Chamber of Accounts audit of credit institutions: scope of EU prudential supervision competence and non-application of extinction prescription in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 6344 din 26 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.A. (în prezent B.) împotriva sentinţei civile nr. 724 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A admis recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiaşi sentinţe, a casat în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

A admis în parte acţiunea reclamantei.

A anulat parţial Decizia nr. 18 din 10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi a României şi parţial încheierea nr. 3 din 29.06.2016 emisă Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, în privinţa abaterii de la pct. 6, măsura aferentă de la pct. II.6, precum şi măsurile dispuse la pct. I.1 şi I.2 ce privesc abaterile de la pct. 6.

A respins în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Motivele şi temeiul legal al cererii de revizuire

Împotriva acestei decizii a promovat calea de atac a revizuirii recurenta-reclamantă B., întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând:

(1) în considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

a) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului formulat de către B., cu consecinţa casării integrale a sentinţei civile nr. 724/03.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi anulării în totalitate a Deciziei nr. 18/10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi a României şi a Raportului de Control privind controlul utilizării subvenţiilor bugetare la A. S.A., data fiind necompetenţa Curţii de Conturi pentru desfăşurarea acţiunii de control asupra activităţii B.;

b) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului formulat de B., casării sentinţei şi înlăturării considerentelor referitoare la caracterul nefondat al argumentaţiei Băncii privind efectele prescripţiei extinctive, astfel încât instanţa să constate nelegalitatea Deciziei Curţii de Conturi şi a încheierii nr. 3/29.06.2016, dată fiind ignorarea limitărilor impuse de prescripţia extinctivă.

(2) în considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

a) schimbarea deciziei, în sensul respingerii motivului de recurs invocate de Curtea de Conturi, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la legalitatea măsurilor de la pct. II.1-4 din Decizia Curţii de Conturi;

b) schimbarea deciziei, în sensul respingerii motivului de recurs invocat de Curtea de Conturi, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului securităţii juridice;

c) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului B. formulat potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la menţinerea drept legală a Constatării nr. 5 şi a măsurilor aferente.

În motivarea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva competenţei Curţii de Conturi în efectuarea verificărilor, revizuenta arată că sunt aplicabile în mod prioritar următoarele reglementari comunitare: Regulamentul nr. 575/2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit si firmele de investiţii si de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 şi Directiva 2013/36 privind accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE si de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE.

Reglementările comunitare prevăd necesitatea stabilirii unei autorităţi publice, recunoscută oficial, împuternicită să supravegheze instituţiile de credit.

Potrivit Directivei 2013/36, monitorizarea activităţii instituţiilor de credit, evaluarea conformităţii activităţii instituţiilor de credit (pe baza informaţiilor obţinute de la acestea) constituie competenţa exclusivă a autorităţilor publice desemnate în mod official şi împuternicite pentru exercitarea acestor atribuţii.

Astfel fiind, competeţa unei autorităţi pentru a organiza o acţiune de control asupra activităţii unei instituţii de credit nu poate fi stabilită prin deducţii sau aplicarea de similitudini.

Susţine revizuenta că în motivarea deciziei, instanţa a procedat la aplicarea unui raţionament potrivit căruia competenţa Curţii de Conturi de a verifica activitatea BNR este echivalentă cu o competenţă pentru verificarea activităţii instituţiilor de credit în general (şi a băncilor de economisire-creditare în special).

Or, acest raţionament nu poate fi primit, în condiţiile în care nici Legea nr. 312/2004 şi nici O.U.G. nr. 99/2004 nu prevăd o competenţă a Curţii de Conturi de a verifica activitatea instituţiilor de credit.

Nu în ultimul rând, se arată în cererea de revizuire şi faptul că soluţia instanţei de recurs lasă deschisă problema competenţei Curţii de Conturi, pe considerentul că "reprezintă o problemă de constituţionalitate a prevederilor legale în discuţie", aspect contrar dreptului Uniunii Europene care stabileşte în mod expres cerinţele care trebuie respectate pentru ca o autoritate publică să fie "autoritate competentă" în sensul art. 4 alin. (1) pct. 40 din Regulamentul nr. 575/201, respectiv: (i) recunoaşterea oficială, în dreptul intern ca şi autoritate publică şi (ii) acordarea unei împuterniciri pentru exercitarea supravegherii instituţiilor de credit.

În opinia revizuentei, singura autoritate publică romană care îndeplineşte cerinţele trasate în dreptul Uniunii Europene este BNR care, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 şi art. 4 din O.U.G. nr. 99/2006 este autoritatea competentă "cu privire la reglementarea, autorizarea si supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit", iar potrivit art. 310 din O.U.G. nr. 99/2009 "este împuternicită să ia toate măsurile necesare pentru ca activităţile de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ să se desfăşoare în conformitate cu Condiţiile generale de afaceri şi cu Condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare precum şi cu celelalte condiţii stabilite prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin reglementările emise în aplicarea acesteia".

Aşadar, soluţia cuprinsă în decizie a fost pronunţată cu încălcarea priorităţii dreptului Uniunii Europene, fiind ignorate complet principiile si regulile stabilite de Regulamentul nr. 575/2013 şi Directiva 2013/36 în ceea ce priveşte necesitatea ca autoritatea competenta să verifice activitatea instituţiilor de credit să fie recunoscută în mod official în dreptul intern, precum şi să fie împuternicită pentru a derula asemenea verificări.

Un alt motiv de revizuire circumscris ipotezei reglementată de art. 21 din Legea nr. 554/2004 este acela al încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, în ceea ce priveşte acordarea dreptului la un recurs efectiv şi asigurarea accesului la justiţie, prin modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei.

Susţine revizuenta faptul că a invocat problema prescripţiei extinctive, subliniind că ignorarea efectelor prescripţiei afectează legalitatea Raportului de Control si a Deciziei Curţii de Conturi. Limitările generate de prescripţia extinctivă afectează atât dreptul auditorului public de a derula acţiunea de control (acţiune care s-a referit la un interval de timp de peste 10 ani), cât şi posibilitatea ca B. să aducă la îndeplinire măsurile dispuse în sarcina sa - măsuri care sunt vădit excesive.

Problema de drept invocată nu a fost analizată nici de Curtea de Conturi, în încheiere şi nici de către instanţe, dreptul Băncii la un recurs efectiv fiind în mod vădit încălcat.

Potrivit deciziei, incidenţa prescripţiei extinctive nu poate fi analizată, deoarece "în prezenta cauza se verifica doar legalitatea actului administrativ şi nu posibilele excepţii ce pot fi invocate în etapa de punere în executare a actului". Totodată, instanţa reţine faptul că "în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, în mod corect, prima instanţa a arătat ca incidenţa prescripţiei extinctive se analizează de la caz la caz şi nu poate fi dezlegată o atare problemă de plano, deoarece aceasta intervine numai după momentul confirmării legalităţii actului administrativ atacat [...]".

Cea de-a doua categorie de motive de revizuire au fost încadrate de revizuenta în disp. art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. respective când hotărârea nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.

Susţine revizuenta că în cauză, două cereri formulate de catre B. au rămas nesolutionate:

(1) cererea de anulare a Raportului de Control şi a Deciziei Curţii de Conturi in ceea ce priveşte masurile de la pct. II. 1-4, dată fiind interpretarea eronată de către auditorul public a termenului de economisire;

Din eşafodajul argumentativ expus rezultă faptul că instanţa nu a mai analizat criricile B. referitoare la ambiguitatea interpretării dată de Curtea de Conturi termenului de economisire.

Mai mult decât atât, instanţa concluzionează ca termenul de economisire este de 5 ani şi că alin. (1) al art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 se referă la perioada de economisire, contrar aspectelor consemnate de Curtea de Conturi în Raportul de Control (aspecte criticate de B.).

Din perspectiva revizuentei, în măsura în care criticile invocate de B. împotriva măsurilor II. 1-4 ar fi fost analizate în întregime, soluţia ar fi fost aceea de anulare a respectivelor măsuri date fiind ambiguitatea pretinselor constatări ale Curţii de Conturi si inexistenta abaterilor de la legalitate, inclusiv instanţa interpretând dispoziţiile art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 contrar celor consemnate în Raportul de Control şi Decizia Curţii de Conturi.

(2) cererea de anulare a actelor emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securităţii juridice, în contextul în care legalitatea mecanismelor aplicate de către Banca a fost confirmată de MDRAP, Curtea de Conturi şi de instanţele judecătoreşti.

Instanţa nu a analizat argumentele băncii referitoare la verificările derulate de Curtea de Conturi asupra activităţii desfăşurată de MDRAP în sistemul de economisire-creditare în domeniul locativ.

Susţine revizuenta că instanţa nu s-a pronunţat, în procedura de rejudecare a fondului, asupra cererii B. de anulare a actelor administrative emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securităţii juridice, cerere justificată de confirmarea legalităţii mecanismelor aplicate de către bancă, de către MDRAP, Curtea de Conturi şi de către instanţele judecătoreşti.

In măsura în care o asemenea analiză ar fi fost făcută, instanţa ar fi constatat faptul că interpretarea dată de B. normelor aplicabile sistemului de economisire-creditare în domeniul locativ nu a avut caracter izolat, ci a fost confirmată de-a lungul a peste 10 ani atât de către MDRAP, cât şi de Curtea de Conturi şi de instanţele de judecată. S-ar fi observat, aşadar, conturarea încrederii legitime a Băncii cu privire la legalitatea mecanismelor aplicate şi necesitatea respectării principiului securităţii juridice.

B. a subliniat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul ca auditorul public mai desfasurase o acţiune de auditare a activităţii MDRAP in anul 2013, fără să constate nereguli cu privire la funcţionarea sistemului de economisire-creditare.

3. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

II.1 Cu privire la motivele de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Înalta Curte are în vedere pentru a cerceta acest aspect, criteriile esenţiale trasate prin considerentele Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în M.Of. nr. 386 din 23 mai 2017, prin care s-a statuat că:

"69. Dreptul Uniunii nu impune reglementarea în dreptul naţional procesual a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii pentru cazul încălcării normelor de drept substanţial european. În jurisprudenţa CJUE a fost mereu amintită importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale. Astfel, s-a statuat că, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca hotărârile judecătoreşti rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 58 şi jurisprudenţa citată). Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătoreşti, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 şi jurisprudenţa citată; Hotărârea Târşia, C-69/14, pct. 29)."

"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat."

a. O primă ipoteză în care revizuenta invocă încălcarea de către instanţa de recurs a principiului priorităţii dreptului unional vizează competenţa Curţii de Conturi în privinţa efectuării de verificări asupra fondurilor publice, respectiv a primei de stat, susţinând că sub acest aspect sunt aplicabile în mod prioritar:

- Regulamentul nr. 575/2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii şi de modificare a Regulamentului nr. 648/2012;

- Directiva 2013/36 privind accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE

În opinia revizuentei, aceste reglementări comunitare prevăd necesitatea stabilirii unei autorităţi publice recunoscută oficial şi împuternicită să supravegheze instituţiile de credit (categorie din care face parte şi B.), aşa încât monitorizarea activităţii instituţiilor de credit şi evaluarea conformităţii acestora revin în competenţa exclusivă a unor astfel de autorităţi publice.

Aşadar, prin prisma dispoziilor comunitare, competenţa unei autorităţi de a organiza o acţiune de control asupra activităţii unei instituţii de credit poate fi stabilită dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: recunoaşterea în mod oficial în dreptul intern şi, împuternicirea de a derula asemenea verificări.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că din cadrul legislativ intern care guvernează litigiul face parte O.U.G nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Din preambulul acestui act normativ rezultă că adoptarea sa a fost realizată având în vedere necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a Directivei nr. 2006/48/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit.

Cele două directive la care se face referire în preambulul O.U.G. nr. 99/2006 sunt cele abrogate ulterior de Directiva 2013/36, în baza căreia a fost emis şi Regulamentul nr. 575/2013, acte comunitare a căror prevalenţă în dreptul intern o susţine revizuenta.

Din expunerea de motive a necesităţii adoptării Directivei 2013/36 şi Regulamentului nr. 575/2013 rezultă că, Directiva 2006/48/CE şi Directiva 2006/49/CE au fost modificate semnificativ în mai multe rânduri. Pentru că multe dintre dispoziţiile directivelor sunt aplicabile atât instituţiilor de credit cât şi firmelor de investiţii, în vederea asigurării clarităţii şi pentru a asigura o aplicare coerentă a dispoziţiilor respective, acestea au fuzionat în acte legislative noi care să fie aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi firmelor de investiţii. Prin urmare, împreună Directiva 2013/36 şi Regulamentul nr. 575/2013 formează cadrul juridic care reglementează accesul la activitatea, cadrul de supraveghere şi regulile prudenţiale aplicabile instituţiilor de credit şi firmelor de investiţii

Aşadar, actul normativ intern anume O.U.G. nr. 99/2006 transpune dreptul unional astfel cum este invocat de revizuentă şi nu este sesizată vreo situaţie în care să fi avut loc o transpunere eronată a normei europene în dreptul intern.

Or, principiul aplicării cu prioritate a dreptului unional presupune un conflict al acestuia cu dreptul intern, respectiv existenţa unei norme legale interne contrare.

În acest context, Înalta Curte reţine că, ceea ce suţine de fapt revizuenta nu este neaplicarea dreptului european în materie ci greşita interpretare şi aplicare a acestuia, aşa cum a fost transpus în legislaţia naţională, aspect ce excede însă ipotezei reglementată de prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 astfel cum au fost interpretate prin Decizia CDC nr. 45/2006.

Prin cererea de revizuire se arată că, potrivit definiţiei dată noţiunii de autoritate competentă de către Regulamentul nr. 575/2013 astfel cum a fost transpus de O.U.G. nr. 99/2006, Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, ceea ce în opinia revizuentei implică faptul că BNR este singura autoritate cu atribuţii de verificare în domeniu.

Din considerentele deciziei pronunţată în recurs rezultă că instanţa a reţinut faptul că potrivit Legii nr. 541/2002 abrogată prin O.U.G. nr. 99/2006, Banca Naţională a României are atribuţii de autorizare şi de luare a măsurilor necesare în sistemul de economisire-creditare însă aceasta nu presupune o competenţă exclusivă a BNR cu privire la controlul modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului, dacă acest control priveşte o bancă ce activează în domeniul economisirii-creditării şi utilizează atare fonduri.

Astfel, din analiza dispoziţiilor legale incidente, respectiv O.U.G. nr. 99/2006(asimilată dreptului unional) şi Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, s-a reţinut că în privinţa unei instituţii de credit cum este revizuenta suntem în prezenţa a două categorii de competenţe care nu se exclud ci dimpotrivă se completează, şi anume: o competenţă rezultată din dreptul unional transpus în legislaţia naţională, aparţinând BNR cu privire la asigurarea autorizării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi, o competenţă rezultată din prevederile constituţionale şi ale Legii nr. 94/1992, aparţinând Curţii de Conturi vizând verificarea modului de utilizare a fondurilor publice de către instituţiile de credit, precum prima de stat. Aşadar, sunt două tipuri control, exercitate de autorităţi diferite, având o sfere de competenţe distincte.

Acest raţionament expus de instanţa de recurs face dovada faptului că în cauză aspectele invocate prin motivele de recurs au fost analizate şi tranşate şi din perspectiva dreptului unional aplicabil.

b. Cea de-a doua ipoteză în care revizuenta invocă încălcarea de către instanţa de recurs a principiului priorităţii dreptului unional vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei prin prisma respectării dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv întrucât, s-a apreciat că această excepţie nu poate fi soluţionată în cadrul unei acţiuni în verificarea legalităţii actului administrativ ci doar în etapa de executare a acestuia.

Or, din perspectiva art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un recurs efectiv, având natura juridică a unui drept procesual, presupune dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, fără însă a lăsa să se înţeleagă faptul că oricine îşi vede încălcat un drept reglementat de Convenţie va avea un remediu, va avea o soluţie cu privire la pretinsa încălcare invocată.

Suţine revizuenta că nu a fost analizat şi tranşat aspectul referitor la faptul că dreptul intimatei de a efectua controlul era supus termenului de prescripţie de 3 ani, asemenea dreptului la acţiunea în recuperarea sumelor ce au făcut obiectul contractelor de economisire creditare.

Însă, din considerentele instanţei de recurs rezultă că această chestiune a prescripţiei a fost supusă analizei, apreciindu-se că soluţionarea sa poate fi realizată ulterior procedurii stabilirii legalităţii actului contestat, respectiv în faza de executare a măsurilor dispuse prin acesta.

Aşadar, faptul că revizuenta nu este mulţumită de modul în care instanţa de recurs a cercetat problema prescripţiei nu echivalează cu încălcarea dreptului său de a se adresa efectiv unei instanţe.

II.2 Cu privire la motivele de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

În concret, revizuenta face referire la teza a 2-a a acestui motiv, anume la situaţia în care instanţa care evocă fondul nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.

Înalta Curte reţine că, lato sensu, acest motiv de revizuire reprezintă o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, idee fundamentală în conformitate cu care instanţa este obligată să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. A doua ipoteză, cea în care instanţa s-a pronunţat minus petita are în vedere situaţia în care principiul disponibilităţii a fost ignorat prin omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei pretenţii dedusă judecăţii, indiferent dacă aceasta a fost formulată în acţiunea principală sau în alte cereri cu caracter incident.

Esenţa acestui motiv de revizuire este însă caracterul univoc al omisiunii de a statua asupra pretenţiei, şi nu acele situaţii în care motivele respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea cererii principale.

În argumentarea incidenţei acestui motiv de revizuire s-a arătat de către revizuentă că instanţa de recurs a omis să soluţioneze două cereri cu care a fost învestită, respectiv:

- cererea de anulare a măsurilor de la pct. II.1-4 din actele de control contestate, dată fiind interpretarea eronată de către auditorul public a termenului de economisire

- cererea de anulare a actelor de control emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securităţii juridice

O primă observaţie ce se impune a fi făcută este aceea că deşi revizuenta le consideră cereri cu care a învestit instanţa de judecată, acestea sunt în realitate critici de nelegalitate invocate în susţinerea acţiunii în anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi.

Că este aşa rezultă şi din dispozitivul hotărârii supusă revizuirii, instanţa pronunţându-se asupra acţiunii în anularea Deciziei nr. 18/2015 şi a încheierii nr. 3/2016 emise de Curtea de Conturi, în sensul admiterii în parte şi anulării parţiale a acestora, cu privire la măsura de la pct. II.6 precum şi la măsurile dispuse la pct. I.1 şi I.2, referitoare la abaterile de la punctul 6.

Aşadar, în prezenta revizuire se pune discuţie neanalizarea, cu consecinţa nemotivării de către instanţa de recurs a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.

Or, este de principiu că, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, şi nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere. Acesta va stabili starea de fapt avută în vedere în baza probelor administrate, arătând şi relevanţa acestora prin considerente din care să rezulte motivele pentru care unele au fost reţinute ca relevante iar altele înlăturate, pronunţându-se astfel asupra susţinerilor şi apărărilor esenţiale formulate de părţi.

Totodată, astfel cum s-a arătat în hotărârea Boldea c. României, art. 6 par. 1din Convenţie, instanţele sunt obligate să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument; amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii, astfel că problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei.

Din considerentele deciziei supusă revizuirii rezultă în mod cert că instanţa de recurs investită fiind cu soluţionarea recursurilor declarate atât de reclamantă cât şi de pârâtă a oferit o argumentarea reală şi efectivă susţinerilor revizuentei recurente, amploarea acestora impunând necesitarea grupării şi structurării lor, astfel încât, pe de parte să fie relevată esenţa problematicii cauzei iar pe de altă parte, să fie evitată reluarea aceloraşi considerente.

Astfel, pagina 19 pct. F "Referitor la încălcarea principiului securităţii juridice", instanţa de recurs analizează în ce măsură incidenţa acestui principiu a generat nelegalitatea actelor contestate iar la filele x şi următoarele, punctul A. "Legalitatea măsurilor de la pct. II.1-4 din Decizia nr. 18/2015 a Curţii de Conturi" sunt expuse pe larg considerentele avute în vedere de instanţa de recurs în ceea ce priveşte termenul de economisire.

Prin urmare, motivarea în ansamblu a deciziei pronunţată de instanţa de recurs constituie o analiză susţinerilor şi apărărilor esenţiale formulate, prezentând în mod clar raţiunile pentru care unele motive de recurs au fost reţinute ca relevante iar altele au fost înlăturate.

În concluzie, constatând că nemulţumirea revizuentei vizează de fapt modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale, Înalta Curte reţine că în cauză nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ. în care instanţa omite a se pronunţa cu privire la cereri cu caracter esenţial cu care a fost învestită, ipoteză la care face trimitere revizuenta.

A accepta cenzurarea hotărârii instanţei de recurs, pe aspectele menţionate de revizuentă, ar însemna transformarea revizuirii dintr-o cale de atac de retractare, într-o cale de atac de reformare, depăşind cadrul procesual al revizuirii, aşa cum este reglementată de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi în art. 509 din C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra cererii de revizuire

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. .21 din Legea nr. 554/2004 şi art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 6344 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2021.