se stabileşte o limită de 3 la mie pentru situaţia închiderii complete a activităţii restaurantelor, nu se stabileşte care este pragul inferior sub care, restaurantele pot să desfăşoare activitate la capacitate maximă. Or, această omisiune a Guvernului echivalează cu o limitare perpetuă la 50% a activităţii restaurantelor, chiar şi în ipoteza în care o localitate nu are niciun caz de test pozitiv pentru SARS-COV-2, ceea ce este lipsit de fundament faptic.

Tot în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, recurentele susţin că măsurile restrictive criticate nu sunt în mod real graduale şi nu exprimă o legătură de cauzalitate, fundamentată ştiinţific, între limitările impuse şi obiectivul prevenirii răspândirii virusului.

Prezenta abordare a Guvernului, de a limita activitatea restaurantelor la 50% sau la 30%, este un non-sens din punct de vedere epidemiologic, întrucât şi înainte ca dispoziţiile din actele administrative criticate, privind limitarea capacităţii de funcţionare a restaurantelor în funcţie de procentul de infectare din localitate, să intre în vigoare, existau măsuri de siguranţă care impuneau distanţarea meselor şi limitarea numărului de clienţi la o singură masă. Aceste măsuri deja limitau capacitatea de ocupare a spaţiului restaurantului, astfel încât să se prevină sau să se limiteze răspândirea virusului.

În schimb, măsurile de limitare a capacităţii de utilizare a spaţiului la 50% sau la 30% nu au niciun temei real utilitar sau factual epidemiologie din următoarele motive: dispoziţiile sunt lipsite de claritate: se limitează activitatea la 50% sau 30% din "capacitatea maximă a spaţiului", fără ca această noţiune să fie clar definită; nu se cunoaşte pe ce baze ştiinţifice s-a stabilit că ar exista o corelare între procentul de utilizare umană al unui spaţiu şi rata de infectare dintr-o localitate dată; dacă pornim totuşi de la prezumţia că există o corelare între gradul de utilizare al unui spaţiu şi rata de infectare dintr-o comunitate locală, nu se justifică de ce o limitare la 50% sau la 30% şi nu o limitare la 70% sau la 20%, de pildă.

Nu se ştie de ce dispoziţiile administrativ-normative discutate pornesc direct de la o limitare de 50%, indiferent dacă numărul de cazuri dintr-o localitate este zero sau apropiat de zero şi cum este proporţională o măsură de limitare la 50% a activităţii unui restaurant în localităţi unde nu există niciun caz Covid.

Astfel, caracterul disproporţionat al măsurii devine evident mai ales în cazul localităţilor fără cazuri sau cu un număr extrem de mic. Momentan, există sute de localităţi în România care au rate de infectare de zero sau mai mici de 0,5 la mie, iar restaurantele din acele locuri sunt nevoite să suporte restricţii identice cu cele din localităţile care au rate de 1,2-1,3 la mie. Situaţiile astfel create sunt vădit inechitabile, demonstrând caracterul disproporţionat al modalităţii de reglementare a acestor restricţii.

Valorile de infectare de 1,5 sau 3 la mie sunt stabilite în mod arbitrar, fiind lipsite de proporţionalitate, prin faptul că se porneşte de la o prezumţie implicită eronată că toate persoanele sunt egal de vulnerabile în faţa virusului.

Din altă perspectivă, recurentele susţin că nu este satisfăcută cerinţa ca "viaţa naţiunii să fie în pericol", prevăzută de art. 15 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind derogarea în caz de stare de urgenţă, arătând că, contrar celor reţinute de către prima instanţă, măsurile criticate care produc efect restrictiv pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, nu satisfac exigenţele de necesitate prevăzute: "1. în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţă naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional."

În condiţiile în care, quasi-consesul comunităţii ştiinţifice este acela că rata de fatalitate a persoanelor infectate este de 0,2-0,3% pentru ţările cu populaţie îmbătrânită şi mult mai mică pentru ţările cu populaţie tânără, comparativ cu o rată a fatalităţii persoanelor infectate de 0,1% pentru gripa obişnuită, rezultă două aspecte: 1. pe de o parte, faptul că boala covid este de 2-3 ori mai fatală decât o gripă obişnuită, iar pe de altă parte 2. 99,8 % din persoanele infectate supravieţuiesc.

Or, comparând cu rate ale fatalităţii în cazul gripei spaniole, ebola, ciuma bubonică etc, această rată de supravieţuire de 99,8% este incongruentă cu sintagma din Convenţie de "pericol ce ameninţă viaţa naţiunii".

Prin urmare, Covid nu poate fi asimilat unui pericol ce ameninţă viaţa naţiunii. Nu se poate spune că o boală cu rată a supravieţuirii de 99,8%, respectiv de 99,95% pentru persoane fără comorbidităţi până în 70 de ani, constituie o ameninţare pentru viaţa naţiunii.

Punând lucrurile în perspectivă, s-a calculat că pentru un tânăr până în 25 de ani, este de 36 de ori mai probabil să decedeze într-un accident de maşină decât de covid, în schimb, pentru o persoană peste 65 de ani, este de două ori mai probabil să decedeze de covid decât într-un accident similar.

Deşi este adevărat că noul coronavirus este mai contagios şi mai periculos decât virusul gripal obişnuit, şi virusul gripal este periculos, mai ales pentru anumite categorii de persoane (vârstnici şi persoane cu boli cronice).

Conform statisticilor oficiale, virusul gripal ucide, în lume, până la 650.000 de persoane în fiecare an, existând sezoane gripale extrem de virulente, aşa cum au fost pandemia de gripă asiatică din 1957-1958 şi pandemia de gripă Hong Kong din 1968-1969, ambele provocând între 1 şi 4 milioane de decese la nivel mondial, fără însă ca la acele momente să fie luate măsuri de tip lockdown sau de interzicere a unor întregi domenii de activitate economică. Aşadar, Covid ucide, dar şi gripa ucide. Caracterul periculos şi contagios al unei boli nu este suficient pentru a lua măsurile cele mai drastice.

3.2 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea în întregime a acţiunii.

În susţinerea cererii, recurentul-pârât, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a arătat, în prealabil, că motivele de casare a hotărârii instanţei de fond se circumscriu, în principal, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă prezentul recurs este întemeiat expres pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, iar potrivit minutei întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel de la Suceava, 23-24 octombrie 2014, "recursul în casaţie (...) se aplică doar în materie civilă. În materia contenciosului administrativ rămânând aplicabile dispoziţiile speciale, respectiv art. 20", iar nu cele generale ale art. 488 şi art. 497 C. proc. civ. care au un caracter restrictiv, această concluzie fiind susţinută şi de principiul de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

Recurentul-pârât susţine în primul rând, că hotărârea judecătorului fondului este criticabilă, pentru modalitatea în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, arâtând că în raport de prevederile art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004, respectiv alin. (5) al aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, în care sunt prevăzute excepţiile, stabilindu-se că "în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe sau al acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4, în care nu este obligatorie plângerea prealabilă, aceste cazuri de excepţie sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Excepţia referitoare la actele administrative "care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice" nu este incidenţă acţiunii promovate de intimatele-reclamante, care vizează anularea unor acte administrative cu caracter normativ, pentru care art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării oricând a plângerii prealabile, text care nu a fost modificat în urma intrării în vigoare a noului text al alin. (5) din art. 7, care înlătură obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile pentru actele administrative care nu mai pot fi revocate.

Este evident că, în contradicţie cu opinia judecătorului fondului, textul de excepţie se referă la actele administrative individuale, numai acestea fiind apte de executare uno ictu de la comunicare, actele administrative normative intrând în vigoare prin modalităţile prevăzute de lege, iar efectele acestora se produc diferit.

Ori, permiţând ca plângerea prealabilă pentru actele administrative normative să poată fi formulată oricând, deci inclusiv după intrarea în vigoare a actului şi după ce consecinţele juridice urmărite de emitent au început să se producă, rezultă că excepţia din alin. (5) vizează numai actele administrative individuale, chiar dacă textul nu face distincţia menţionată.

De altfel, din analiza dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că există termene diferite pentru formularea plângerii prealabile în raport cu natura actului administrativ emis. Dacă în situaţia actului administrativ individual este prevăzut termenul de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ, în cazul actului cu caracter normativ art. 7 alin. alin. (1^1) din lege prevede că plângerea prealabilă poate fi formulată "oricând".

Legea, deşi nu se pronunţă cu privire la termenul de efectuare a recursului administrativ în cazul actelor administrative normative, care se publică (nu se comunică, aşa cum se întâmplă în cazul actelor administrative individuale), nici nu le exclude expres sau implicit din punct de vedere al obligativităţii respectării procedurii prealabile pe cele care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, aşa cum nejustificat a reţinut judecătorul fondului.

Prin urmare, din interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 7 alin. (11), coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în cazul actelor administrative cu caracter normativ, care pot fi atacate oricând în faţa instanţei de contencios administrativ, recursul administrativ prealabil este obligatoriu şi poate fi exercitat oricând înainte de intentarea acţiunii, interpretarea contrară a instanţei de fond fiind eronată.

Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei de interes este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în raport cu succesiunea situaţiilor de fapt şi de drept relevată de probele administrate în cauză.

Contrar opiniei judecătorului fondului, trebuie remarcat că demersul judiciar al intimatelor-reclamante a vizat exclusiv anularea unor acte administrative ale căror efecte încetaseră anterior, nefiind solicitată şi înlăturarea eventualelor consecinţe vătămătoare produse ori repararea vreunor pagube.

Astfel, cu privire la încetarea efectelor actelor administrative normative, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi în practica instanţei noastre supreme s-a arătat că acţiunile în justiţie pot fi îndreptate, cu titlu de excepţie, şi împotriva unor acte care au fost deja puse în aplicare sau care au fost între timp abrogate, pentru că actele în cauză au putut produce efecte juridice care nu au fost înlăturate prin simpla lor abrogare, scopul acţiunilor fiind obţinerea unor hotărâri prin care emitenţii să fie obligaţi să înlăture consecinţele vătămătoare produse asupra reclamanţilor, precum şi evitarea repetării în viitor a presupuselor nelegalităţi.

Însă, în speţa dedusă judecăţii nu ne aflăm în această ipoteză, întrucât intimatele-reclamante nu au susţinut şi nu au probat, potrivit art. 249 C. proc. civ., producerea vreunor prejudicii, nefiind solicitată şi repararea unor eventuale pagube, caz în care, în acord cu practica instanţei supreme anterior menţionată, ar fi subzistat interesul procesual de a acţiona în justiţie.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, stabilit potrivit principiului disponibilităţii, interesul procesual al intimatelor-reclamante nu putea fi apreciat ca justificat, în condiţiile în care măsura anulării, singura solicitată a fi aplicată de judecătorul fondului, nu mai era posibilă, anularea fiind condiţionată de executorialitatea actelor administrative contestate, ceea ce nu mai era cazul în speţă.

Dincolo de faptul că efectele hotărârilor contestate încetaseră, acestea fiind supuse limitelor temporale reglementate expres chiar în cuprinsul actelor administrative în discuţie, judecătorul fondului trebuia să reţină că, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 124/14.12.2020, fusese adoptată H.G. nr. 1065/2020 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1215 din 11 decembrie 2020, fiind evident că demersul intimatelor-reclamante în instanţă nu putea să le asigure vreun folos practic.

Ori, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

De asemenea, recurentul-pârât a mai invocat şi considerentele Deciziei nr. 1 din 05.01.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, concluzionând că intimatele-reclamante nu mai justificau un interes în soluţionarea cererii de anulare parţială a actelor administrative, atât timp cât, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 124/14.12.2020, efectele acestora încetaseră, soluţia instanţei de fond fiind vădit nelegală.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul arată că hotărârea primei instanţe este criticabilă în condiţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care guvernează litigiul.

Astfel, recurentul arată că, deşi instanţa de fond a respins în mare parte alegaţiile intimatelor-reclamante referitoare la nelegalitatea art. 6 pct. 1-3 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967, a art. 6 pctl-2 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020, a art. 1 pct. 6 şi 7 din H.G. nr. 935/2020, cu toate acestea, în continuare, a apreciat că "la atingerea indicelui de infectare de 3/1000 de locuitori, se creează o situaţie discriminatorie, nejustificată de motive medicale, de protecţie a sănătăţii populaţiei, permiţând desfăşurarea activităţilor de alimentaţie publică în cadrul restaurantelor şi cafenelelor din unităţile de cazare în regim hotelier, pensiune, etc. şi suspendarea activităţii economice pentru agenţii ce nu asigură cazare " şi că "impunând această diferenţiere de tratament juridic, deşi scopul urmărit este identic, pârâtul încalcă prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/20201 ".

În raport de prevederile O.G. nr. 137/2000, recurentul arată că în speţă, nu se poate reţine că prin măsurile contestate se creează o situaţie de discriminare între cele două categorii de operatori economici-cei care desfăşoară exclusiv activităţi de alimentaţie publică şi cei care desfăşoară în principal activităţi de cazare şi, în subsidiar, activităţi de alimentaţie publică, întrucât, nu este vorba despre situaţii analoage, aşa cum a apreciat instanţa de fond.

Faţă de argumentele reţinute în cuprinsul sentinţei atacate, premisele de la care porneşte instanţa în stabilirea legalităţii dispoziţiilor legale cuprinse de art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967 şi a art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020 sunt eronate, considerând că se face vorbire de situaţii identice sau comparabile.

În acest sens, recurentul subliniază că pct. 1 al art. 6 din Anexa nr. 3 a actelor contestate se referă la "activitatea cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor", iar pct. 2 din acelaşi articol se referă la "activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare".

Astfel, în cea de a doua ipoteză, activitatea unităţilor de alimentaţie din hoteluri şi pensiuni este adiacentă activităţii de cazare, nefiind aşadar o activitate de sine stătătoare. In atare situaţie, nu se poate reţine că puterea executivă a instituit reguli discriminatorii pentru agenţii economici care prestează activităţi de alimentaţie publică, dat fiind faptul că, aşa cum am arătat, hotelurile şi pensiunile prestează în primul rând activităţi de cazare şi, în subsidiar, activităţi de genul celor desfăşurate de intimatele-reclamante.

In sprijinul acestui raţionament, există o clasificare statistică naţională a activităţilor economice din România, din care rezultă că fiecărei activităţi economice îi corespunde o anumită clasă (cod CAEN), context în care spaţiile de cazare şi restaurantele sunt individualizate ca activităţi distincte, astfel încât raţionamentul instanţei de fond conform căruia activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor şi pensiunilor face obiectul aceleaşi clase de activităţi cu cea a operatorilor economici care desfăşoară exclusiv activităţi de alimentaţie publică este eronat.

În concluzie, în raport de prevederile legale amintite pe care însă instanţa de fond nu le-a avut în vedere şi natura activităţilor desfăşurate de cele două categorii de operatori economici, în speţă, nu se poate reţine că acestora li s-a aplicat un tratament discriminatoriu.

Măsurile conţinute de prevederile legale anulate de instanţa de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice. Acestea au fost adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv articolul amintit din O.G. nr. 137/2000.

În concret, diferenţierea măsurilor ce vizează activitatea celor două tipuri de agenţi economici a avut la bază faptul că în activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare, mobilitatea persoanelor este considerabil mai restrânsă, serviciile de masă adresându-se doar clienţilor locaţiei de cazare, pe când activitatea cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor se adresează publicului larg, fără a se face o individualizare a consumatorului, precum în cazul art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3.

De asemenea, la momentul intrării în locaţia de cazare, persoana furnizează date personale de identificare ce pot fi accesate, în eventualitatea dispunerii unei anchete epidemiologice. Prin urmare, în cazul restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor pensiunilor sau altor unităţi de cazare, ancheta va viza o categorie restrânsă de consumatori, pe când în cazul restaurantelor şi cafenelelor, din interiorul clădirilor, numărul subiecţilor anchetei epidemiologice nu poate fi limitat în niciun mod.

Astfel, limitarea contactului dintre persoane şi restrângerea numărului de persoane dintr-un spaţiu închis poate constitui o formă de triaj, atunci când este corelată cu măsurarea temperaturii, astfel cum este reglementată de normele legale în vigoare. Triajul are un rol major în depistarea simptomelor specifice infectării cu virusul Covid-19. Detectarea precoce şi izolarea cazurilor suspecte sunt primele măsuri care trebuie adoptate pentru limitarea răspândirii noului coronavirus.

Având în vedere aceste argumente, măsura de interzicere a activităţii operatorilor economici care nu asigură şi cazare nu apare ca fiind disproporţionată faţă de măsurile luate cu privire la agenţii care desfăşoară activităţi exclusiv de alimentaţie publică.

Instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020 şi art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967/2020 în ceea ce priveşte ipoteza finală "şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1000 de locuitori" sunt nelegale, fără să indice, însă, care sunt prevederile legale de nivel superior încălcate.

Într-o acţiune având ca obiect anulare act administrativ, ceea ce poate să facă instanţa de judecată, potrivit competenţelor, este să analizeze dacă actul administrativ supus controlului judecătoresc e în concordanţă cu prevederile legii şi a actelor de nivel superior, ori, în prezenta speţă, instanţa de fond nu a făcut o astfel de analiză, rezumându-se să indice că prevederile legale anulate încalcă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, precizăm că H.G. nr. 856/2020 şi H.G. nr. 935/2020 au fost emise în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

Astfel, cu privire la măsurile cu impact asupra activităţii societăţilor reclamante, indicăm art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare ("limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici") şi art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "Pe durata stării de alertă se poate suspenda consumul produselor alimentare şi băuturilor alcoolice şi nealcoolice în spaţiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât şi la terasele din exteriorul acestora".

În art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Aşadar, legiuitorul a dat posibilitatea ca, prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezultă chiar din reglementarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 55/202012 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă, pot restrânge drepturi fundamentale.

Pentru adoptarea măsurilor criticate de intimatele-reclamante s-a ţinut seama de evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, această evaluare indicând necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României" întocmit la data de 11.10.2020, respectiv data de 09.11.2020.

Instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020 şi art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967/2020 în ceea ce priveşte ipoteza finală "şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1000 de locuitori", în raport de actele normative de nivel superior, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că prin prevederile legale anulate se creează o situaţie de discriminare între operatorii care desfăşoară exclusiv activităţi de alimentaţie publică şi cei care desfăşoară în principal activităţi de cazare şi, în subsidiar, activităţi de alimentaţie publică.

Prin argumentele reţinute de instanţa de fond în considerentele sentinţei criticate a depăşit limitele controlului jurisdicţional asupra excesului de putere, substituindu-se autorităţilor într-o analiză de oportunitate. Posibilitatea instituirii de către autoritatea pârâtă a măsurilor sanitare restrictive este prevăzută de lege, fiind astfel respectate prevederile art. 53 din Constituţie, precum şi prevederile C.E.D.O; ingerinţa (măsurile restrictive) urmăreşte unul dintre scopurile legitime menţionate la art. 8 parag. 2 din C.E.D.O., printre care "protecţia sănătăţii", fiind necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.

Prin urmare, în opinia recurentului, măsurile conţinute de prevederile legale anulate de instanţa de fond urmăresc un scop legitim, respectiv protejarea vieţii şi limitarea efectelor pandemiei de Covid-19 asupra sănătăţii persoanelor, sens în care sunt proporţionale cu situaţia de risc epidemiologic crescut relevată de probele dosarului, impunându-se ca acestea să fie acceptate ca fiind în marja de apreciere a autorităţii publice.

3.3 Recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, criticând sentinţa recurată pentru următoarele motive:

I. În primul rând, recurentul solicită instanţei de recurs să analizeze cu prioritate excepţia lipsei de interes a intimatelor reclamante, din perspectiva în art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 şi jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, în prezent, cererea de chemare în judecată este lipsită de interes prin prisma faptului că la acest moment, actele contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-şi efectele timp de 30 de zile, începând cu data de 15 octombrie 2020 (H.G. nr. 856/2020), respectiv 14 noiembrie 2020 (H.G. nr. 967/2020), reiterând argumentele invocate de recurentul-pârât Guvernul României, în interesul căruia a fost formulată cererea de intervenţie.

II. În al doilea rând, recurentul înţelege să critice hotărârea, pe de o parte, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţi pentru lipsa plângerii prealabile, iar, pe de altă, în ceea ce priveşte dezlegarea dată fondului cauzei, apreciind că soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care guvernează litigiul, criticile sale fiind în mare parte identice cu cele invocate de recurentul-pârât Guvernul României, motiv pentru care nu vor mai fi reluate în mod exhaustiv, urmând a fi analizate unitar.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, prin care a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes.

4.2 Recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. (B.), S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (Restaurant "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." S.R.L. (Restaurant "L.") au formulat întâmpinare la recursul recurentului-intervenient prin care au solicitat în principal respingerea acestuia ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală pasivă iar în subsidiar ca nefondat.

Totodată, prin întâmpinarea formulată la recursul promovat de pârât, recurentele-reclamante au solicitat respingerea acestuia.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 15 aeptembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 Înalta Curte a luat act de precizarea recurentului-intervenient referitoare la faptul că lipsa de interes a recursului promovat de reclamante vizează fondul recursului, nefiind o veritabilă excepţie.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de intervenient.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1 Situaţia de fapt

La data de 24.10.2020, prin cererea înregistrată cu nr. x/2020, reclamantele S.C. A. S.R.L. (B.) S.A., S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (RESTAURANT "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." S.R.L. (RESTAURANT "L.) s-au adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Iaşi solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra dispoziţiilor art. 6 pct. 1-3 din Anexa 3 din Hotărârea de Guvern nr. 967/2020, art. 6 pct. 1-2 din Anexa nr. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 856/2020 şi dispoziţiilor art. 1 pct. 6 şi 7 din Hotărârea de Guvern nr. 935/2020, anularea parţială a actelor administrative şi suspendarea tuturor dispoziţiilor sus-arătate, până la soluţionarea definitivă a cauzei, considerându-se vătămate în drepturile legate de desfăşurarea activităţilor economice specifice, susţinând astfel că, raportat la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, dispoziţiile contestate sunt neconstituţionale, nu sunt necesare şi proporţionale, nu sunt motivate, creează situaţii discriminatorii.

În concret, reclamantele prestează activităţi de alimentaţie publică pe raza municipiului Iaşi, sub forma restaurantelor, cafe-barurilor, activitatea economică a acestora fiind limitată/suspendată prin intermediul hotărârilor de guvern contestate, în scopul prevenirii răspândirii virusului SARS-CoV-2.

Ulterior încetării efectelor stării de urgenţă la data de 14.05.2020, inclusiv, stabilită anterior cu începere de la 16.03.2020, în baza Decretelor emise de Preşedintele României sub nr. x/2020 şi nr. y/2020, pe teritoriul Românei a fost instituită starea de alertă, în baza H.G. nr. 394/2020, cu începere de la data de 18.05.2020, stare ce a fost prelungită succesiv cu câte 30 de zile, prin hotărâri de guvern. Reclamantele supun controlului de legalitate măsurile concrete adoptate de Guvernul României în sectorul de activitate în care acestea îşi desfăşoară activitatea, cu consecinţele vătămătoare indicate prin cererea de chemare în judecată şi reiterate în cea mai mare parte în declaraţia de recurs.

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din perspectiva lipsei plângerii prealabile, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect suspendarea efectelor actelor administrative, în limitele contestate de reclamanţi, în raport de prevederile art. 5 alin. (3) din Legea 554/2004 şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat parţial dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Anexa 3 a H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 1 din H.G. nr. 967/2020, în ceea ce priveşte ipoteza finală: " şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1.000 de locuitori", constatând că dispoziţiile legale contestate respectă doar parţial cerinţa legală, constituţională, de a asigura un tratament juridic egal pentru situaţii identice sau comparabile.

Instanţa de fond a reţinut în esenţă că, analiza dispoziţiilor legale contestate relevă că până la incidenţa indicelui de infectare de 3/1000 locuitori măsurile restrictive impuse sunt identice pentru situaţiile comparabile, respectiv situaţia tuturor agenţilor economici care prestează activităţi de alimentaţie publică. La atingerea indicelui de infectare de 3/1000 de locuitori Guvernul creează o situaţie discriminatorie, nejustificată de motive medicale, de protecţie a sănătăţii populaţiei, permiţând desfăşurarea activităţilor de alimentaţie publică în cadrul restaurantelor şi cafenelelor din unităţile de cazare în regim hotelier, pensiune, etc., şi suspendarea activităţii economice pentru agenţii ce nu asigură şi cazare.

În această situaţie nu se menţine un just echilibru şi un tratament egal în urmărirea aceluiaşi scop, cel al limitării răspândirii virusului SARS-COV-2 şi al asigurării sănătăţii populaţiei, chiar dacă aparent situaţiile nu par a fi identice. Atât timp cât măsurile restrictive au la bază o urgenţă de ordin medical, sanitar, de igienă publică, prestarea serviciilor de alimentaţie publică nu poate fi condiţionată şi limitată decât pe baza aceloraşi criterii, indiferent dacă operatorul economic are sau nu în structura serviciului său şi unităţi de cazare.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, impunând această diferenţiere de tratament juridic, deşi scopul urmărit este identic, pârâtul încalcă prevederile art. 1 alin. (2) din Legea 55/2020, ce reprezintă o reflecţie a dispoziţiei constituţionale, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie, dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Anexa 3 a H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 1 din H.G. nr. 967/2020, în ceea ce priveşte ipoteza finală: " şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1.000 de locuitori;", fiind discriminatorii şi nelegale. Situaţia de discriminare operează indiferent de modalitatea de prestare a serviciului către populaţie, fiind fără relevanţă dacă spaţiul în care se prestează activitate este închis total sau parţial. De altfel, prin suspendarea activităţii economice pe perioade mari de timp, pârâtul afectează în substanţa sa exerciţiul dreptului, fapt interzis expres de norma constituţională precitată.

Nelegalitatea măsurilor vizează strict situaţia reclamantelor, în calitate de operatori economici ce nu au în structura lor şi spaţii destinate cazării persoanelor, astfel încât celelalte dispoziţii contestate respectă cerinţele de legalitate, mai ales că reclamantele nu au dezvoltat critici distincte, apărările invocate concentrându-se strict cu privire la exerciţiului dreptului la activitate economică, garantat prin Constituţie.

Prima instanţa a respins cererea de anulare a prevederilor art. 6 pct. 2, 3 din Anexa 3 la H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 2, 3 la H.G. nr. 967/2020 şi art. 1 pct. 6,7 la H.G. nr. 935/2020, ca neîntemeiată şi a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne în susţinerea poziţiei procesuale a pârâtului Guvernul României.

6.2. Analiza motivelor de casare

6.2.1. Preliminar, având în vedere că recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Administraţiei şi Internelor au formulat critici, atât în ceea ce priveşte soluţia de anulare în parte a actelor administrative contestate cât şi în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de instanţa de fond asupra excepţiilor, Înalte Curte urmează a analiza aceste critici cu precădere:

Astfel, ambii recurenţi au criticat soluţia primei instanţe cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate pentru lipsa procedurii administrative prealabile, susţinând în esenţă că, în raport de prevederile art. 7 alin. (1^1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, cazurile de excepţie, în care nu este obligatorie plângerea prealabilă, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar cazul în care actul administrativ nu mai pot fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice se referă la actele administrative individuale, numai acestea fiind apte de executare uno ictu de la comunicare, actele administrative normative, cum este cazul în speţă, intrând în vigoare prin modalităţile prevăzute de lege, iar efectele acestora se produc diferit.

Mai arată recurenţii că, deşi nu se pronunţă cu privire la termenul de efectuare a recursului administrativ în cazul actelor administrative normative, nici nu le exclude expres sau implicit din punct de vedere al obligativităţii respectării procedurii prealabile pe cele care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, prin urmare, din interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 7 alin. (11), coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în cazul actelor administrative cu caracter normativ, care pot fi atacate oricând în faţa instanţei de contencios administrativ, recursul administrativ prealabil este obligatoriu şi poate fi exercitat oricând înainte de intentarea acţiunii, interpretarea contrară a instanţei de fond fiind eronată.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a reţinut că recursul administrativ nu ar fi obligatoriu în cazul actelor administrative cu caracter normativ, care poate fi formulat oricând, prealabil sesizării instanţei, chiar dacă legiuitorul nu distinge cu privire la aceste categorii de acte, exigenţă neîndeplinită în cauză de către reclamanţi, chiar aceştia din urmă învederând faptul că plângerea prealabilă a fost formulată după sesizarea instanţei de contencios administrativ, la data de 05.12.2020.

Motivul pentru care instanţa a respins această excepţie a fost acela că reclamanţilor nu le revenea obligaţia de a formula plângerea prealabilă deoarece cele 3 hotărâri de guvern contestate în cauză au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice în mod definitiv, aspect reglementat expres prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, intrarea în circuitul civil şi caracterul definitiv al efectelor produse fiind de necontestat, consecinţă directă a obiectului şi domeniului reglementării - prelungirea periodică a stării de alertă la nivel naţional şi instituirea unor măsuri pentru prevenirea răspândirii infecţiei cu virusul SARS-cov-2.

Înalta Curte reaminteşte că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile reprezintă consecinţa principiului revocabilităţii actelor administrative, are natura juridică a unui control intern de legalitate pe care autoritatea emitentă are obligaţia să-l efectueze, din oficiu sau, cum e cazul în speţă, la sesizarea persoanelor vătămate, putând proceda la revocare în măsura în care constată că actul în cauză a fost emis nelegal şi este vătămător, înainte să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice. După acest moment, remediul aflat la îndemâna autorităţii emitente este formularea unei acţiuni în anulare în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în termen de 1 an de la emiterea actului administrativ nelegal.

Distincţia făcute de recurente între actul administrativ cu caracter individual şi cel cu caracter normativ nu-şi găseşte fundament legal, întrucât art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu face distincţie, iar împrejurarea că actele administrative cu caracter normativ intră în vigoare prin modalităţile prevăzute de lege şi efectele acestora se produc diferit, nu exclude posibilitatea efectuării unui control de legalitate şi asupra acestora de către autoritatea emitentă, cu consecinţa emiterii unui act administrativ de abrogare sau de modificare în concordanţă cu prevederile legale.

Pe de altă parte însă, în condiţiile în care un act administrativ individual sau normativ şi-a produs efectele, în cazul în speţă, prelungirea periodică a stării de alertă la nivel naţional şi instituirea unor măsuri pentru prevenirea răspândirii infecţiei cu virusul SARS-cov-2, ne mai putând fi revocat, în sensul eliminării tuturor efectelor juridice ale acestuia, de la data emiterii, nici nu se mai poate imputa persoanei vătămate că nu a solicitat în prealabil autorităţii emitente să procedeze la o operaţiune juridică imposibil de efectuat, fără finalitate practică, întrucât o eventuală inadmisibilitate a acţiunii ar conduce la negarea accesului liber la justiţie.

De altfel, astfel cum s-a reţinut, fără a exclude de principiu obligativitatea efectuării procedurii prealabile în cazul actului administrativ cu caracter normativ, având în vedere specificul raporturilor juridice reglementate de actele administrative emise în baza Legii nr. 55/2020 şi durata scurtă a măsurilor şi procedurilor prevăzute de acest act normativ, în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale, pentru a se garanta accesul liber la justiţie şi un remediu eficient şi efectiv, se poate aprecia că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legeanr. 554/2004, este incompatibilă cu specificul actelor administrative emise în baza acestei legi.

În ceea ce priveşte criticile recurentelor privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte nu poate reţine susţinerile acestora potrivit cărora, în condiţiile în care cererea reclamantelor au privit anularea unor acte administrative ale căror efecte încetaseră anterior, fără să se solicitate şi înlăturarea eventualelor consecinţe vătămătoare produse ori repararea vreunor pagube, nu mai puteau justifica un interes juridic actual.

În primul rând, însăşi recurentele recunosc faptul că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi în practica instanţei supreme s-a stabilit că acţiunile în justiţie pot fi îndreptate, cu titlu de excepţie, şi împotriva unor acte care au fost deja puse în aplicare sau care au fost între timp abrogate, pentru că actele în cauză au putut produce efecte juridice care nu au fost înlăturate prin simpla lor abrogare, scopul acţiunilor fiind obţinerea unor hotărâri prin care emitenţii să fie obligaţi să înlăture consecinţele vătămătoare produse asupra reclamanţilor, precum şi evitarea repetării în viitor a presupuselor nelegalităţi.

În al doilea rând, tot potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, acţiunea în despăgubiri formulate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, poate fi formulată şi ulterior formulării acţiunii în anulare împotriva actului administrativ vătămător sau concomitent, astfel încât împrejurarea că reclamantele nu au solicitat în această cauză şi repararea unor eventuale pagube nu înseamnă că nu mai prezintă interes juridic în susţinerea acţiunii în anulare, chiar dacă pe parcursul procesului actele administrative contestate şi-au epuizat efectele, respectiv nu mai sunt în vigoare.

Nulitatea unui act administrativ vătămător presupune emiterea lui cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, iar sancţiunea nulităţii se aplică retroactiv începând cu data emiterii actului administrativ anulat, astfel încât, pe perioada cât şi-a produs efectele prejudiciabile, subzistă interesul juridic practic în sensul reparării acestor prejudicii, independent de încetarea producerii efectelor, prin ieşirea din vigoare în cazul actelor administrative cu caracter normativ.

Alfel spus, un act administrativ normativ care şi-a încetat efectele, a fost modificat sau abrogat, pe perioada când a fost în vigoare nu poate fi considerat inexistent, el există ca făcând parte din fondul normativ incident pentru acea perioadă, abrogarea nefiind sinonimă cu inexistenţa, ci cu neaplicarea ulterioară, adică are efecte pentru viitor, în timp ce nulitatea are efecte pentru trecut, începând chiar cu data adoptării acestuia pe tot parcursul cât a fost în vigoare şi şi-a produs efectele.

Prin urmare, anularea actului administrativ nu este condiţionată de executorialitatea acestuia, cum greşit susţin recurentele, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că în mod legal şi temeinic judecătorul fondului a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia interesului în cauză.

În ceea ce priveşte criticile pe fond formulate de recurentul-pârât şi recurenta-intervenientă, Înalta Curte apreciază că, procedând la anulărea parţială a dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Anexa 3 a H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 1 din H.G. nr. 967/2020, în ceea ce priveşte ipoteza finală:" şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1.000 de locuitori;", pentru motivul că sunt discriminatorii, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor nediscrimării, respective a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, reflectate în cuprinsul dispoziţiei art. 1 alin. (2) din Legea 55/2020, potrivit cărora, măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile. ".

Potrivit dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Anexa 3 a H.G. nr. 856/2020, art. 6 pct. 1 din H.G. nr. 967/2020," În condiţiile art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc următoarele măsuri:1.activitatea cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, este permisă fără a depăşi 50% din capacitatea maximă a spaţiului şi în intervalul orar 6:00-23:00, în judeţele/localităţile unde incidenţa cumulată a cazurilor în ultimele 14 zile este mai mică sau egală de 1,5/1.000 de locuitori, fără a depăşi 30% din capacitatea maximă a spaţiului şi în intervalul orar 6:00-23:00, dacă incidenţa cumulată în ultimele 14 zile a cazurilor din judeţ/localitate este mai mare de 1,5 şi mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori, şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1.000 de locuitori".

Într-adevăr, prima instanţă a respins primele două motive de nelegalitate invocate de intimatele-reclamante ce vizau prevederile art. 6 pct. 1-3 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967, a art. 6 pct. l-2 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020, a art. 1 pct. 6 şi 7 din H.G. nr. 935/2020, confirmand legalitatea măsurilor din perspectiva respectării: mecanismului constituţional reglementat de art. 53 alin. (1), art. 77 alin. (1) şi art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţia României; exigenţei motivării; caracterului necesar şi proportional al restrângerii, însă nu şi din cel al principiului nediscriminării.

În acest sens, curtea de apel a constatat că dispoziţiile legale contestate respectă doar parţial cerinţa legală, constituţională, de a asigura un tratament juridic egal pentru situaţii identice sau comparabile, având în vedere că, deşi până la incidenţa indicelui de infectare de 3/1000 locuitori măsurile restrictive impuse sunt identice pentru situaţiile comparabile, respectiv situaţia tuturor agenţilor economici care prestează activităţi de alimentaţie publică, la atingerea indicelui de infectare de 3/1000 de locuitori guvernul pârât creează o situaţie discriminatorie, nejustificată de motive medicale, de protecţie a sănătăţii populaţiei, permiţând desfăşurarea activităţilor de alimentaţie publică în cadrul restaurantelor şi cafenelelor din unităţile de cazare în regim hotelier, pensiune, etc., şi suspendarea activităţii economice pentru agenţii ce nu asigură şi cazare.

Înalta Curte reţine că, prin raportare la scopul măsurilor, prevăzut cu caracter de principiu de dispoziţia legală, astfel cum s-a arătat, acela al limitării răspândirii virusului SARS-COV-2 şi al asigurării sănătăţii populaţiei, în mod corect s-a apreciat că, diferenţa de tratament nu menţine un just echilibru şi un tratament egal în urmărirea aceluiaşi scop, nefiind nejustificată de motive medicale de protecţie a sănătăţii populaţiei.

Recurentele susţin că, în raport de prevederile O.G. nr. 137/2000, în speţă, nu se poate reţine că prin măsurile contestate se creează o situaţie de discriminare între cele două categorii de operatori economici, cei care desfăşoară exclusiv activităţi de alimentaţie publică şi cei care desfăşoară în principal activităţi de cazare şi, în subsidiar, activităţi de alimentaţie publică, întrucât, nu este vorba despre situaţii analoage, aşa cum a apreciat instanţa de fond.

Această critică reprezintă consecinţa unei analize aparente a situaţiei identice, de natură formală, fără să se raporteze la scopul propus în adoptarea măsurii respective, fără să verifice dacă cele două categorii de agenţi economici se diferenţiază în urmărirea răspândirii virusului SARS-COV-2 şi al asigurării sănătăţii populaţiei. Instanţa a reţinut de altfel că "chiar dacă aparent situaţiile nu par a fi identice", însă, în condiţiile în care măsurile restrictive au la bază aceeaşi urgenţă de ordin medical, sanitar, de igienă publică, prestarea serviciilor de alimentaţie publică nu poate fi condiţionată şi limitată decât pe baza aceloraşi criterii, indiferent dacă operatorul economic are sau nu în structura serviciului său şi unităţi de cazare.

Cu alte cuvinte, nu se justifică diferenţa de tratament între agenţii economici care desfăşoară activităţi de alimentaţie publică în cadrul restaurantelor şi cafenelelor din unităţile de cazare în regim hotelier, pensiune, etc., şi cei care nu asigură şi cazare, dar care trebuie să adopte aceleaşi măsuri în vederea atingerii aceluiaşi scop.

Este nefondată afirmaţia recurentelor că în ipoteza de la pct. 2, activitatea unităţilor de alimentaţie din hoteluri şi pensiuni este "adiacentă" activităţii de cazare, nefiind aşadar o activitate de sine stătătoare, punctele 1 şi 2 de la art. 6 supus controlului de legalitate, făcând doar distincţia între cele două categorii de operatori economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, respectiv, restaurantele şi a cafenelele din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare.

De altfel însăşi recurenta-pârâtă arată că, conform clasificării statistice naţionale a activităţilor economice din România, fiecărei activităţi economice îi corespunde o anumită clasă (cod CAEN), context în care spaţiile de cazare şi restaurantele sunt individualizate ca activităţi distincte, prin urmare nu adiacente unităţilor de cazare şi nici nu se poate afirma că hotelurile şi pensiunile prestează în primul rând activităţi de cazare şi, în subsidiar, activităţi de genul celor desfăşurate de intimatele-reclamante, ci în mod distinct, iar din perspectiva respectării regulilor de igienă, în vederea scopului arătat, nu este nicio deosebire între persoana cazată în cadrul unităţii şi persoana care apelează la aceste servicii fără să fie cazată.

Mai arată recurentele că diferenţierea măsurilor ce vizează activitatea celor două tipuri de agenţi economici a avut la bază faptul că în activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare, mobilitatea persoanelor este considerabil mai restrânsă, serviciile de masă adresându-se doar clienţilor locaţiei de cazare, pe când activitatea cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor se adresează publicului larg, fără a se face o individualizare a consumatorului, precum în cazul art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3.

Această critică de natură cantitativă, pe lângă faptul că nu se regăseşte în concret în eventuale condiţii suplimentare ce ar putea să le îndeplinească o persoană cazată care serveşte masa faţă de cea care nu este cazată, normele de igienă adoptate pentru combaterea virusului fiind identice, nici nu are un fundament nici comparativ, pe acest criteriu. În condiţiile în care norma se aplică fără distincţie, raţionamentul nu se verifică cunoscându-se faptul că există unităţi de cazare de mari dimensiuni din punct de vedere al locurilor de cazare şi agenţi economici care prestează aceste categorii de activităţi cu o clientele redusă, mult inferioară unităţilor de cazare.

Nici din punct de vedere al triajului nu se justifică măsura contestată, având în vedere că nu există forme de triaj suplimentare decât în alte unităţi de alimentaţie publică deschise publicului. Unei persoane care se cazează nu se cer dovezi suplimentare celor care servesc la masa şi nu se cazează cum nu se poate limita deplasarea persoanelor care se cazează în exteriorul unităţii de cazare respective.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 856/2020 şi art. 6 pct. 1 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 967/2020 în ceea ce priveşte ipoteza finală "şi este interzisă la depăşirea incidenţei de 3/1000 de locuitori" sunt discriminatorii şi încalcă prevederile art. 53 din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea 55/2020.

6.2.2. Recursul formulat de reclamantele S.C. A. S.R.L. (B.), S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (Restaurant "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." S.R.L. (Restaurant "L."), este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentele apreciază că au fost aplicate greşit disp. art. 22 alin. (1), privind dreptul la viaţă, art. 34 alin. (1) şi (2) privind dreptul la sănătate şi obligaţia statului de a ocroti sănătatea publică art. 53 alin. (1) şi (2) privind restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 108 alin. (2) din Constituţie şi disp. art. 15 pct. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind derogarea în caz de stare de urgenţă.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reţine că hotărârile de Guvern supuse controlului partial de legalitate nu încalcă principiul legalităţii, prin restricţionare a unor drepturi peste limitele legii, atâta vreme cât prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 prevede posibilitatea suspendării consumului de produse alimentare şi băuturi alcoolice şi nealcoolice în spaţiile comune de servire a mesei din restaurant, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localui publice, atât în interiorul, cât şi la terasele din exteriorul acestora, iar art. 5 alin. (3) lit. f) din acelaşi act normative enumeră prinrte măsurile pentru creşterea capacităţii de răspuns şi "limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici;".

Aşadar, nu au fost încălcate prevederile art. 108 alin. (2) respectiv art. 53 alin. (1) din Constituţie, întrucât legea a prevăzut posibilitatea adoptării unor asemenea măsuri, iar punerea în aplicare a măsurii s-a făcut cu respectarea art. 77 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, prin acte normative de rang inferior emise în organizarea executării acesteia, cum sunt şi hotărârile de guvern adoptate în cauză, acte administrative individuale cu caracter normativ.

Împrejurarea că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, prevede doar posibilitatea suspendării libertăţii economice a restaurantelor nu suspendă efectiv libertatea economică este justificată de împrejuarea că, dreptul de apreciere în detaliu asupra adoptării sau nu a măsurii este lăsată de legiuitor în sarcina autorităţilor administraţiei publice, tocmai că un act normativ nu poate reglementa în detaliu situaţii de fapt, care nu pot fi anticipate şi trebuie identificate de aceste din urmă autorităţi.

De asemenea, împrejurarea că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea 55/2020 nu conţin criteriile în baza cărora autorităţile să poată dispună suspendarea activităţii economice a restaurantelor şi cafenelelor, adică să restrângă activitatea economică prevăzută de art. 45 din Constituţie, nu reprezintă o încalcare a atât disp. art. 53 şi art. 108 din Constituţie, o eventualitate neconstituţionalitate a reglementării din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din legea fundamentală nefiind constatată de către instanţa de contencios constitutional.

Mai arată recurentele că, prima instanţă motivează necesitatea măsurilor restrictive, prevăzute de disp. art. 53 din Constituţie, prin raportare la disp. art. 22 alin. (1) şi ale art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în condiţiile în care Guvernul invocă protejarea sănătăţii populaţiei şi a garantării dreptului la viaţă pentru a justifica măsurile restrictive dispuse, însă consideră că instanţa nu a analizat temeinicia unei astfel de invocări.

În raport cu prevederile art. 53 din Constituţia României, s-a reţinut mai sus că ingerinţa a fost prevăzută de o lege, clară şi previzibilă, nefiind constatat vreun asemenea viciu de constituţionalitate în acest sens de către Curtea Constituţională, fiind respectate principiile expuse în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 457/25.06.2020 şi nr. 157/13.05.2020 rezultate din interpretarea art. 1 alin. (5) şi a art. 53 din Constituţia României.

De asemenea, Înalta Curte constată că ingerinţa urmăreşte un scop legitim. Măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale în timpul pandemiei de COVID-19 au drept scop protejarea vieţii şi a sănătăţii, condiţie îndeplinită în cauză, din moment ce măsurile au fost dispuse în vederea stopării şi prevenirii răspândirii la nivel naţional a virusului. Scopul măsurilor vizează asigurarea distanţării fizice sociale, ca strategie de prevenire a răspândirii acestui virus, în mai multe domenii de activitate.

H.G. nr. 856/2020 şi H.G. nr. 967/2020 au la bază două note de fundamentare care se raportează la datele statistice, precum şi documentaţia întocmită în procedura de elaborare, conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nefiind necesară preluarea în conţinutul său a motivelor care au stat la baza iniţierii proiectului şi, în final, a adoptării acestuia.

Potrivit acestor date statistice, până la data de 05.10.2020 erau identificate 137.491 de persoane infectate, din care 108.526 persoane vindecate şi 5.048 de persoane decedate, iar la data de 05.11.2020 au fost înregistrate 276.802 cazuri de persoane infectate cu virusul SARS-COV-2, din care 191.085 persoane vindecate şi 7.540 de persoane decedate, concluzia fiind cea a unei medii zilnice de infectare de 4.545 persoane, valoare ce se apropie de triplul valorii medii înregistrate în intervalul 04.09.2020-05.10.2020, rezultând că rata de infectare a populaţiei prezenta un ritm ascendent, ce justifica intervenţia autorităţilor publice în vederea adoptării şi implementării de măsuri menite să limiteze răspândirea virusului SARS-COV-2.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, raportat la situaţia medicală, epidemiologică, conform obligaţiei constituţionale (art. 34 alin. (2) din Constituţie), Statul român avea îndatorirea de a lua măsuri pentru ocrotirea sănătăţii publice, astfel încât măsurile de limitare a răspândirii virusului adoptate în baza Legii nr. 55/2020 şi puse în aplicare prin hotărâri de guvern, cum sunt şi cele în cauză, aveau caracter necesar.

Semnificaţia noţiunii de "necesară", conform jurisprudenţei CEDO, implică o ingerinţă fondată pe o nevoie socială imperioasă, proporţională scopului legitim urmărit, nefiind admisă în jurisprudenţa Curţii o interpretare excesiv de restrictivă sau de largă a conceptului necesităţii.

În stabilirea necesităţii ingerinţei, CEDO decide asupra proporţionalităţii acesteia cu privire la situaţia reală, adică decide dacă a existat o nevoie presantă de a restricţiona drepturile sau libertăţile inerente reclamantului în modul efectuat de autorităţile statale, pentru a satisface scopurile elucidate într-o societate democratică. Statul trebuie să prezinte argumente relevante şi suficiente pentru a justifica ingerinţa constatată în dreptul garantat pretins încălcat, instanţa de fond făcând în mod judicious trimitere la cauza Karman c. Rusiei.

Aşadar, în mod corect s-a reţinut că, în raport cu principiile degajate din jurisprudenţa CEDO, măsurile de restrângere graduală a activităţii economice direct proporţional cu creşterea ratei de infectare în rândul populaţiei, în vederea asigurării distanţării sociale în scopul prevenirii şi limitării răspândirii virusului SARS-COV-2 şi a pierderilor de vieţi omeneşti, apar ca fiind necesare într-o societate democratică, neexistând alternative la îndemâna statului pentru a preveni răspândirea virusului.

Prin urmare, datele statistice menţionate în cele două note de fundamentare justifică proporţionalitatea măsurilor adoptate în privinţa activităţilor economice prestate de către societăţile reclamante, iar răspândirea virusului de la om la om datorită activităţilor şi contactelor sociale fac ca măsurile restrictive în vederea distanţării sociale să fie proporţionale cu scopurile urmărite, respectiv cel al protejării sănătăţii populaţiei, a limitării răspândirii virusului şi a pierderilor de vieţi omeneşti.

Recurentele mai susţin în continuare că Guvernul nu a putut analiza proporţionalitatea măsurilor luate, deoarece din notele de fundamentare nu rezultă nici ce beneficii concrete şi-a propus să obţină prin măsurile luate şi nici care sunt costurile acestora, însă, aşa cum s-a arătat, scopul urmărit a fost protejarea vieţii şi a sănătăţii, prin stoparea şi preveniea răspândirii la nivel naţional a virusului, iar măsura asigură distanţarea fizică socială, beneficiul concret fiind acela al eliminării posibilităţii de infectare în situaţia în care, în aceste unităţi pot să se regăsească, într-un spaţiu restrâns, un număr mai mare de persoane, pentru o durată mai mare de timp.

În ceea ce priveşte costurile, acestea sunt estimate statistic, însă nu există argumente din care să rezulte că aceste costuri prin consistenţa lor ar conduce la concluzia că măsurile de restricţie nu ar fi proporţionale scopului urmărit. Nu se poate susţine că această abordare nu respectă şi celelalte valori protejate prin normele constituţionale, respectiv libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul de a muncii etc.

Măsurile cuprinse de dispoziţiile contestate au avut la bază o evaluare realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020. Emiterea H.G. nr. 967/2020 a fost fundamentată şi pe documentele "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României" întocmite la data de 11.10.2020, respectiv data de 09.11.2020, care descriu în detaliu: amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Este adevărat că schema de ajutorare guvernamentală, care oferă doar 20% din pierderile suferite pe anul 2020, reprezintă foarte puţin şi că este posibil ca mulţi dintre proprietari riscă să-şi vadă afacerile din acest domeniu iremediabil distruse, însă nu se poate susţine totuşi că şi că prin aceste măsuri se distruge viaţa economică a persoanelor care deţin şi administrează restaurante, întrucât măsurile dispuse au un caracter temporar şi proporţional, în raport de rata de incidenţă a infectărilor, existând în afara acestei compensaţii şi acordarea unor indemnizaţii de şomaj tehnic pentru angajaţi.

Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanţă că măsurile de restricţie impuse indirect activităţilor economice desfăşurate de către reclamante, respectă exigenţele constituţionale, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie, fiind necesare într-o societate democratica şi proporţionale cu situaţia care le-a determinat.

Mai susţin recurentele că Guvernul nu a precizat în mod clar şi determinat sau determinabil care este finalitatea urmărită prin măsurile cu efect restrictiv, astfel încât societatea civilă să poată verifica momentul în care măsurile nu mai sunt necesare, iar acestea pot înceta şi că obiectivul prevenirii răspândirii virusului SARS-COV-2 este unul ambiguu formulat, cu un obiectiv vag definit, astfel încât putem vorbi de o prelungire indefinită a actualei stări de alertă şi a măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi care o însoţesc.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, a declarat existenţa pandemiei generate de răspândirea pe întreg globul a virusului SARS-COV-2, care se caracterizează în principal printr-un grad ridicat de contagiozitate, cu efecte în plan medical necunoscute specialiştilor în domeniu în vederea adoptării unei medicaţii adecvate, virusul conducând şi la pierderea de vieţi omeneşti.

Or, aceste elemente de noutate ale efectelor medicale ale virusului, coroborate cu consecinţele acestuia, numărul mare de decese, a determinat luarea unor măsuri restrictive în vederea distanţării sociale în scopul limitării răspândirii virusului şi a pierderilor de vieţi omeneşti, or o evaluare punctuală a ponderii efectelor măsurilor contestate în cauza de faţă, în mod logic nu se poate susţine că se putea efectua, prin raportare la eficienţa celorlaltor măsuri de distanţare socială, închiderea şcolilor şi grădiniţelor, etc.. Toate măsurile luate au avut ca finalitate limitarea răspândirii virusului de la om la om datorită activităţilor şi contactelor sociale, prin urmare sunt proporţionale cu scopurile urmărite, respectiv cel al protejării sănătăţii populaţiei, a limitării răspândirii virusului şi a pierderilor de vieţi omeneşti.

Instanţa de contencios administrativ efectuează un control de legalitate asupra actului administrativ, iar oportunitatea, ca dimensiune a legalităţii, poate fi analizată doar prin prisma exercitării puterii discreţionare cu încălcarea competenţei autorităţilor administrative sau a drepturilor şi intereselor fundamentale ale persoanelor, or, în speţă, în acest context, nu se poate reţine un exces de putere, atâta vreme cât măsurile contestate puteau prin ele însele să conducă, alături de celelalte măsuri, la scopul urmărit, al limitării răspândirii virusului şi a pierderilor de vieţi omeneşti, prin distanţare socială.

Nu se poate susţine nici că dispoziţiile sunt lipsite de claritate, pentru că ar fi fost nevoie de o definiţie a noţiunii de "capacitate maximă a spaţiului", putând fi determinată sau oricum fiind determinabilă şi tocmai pentru că nu se poate cunoaşte în mod ştiinţific o proporţie între procentul de utilizare umană al unui spaţiu şi rata de infectare dintr-o localitate dată, alegerea limitării intră în marja de apreciere a autorităţii emitente, pe baza "Analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României", fără a se putea susţine cu argumente concludente că alegerea acestui procent ar fi excesivă.

În fine, recurentele mai susţin că măsurile restrictive sunt lipsite de proporţionalitate prin faptul că se porneşte de la o prezumţie implicită eronată că toate persoanele sunt egal vulnerabile în faţa virusului, însă respectarea dreptului la viaţă şi sănătate se face pentru toate categoriile de persoane indiferent de vârstă şi de gradul de vulnerabilitate al unor persoane. Din perspectiva restricţiilor contestate în cauza de faţă, instituirea unui criteriu de vîrstă sau de existenţa unor afecţiuni cronice ar fi putut fi discriminatorii, analizele statistice a vârstelor şi a existenţei unor afecţiuni cornice la persoanele infectate nefiind suficientă pentru a permite accesul doar a unor anumite categorii de persoane.

Analiza factorilor de risc descriu în detaliu amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, intensitatea situaţiei de urgenţă, viteza de evoluţie a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc, or, pentru ca "viaţa naţiunii să fie în pericol" nu se poate ignora luarea unor măsuri de prevenire, tocmai pentru a se evita rate de supravieţuire fatale.

Răspândirea rapidă a virusului, coroborată cu infectarea unui număr semnificativ de persoane urmate de decesul multor persoane infectate conduce în mod obligatoriu la luarea unor măsuri de prevenire, în raport cu gradul de cunoaştere a fenomenului, în conformitate cu principiul precauţiei, pentru a nu se ajunge la creşterea numărului de decese, pentru ca apoi să se aprecieze că rata de supravieţuire ar justifica aplicarea art. 15 pct. 1 din CEDO privind derogarea în caz de stare de urgenţă.

În considerentele Hotărârii din 8 aprilie 2021, pronunţate de Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vavřička şi alţii c. Republicii Cehe (cererile nr. 47621/13 şi alte 5) Curtea a statuat că: "problemele de sănătate publică se află în principiu sub marja de apreciere a autorităţilor naţionale, care sunt mai bine plasate pentru a aprecia priorităţile, utilizarea resurselor disponibile şi nevoile societăţii (Hristozov şi alţii c. Bulgariei, nr. 47039/11 şi 358/12, par. 119)";"marja de apreciere de care dispune statul este la modul general amplă, din moment ce trebuie păstrat un echilibru între interesele private şi cele publice concurente sau diferite drepturi protejate de Convenţie (a se vedea, spre exemplu, Evans c. Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, par. 77)"."trebuie reamintit sub acest aspect că dispoziţiile pertinente ale Convenţiei, cu precădere art. 2 şi art. 8, atribuie în sarcina statelor contractante o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (L.C.B. c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, par. 36; Boudaieva şi alţii c. Rusiei, nr. 15339/02 şi alte 4, par. 128-130; Furdík c. Slovaciei, nr. 42994/05, decizia din 2 decembrie 2008, par. 106 şi 116, Ibrahim Keskin c. Turciei, nr. 10491/12, par. 62, 27 martie 2018; Kotilainen şi alţii c. Finlandei, nr. 62439/12, 17 septembrie 2020, par. 78 şi urm.)".

La data de 17.03.2020 România a notificat Consiliul Europei cu privire la instituirea stării de urgenţă, context ce a permis derogări de la aplicarea mecanismului convenţional în situaţia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. (B.), S.C. C. S.R.L. (D.), S.C. E. S.R.L. (Restaurant "F."), S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. (I.), S.C. J. S.R.L., SC "K." SRL (Restaurant "L."), de recurentul-pârât Guvernul României şi de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 124 din 14 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.