Officials' discretionary duty to seek constitutional review is non-justiciable; appeals rejected and administrative action held inadmissible.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat:

- în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Senatului României, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Prim-Ministrul României şi Preşedintele României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să sesizeze Curtea Constituţională în temeiul art. 146 alin. (1) lit. e) din Constituţie, pentru constatarea conflictului juridic de natură constituţională între autorităţile statului generat prin nesoluţionarea unuia dintre motivele de recurs de către judecătorii care au pronunţat soluţia majoritară cuprinsă în decizia nr. 336/13.12.2017, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul nr. x/2017, conflict constatat de către judecătorii care au formulat opinia separată ce face parte integrantă a respectivei decizii;

- în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând pe cale de acţiune în constarea nulităţii parţiale a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu următoarea formulare: Preşedintele completului de judecată are următoarele atribuţii: 4. după pronunţarea hotărârilor: a) repartizează judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi spre redactare hotărârile pronunţate. 3. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, pentru comunicarea stadiului soluţionării dosarelor şi al recuperării produsului infracţiunii corolar al sesizării Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, conjunct soluţionării dosarelor A. prin sp. 90/11.05.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi B., prin încheierea de cameră preliminară pronunţată în data de 10.06.2016 în dosarul nr. x/2016. 4. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru comunicarea stadiului soluţionării dosarului şi al recuperării produsului infracţiunii din dosarul nr. x/2008, înregistrat pe rolul PIICJ – secţia Criminalistică, urmând ca pentru verificarea aplicării obligării a confiscării fără condamnare în cazul dnei C. să solicite încă o dată procurorului-general, în temeiul dispoziţiilor art. 5442001 să precizeze dacă din luna martie 2017 până în prezent a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară conform art. 5491 C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 209 din 9 octombrie 2019, a dispus următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituţională, invocată prin întâmpinare;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta D., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Senatului României, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Prim-Ministrul României şi Preşedintele României;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor;

- a admis excepţia de inadmisibilitate a petitului privind nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel:

• ca neîntemeiată în ceea ce priveşte petitul vizând nulitatea parţială a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

• ca inadmisibilă în ceea ce priveşte petitul vizând nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- a respins cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cauză;

- a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza, invocată prin întâmpinare;

- a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza;

- a respins autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta Marea Lojă Naţională a României (M.L.N.R.), prin note scrise;

- a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Marea Lojă Naţională a României (M.L.N.R.).

3. Calea de atac exercitată

Reclamanta D. a declarat recurs atât împotriva hotărârii instanţei de fond, cât şi împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1pct 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine în esenţă că, în cauză, afirmaţiile părţilor nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport soluţiei pronunţată de instanţă, de vreme ce motivarea, adică cercetarea probelor şi expunerea raţionamentului nu răspunde principalelor chestiuni de nelegalitate/netemeinicie invocate.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin lipsa motivării, nu a prezentat motivele care au condus la soluţia adoptată, încălcând, astfel, exigentele art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nerespectarea principiului motivării hotărârilor şi, implicit, lipsa unei soluţii la o cerere, constituie motiv de recurs, rolul acestei exigenţe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei.

În cauză se impunea verificat dacă nerespectarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a raportului de evaluare întocmit de inspectorii de integritate ai ANI, act juridic care are forţa juridică obligatorie, beneficiind de prezumţia de legalitate, atâta timp cât nu a fost contestat în faţa instanţelor de contencios administrativ în procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 176/2010, este de natură a genera un conflict juridic de natură constituţională şi ulterior a se decide cu privire la posibilitatea obligării pârâţilor la sesizarea CCR.

Mai departe în susţinerea recursului în raport cu motivele invocate, arată că potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară.

O asemenea concluzie nu poate fi primită, câtă vreme se opune principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, reglementat, ca principiu fundamental al unui stat democratic, chiar în cadrul art. 1 al Constituţiei României. Prin urmare, dacă ne-am ralia unei asemenea interpretări, în sensul ca două autorităţi publice aflate în sfera unei alte puteri a statului (executivă şi, respectiv, judecătorească) ar avea competenţe suprapuse, ar însemna să ignorăm separaţia puterilor în stat.

Această interpretare a CSM şi ÎCCJ, din care rezulta un paralelism de competenţe între două organe ale statului se opune şi calităţilor pe care norma juridică trebuie să le îndeplinească, conform Constituţiei României (an. 1 alin. (5), în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea normei juridice.

Mai susţine că CSM şi ÎCCJ ignoră Raportul ANI nu înfăptuind justiţia cu privire la acest act, adică cenzurându-1 pe cale judecătorească, atacat fiind în condiţiile legale, ci pur si simplu nu-1 iau în seama. Or o astfel de abordare nu corespunde prevederilor constituţionale amintite mai sus.

Prin urmare, orice norme edictate de legiuitor trebuie înţelese şi aplicate în spiritul Constituţiei, respectiv, în măsura în care cel puţin la nivel aparent legea ar institui o suprapunere, un conflict de competenţe între anumite organe de stat, un asemenea conflict trebuie soluţionat prin loiala cooperare între cele două autorităţi, spre a se evita conflictul de competenţă şi a se da eficacitate principiului separaţiei puterilor în stat, privit atât în efectul său negativ - funcţionarea separată a puterilor şi autorităţilor, cât şi în efectul pozitiv al acestuia - cooperarea loiala dintre instituţiile puterilor constituite în stat.

De asemenea mai arată cu privire la că dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea ÎCCJ nu sunt redundante, judecătorul fondului omiţând în mod discreţionar să constate valenţele principiului Lex superior derogat legi inferiori. Or, deşi principiul operează de drept, efectele trebuie constatate de instanţă, pentru a restabili legalitatea funcţionării ICCJ, nefiind o operaţiune redundantă, rezultatul interpretării instanţei fiind refuzul de constatare a necesitaţii aplicării Legii.

Contrar dezlegării date în cauză, art. 71 din Legea nr. 317/2004 a fost abrogat expres indirect prin intrarea în vigoare a dispoziţiile art. 426 C. proc. civ., conform dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 76/2012.

În continuare recurenta la data de 11.10.2019, a formulat recurs împotriva respingerii sesizării CCR privind neconstituţionalitatea art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată şi republicată ("Legea nr. 47/1992"), raportat la Decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale, coroborat cu art. 470 alin. (5) şi art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.,

Susţine că, sentinţa recurată nu este motivată în ceea ce priveşte dispoziţia de sesizare a CCR - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ.

Raportat la prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate şi aplicate în practica Curţii Constituţionale, pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) excepţia să privească o lege sau o ordonanţă a guvernului;

b) excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia este invocată;

c) prevederea legala criticată pentru neconstituţionalitate să nu fi fost declarată deja neconstituţională;

d) în măsura în care prevederea în cauză a constituit anterior obiect al controlului de constituţionalitate, fiind declarată conformă Constituţiei României, să fi intervenit elemente noi, de natură sa determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

În continuare susţine că nelegalitatea derulării cercetării judecătoreşti în ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii Colegiului de conducere nr. 24/25.11.2016.

În ceea ce priveşte chestiunea soluţionării plângerii prealabile, la dosar s-a făcut dovada trimiterii plângerii prealabile formulată de managerul Cabinetului de Avocatura E.. Soluţia de respingere a fost pronunţată cu încălcarea principiului legalităţii.

Respingerea acţiunii cu motivarea că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă, deşi dna avocat F. nu doar a îndeplinit-o, ci a dispus şi ataşarea dovezii de îndeplinire la dosarul cauzei nr. x/2018 pentru a fi avută la îndeplinire la soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri reprezintă o interpretare eronată a textului de Lege, încălcându-i dreptul de acces la justiţie.

Invocă nelegalitatea derulării cercetării judecătoreşti în ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii Colegiului de conducere nr. 24/25.11.2016 cu înlăturarea greşitei concluzii a instanţei privind posibilitatea cenzurării de către CCR a nelegalităţii actelor administrative cu încălcarea competenţelor instanţelor de contencios constituţional.

În continuare recurenta reiterează aspecte privind cauza dedusă judecăţii şi istoricul completurilor de 5 judecători.

Neprocedând altfel, prin achiesarea la teza potrivit cu care în competenta CCR intra verificarea legalităţii actelor de contencios administrativ şi refuzul de a verifica legalitatea hotărârii nr. 24/25.11.2016 al ÎCCJ s-a comis o denegare de dreptate, pe care o invocă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Mai invocă nelegalitatea derulării cercetării judecătoreşti într-o procedură în care nu s-a justificat utilitatea administrării unor probe esenţiale în apărare, refuzându-se administrarea în mod nemijlocit a probatoriului în condiţii de echitate a procedurii în capătul de cerere vizând plagiatul distinsului domn inspector-şef G..

Astfel, raţionamentul greşit al instanţei, deriva din neobservarea/nemotivarea cuprinsului art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care conflictele de interese se aduc la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei, orice funcţionar public care ia la cunoştinţă săvârşirea unei infracţiuni fiind obligat să sesizeze organul de urmărire penală.

Pentru aceste motive, solicită admiterea prezentului recurs, casarea hotărârii şi, în principal, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată, şi în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare în complet legal constituit.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului formulat împotriva soluţiei de respingerii ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, soluţia fiind motivată de instanţa.

Conform art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, cu modificările şi completările ulterioare, "în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară."

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată cu modificările ulterioare:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Cu privire la condiţia care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, arătăm că aceasta nu trebuie analizată in abstracto, sens în care se impune a se lua în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, normele prin care este reglementată efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară nu au legătură cu soluţionarea cererii formulate de recurenta-reclamantă prin care a solicitat obligarea pârâţilor la sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre următoarele autorităţi publice: Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei taxei judiciare de timbru

Înalta Curte o va respinge ca lipsită de obiect, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantumul datorat pentru calea de atac exercitată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 209 din 09.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituţională, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă această cerere formulată de reclamanta, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis excepţia de inadmisibilitate a petitului privind nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a respins ca neîntemeiată cererea în ceea ce priveşte petitul vizând nulitatea parţială a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ca inadmisibilă în ceea ce priveşte petitul vizând nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate în cauză, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" fiind respinsă acţiunea ca inadmisibilă, a fost respinsă autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta Marea Lojă naţională a României (M.L.N.R.) şi a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Marea Lojă naţională a României.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă D. a formulat mai multe cereri înregistrate la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. x/2017 şi nr. y/2018 prin care a solicitat Preşedintelui Consiliului declanşarea procedurii prevăzute de art. 146 alin. (1) lit. e) din Constituţia României, republicată, de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională existent între autorităţile statului, respectiv între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Agenţia Naţională de Integritate.

Prin adresele nr. x/11.01.2018 şi nr. 5389/2018 i s-a comunicat recurentei-reclamante că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unui conflict de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Agenţia Naţională de Integritate, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de existenţă a unui asemenea conflict.

Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice este reglementată de dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată şi de art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată, printre atribuţiile Curţii Constituţionale se numără şi aceea de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Prevederi similare se regăsesc şi în cuprinsul art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora Curtea Constituţională pronunţă decizii în cazurile în care soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Aceeaşi lege reglementează în cuprinsul art. 34-36 procedura de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, astfel:

"Art. 34 -(1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii,

(2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.

Art. 35 -(1) Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor cai de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor.

(2) La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

(3) Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin. (1), a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

Art. 36 - Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Prevederi referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale în vederea pronunţării cu privire la conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice se regăsesc şi în cuprinsul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. O prevedere identică se regăseşte şi în cuprinsul ari. 7 alin. (4) lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii formulată cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituţională, este întemeiată, instanţa de fond aplicând şi interpretând în mod corect dispoziţiile legale în materie. De asemenea, instanţa de fond a arătat argumentele pentru care a respins cererea ca inadmisibilă, raportat la faptul că raportul juridic dedus judecăţii este unul de natură constituţională, nefiind pe tiparul unei acţiuni în contencios astfel cum este configurată de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform prevederilor art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are, între altele, şi atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

Astfel, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea, necesitatea, posibilitatea concretă de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice.

Îndeplinirea acestei atribuţii intră în marja de apreciere recunoscută de legiuitor exclusiv preşedintelui Consiliului.

O astfel de apreciere nu poate aparţine instanţei de judecată, deoarece ar presupune o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că cererea de chemare în judecată, prin care se urmăreşte obligarea preşedintelui Consiliului la sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării pretinsului conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte noţiunea de "conflict juridic de natură constituţională", se observă că în legislaţie nu se regăseşte o definiţie a acesteia, însă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost clar evidenţiate elementele care conturează existenţa unui astfel de conflict,

Astfel, în Decizia nr. 53/2005, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: "conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul (le a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor."

Totodată, în Decizia nr. 97/2008, Curtea Constituţională a reţinut că un conflict juridic de natură constituţională "există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale."

Atât din terminologia folosită de Legea fundamentală, cât şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, rezultă că un conflict juridic de natură constituţională poate interveni numai între autorităţile publice, astfel cum acestea sunt prevăzute în Constituţie şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie.

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53/2005, "analizând natura autorităţilor publice care sunt susceptibile de a fi părţi implicate în conflict, Curtea observă că acestea sunt numai cele prevăzute în titlul III al Constituţiei."

În rândul autorităţilor de rang constituţional intră Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, care exercită puterea legiuitoare, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, şi Guvernul, autorităţi constitutive ale puterii executive, precum şi instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, componente ale autorităţii judecătoreşti. De asemenea, printre autorităţile constituţionale care exercită puterea executivă, Constituţia menţionează autorităţile administraţiei publice locale care sunt, pe de o parte, consiliile locale şi primarii, autorităţi prin care se realizează autonomia locală în municipii, oraşe şi comune, consiliul judeţean sau consiliul general al municipiului Bucureşti, autorităţi cu rol de coordonare a activităţii consiliilor locale şi, pe de altă parte, prefectul, autoritate publică cu rol de reprezentare a Guvernului în plan local şi de conducere a serviciilor publice deconcentrate din unităţile administrativ-teritoriale.

Conflictele juridice de natură constituţională au în vedere exclusiv raporturile constituţionale dintre autorităţi publice de rang constituţional, necesare pentru menţinerea statului de drept, în cadrul fixat de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Statutul constituţional al fiecărei autorităţi publice, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale le obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât acţiunile, inacţiunile, actele, opiniile, criticile pe care le realizează la adresa altor autorităţi ale statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituţională între acestea. Norma constituţională românească are în vedere conflictele juridice dintre autorităţile publice, fiind excluse alte tipuri de conflicte: politice, sociale, sindicale, religioase, etc, conflictele să fie de natură constituţională, Curtea Constituţională neavând abilitarea de a soluţiona conflicte fundamentate pe legea civilă, penală, administrativă, fiscală sau de altă natură. întrucât temeiul juridic al conflictului dat în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale este întotdeauna o normă cuprinsă în Legea fundamentală, în soluţionarea unui asemenea conflict juridic, instanţa este obligată să dea textelor constituţionale interpretarea care să corespundă spiritului care guvernează materia dedusă judecăţii. Curtea trebuie, în consecinţă, să caute înţelesul acestor norme atât în litera textelor constituţionale, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii fundamentale.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, atribuţia recunoscută de legiuitor preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, nu se exercită, în mod automat, la sesizarea oricărei persoane fizice sau entităţi juridice, ci este supusă aprecierii titularului ei, în raport de dispoziţiile legale incidente şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Rolul Curţii Constituţionale este statuat distinct prin art. 142 alin. (1), ca fiind acela de garant al supremaţiei Constituţiei. În acelaşi timp, Curtea Constituţională nu face parte din autoritatea judecătorească şi nici nu reprezintă puterea judecătorească.

De asemenea, pentru existenţa conflictului este necesară implicarea a cel puţin două autorităţi publice, neputând fi conceput un conflict juridic de natură constituţională generat de o singură autoritate publică.

Or, Agenţia Naţională de Integritate nu este o autoritate publică de rang constituţional, neavând statut constituţional, ci este o autoritate administrativă autonomă înfiinţată, organizată şi care funcţionează în temeiul Legii nr. 144/2007, republicată.

Pe de altă parte, prin pronunţarea unei hotărâri în materie disciplinară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a arogat o atribuţie care aparţine Agenţiei Naţionale de Integritate, ci şi-a exercitat competenţele sale constituţionale.

Astfel, în conformitate cu art. 134 alin. (3) din Constituţia României, republicată, singura autoritate publică competentă de a soluţiona căile de atac formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege ", iar conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale".

Având în vedere toate condiţiile statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale pentru existenţa conflictului juridic de natură constituţională, în mod legal s-a apreciat de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin preşedinte, că aspectele semnalate de recurenta-reclamantă nu conturează existenţa unui astfel de conflict.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea.

În analiza admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare trebuie avut în vedere scopul acestei proceduri, respectiv asigurarea aplicării uniforme şi armonizate a dreptului comunitar la nivel european şi păstrarea caracterului unitar al dreptului european.

Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluţionarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluţionarea cauzei, adică să se aplice în situaţia care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curţii de Justiţie să fie util pentru rezolvarea litigiului.

Aprecierea relevanţei întrebărilor revine instanţei de trimitere.

Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C 297/88 şi C 197/89, punctele 33 şi 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur Bloem, C 28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C 409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiţei, C-310/10, punctul 25).

De asemenea, în conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Având în vedere această misiune, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunţa cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei norme comunitare, cerute de instanţa naţională, nu au nici o legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 şi, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat împotriva soluţiei de respingerii ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca nefondat.

Respinge excepţia lipsei timbrajului ca rămasă fără obiect.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva sentinţei nr. 209 din 9 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.