Limits of judicial disciplinary review: inability to challenge merits of final judgments via administrative verification

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat actiune avand ca obiect "anulare rezoluţie IJ – Rezoluţia nr. 2835/A/7.10.2019, dosar nr. x". Reclamanta a solicitat anularea rezolutiilor emise şi pe cale de consecinţă continuarea verificărilor în vederea tragerii la răspundere a magistratului - judecator B..

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 954 din 6 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, având ca obiect "anulare rezoluţii emise de Inspecţia Judiciară – Rezoluţiile nr. x/21.11.2019 şi nr. 2835/A/29.08.2019".

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate şi rejudecând cauza în fond anularea Rezoluţiei din data de 21.11.2019, emisă în dosarul x prin care s-a respins plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 2835/A din data de 07.10.2019, emisă în lucrarea cu nr. x, din data de 29.08.2019, împotriva judecătorului B..

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că soluţiile instanţei de fond şi a Inspecţiei Judiciare sunt nelegale şi netemeinice, arătând că nefondat s-a reţinut prin rezoluţia de clasare că în urma verificărilor prealabile nu se pot reţine indicii pentru săvârşirea unor abateri disciplinare în sarcina judecatorului reclamat, respectiv că această soluţie nu ar fi fost în fapt motivată. Astfel, recurenta a sustinut că în speţă judecatorul reclamat ar fi încălcat în mod evident mai multe norme de drept aplicabile, evaluare care nu ar necesita efectuarea unor operaţiuni de interpretare, analiză şi sinteză şi nici realizarea unor construcţii juridice.

În continuare, recurenta a făcut o descriere a faptelor pe care le reclamă ca reprezentand abateri disciplinare, menţionând şi fapte cu caracter penal în privinţa cărora a precizat că a formulat plângere penală, dar nu împotriva magistratului indicat în plângerea disciplinară. Recurenta a sustinut că s-ar impune continuarea cercetărilor în vederea identificării tuturor abaterilor disciplinare săvârşite de judecatorul indicat în plângerea sa, cu referire la modul de repartizare a dosarelor, respectiv la exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către acelaşi judecător. Recurenta a trecut în revistă mai multe litigii şi elemente de conţinut foarte detaliate din litigiile sale cu fratele său şi cu alte persoane, referitor la judecata în diferite grade de jurisdictie, dar cu trimitere mai accentuată asupra judecăţii în apel, la instanţă din care face parte judecatorul reclamat, însă tabloul complet al stării de fapt invocate de reclamanta A. acoperă fapte pretins nelegale ale mai multor persoane, atât parţile adverse ale acesteia din litigiile de pe rolul instantelor din judeţul Bihor, inclusiv cauza strămutată pe raza altei curţi de apel, cât şi fapte cu conotaţie disciplinară ori chiar penală care ar putea fi reţinute în sarcina persoanelor angrenate într-un fel sau altul în soluţionarea litigiilor unde recurenta A. este parte.

În cuprinsul cererii de recurs A. a mai invocat nereguli privind exercitarea unor atribuţii administrative, ca preşedinte de secţie, la înregistrarea şi repartizarea dosarelor pe completurile de judecată, precizând că judecătorul reclamat trebuia să se abţină de la judecarea acelei cauze înregistrate ca litigiu comercial/litigiu între profesionişti (dosarul nr. x/2013), deşi în opinia recurentei acest dosar ar fi trebuit trimis instantei de fond spre rejudecare, iar împrejurarea că soluţia Tribunalului Bihor, completul de judecată din care a făcut parte şi judecatorul reclamat, a fost răsturnată de Curtea de Apel Oradea în calea de atac nu ar putea să înlăture răspunderea disciplinară a judecătorului de la Tribunalul Bihor pentru gravă neglijenţă sau rea-credinţă.

Recurenta A. sustine că aparenţa de imparţialitate a magistratului reclamat nu mai putea să fie luată în serios în ceea priveşte soluţionarea dosarelor civile în care petenta A. era parte, din cauza istoricului acumulat de aceasta în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor profesionale de către magistratul antementionat si sustine că abaterile discplinare imputabile acestui magistrat se circumscriu acestor stări de fapt, detaliate în plângerea discplinară şi în cererea de chemare în judecată din prezenta cauză de contencios administrativ.

3. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din întregul conţinut al cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă se desprinde concluzia că recurenta A. a fost deranjată de numeroasele modificări în compunerea completului A3 apel, pretinzând că ar fi fost exercitate manevre dolosive de către partea adversă, prin intermediul magistratului B., în scopul ca partea adversă să câştige procesul, ceea ce reprezintă o apreciere subiectivă a recurentei în sensul că sub aspect procedural şi al aplicării dreptului substanţial judecătorul reclamat ar fi comis nelegalităţi şi ar fi determinat încălcarea multor dispoziţii de procedură civilă şi din Legea nr. 304/2004 modificată şi Legea nr. 303/2004 modificată şi republicată, (inclusiv art. 6 din CEDO privind procesul echitabil).

Astfel, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii – Inspecţia Judiciară în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, exercitarea acestui drept nu poate însă pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse doar căilor legale de atac, astfel că principiul independenţei Justiţiei protejează autoritatea de lucru judecat ţi, direct prin normele constituţionale (art. 124-126) care consacră independenţa judecătorilor ţi a Puterii Judecătoreşti, împiedică orice altă autoritate publică să cenzureze Puterea Judecătorească.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a susţinut şi instanţa de fond, verificările administrative efectuate de Inspecţia Judiciară trebuie să respecte astfel principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi cel al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, astfel cum sunt prevăzute în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

O consecinţă firească a interpretării semnifică faptul că, în exercitarea atribuţiilor sale, Inspecţia Judiciară trebuie să respecte dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

Instanţa de control judiciar constată că atât intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară cât şi instanţa de fond au reţinut corect faptul că în actualul context normativ, punerea în discuţie a aspectelor sesizate de recurentă, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv raţionamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării şi aplicării textelor de lege incidente în speţă, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunţate şi prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie. Aşadar, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie valabilitatea actelor întocmite de judecători şi pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.

În acest context, recurenta nu poate solicita Curţii de Apel să oblige Inspecţia Judiciară la declanşarea cercetării disciplinare prealabile şi sancţionării disciplinare a unor magistraţi, deoarece această interpretare a Legii nr. 317/2004 în forma sa actuală excede atât faţă de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, cât şi faţă de prevederile constituţionale din art. 134 ce reglementează regimul constituţional al răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

Mai mult decât atât, dreptul de petiţionare reglementat de art. 51 din Constituţie, respectiv art. 52 din legea fundamentală referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică nu sunt de natură să determine în mod automat angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat împotriva căruia se formulează o plângere pentru modul de instrumentare şi soluţionare a unui litigiu/dosar.

Pe de altă parte, competenţa de a decide direct cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, potrivit art. 133 alin. ultim din Constituţia României, aparţine Înaltei Curţi de Casaţie ţi Justiţie, prin mecanismul statuat tot de art. 133 din Constituţie, anume prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii.

Instanţa de control judiciar constată că reaua-credinţă invocată de recurentă, presupune intenţia frauduloasă a magistraţilor reclamaţi; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Or, în cauza de faţă, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează reaua-credinţă a judecătorilor la care face referire recurenta, în aşa fel încât corect s-a reţinut că nu se se pune problema anulării rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 954 din 6 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2021.