Judicial transfer request: extraordinary appeal for annulment dismissed, confirming CSM retains jurisdiction pending legislative amendment of unconstitutional transfer criteria

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.01.2020 pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, au solicitat instanţei anularea Hotărârii nr. 921 din 21 iunie 2019 a secţiei pentru judecători (în ce o priveşte pe A.) şi a Hotărârii nr. 932 din 21 iunie 2019 a secţiei pentru judecători (în ce îl priveşte pe B.), prin care au fost respinse cererile de transfer, precum şi obligarea corelativă a pârâtului de a adopta, de îndată, hotărâri prin care să dispună transferul, alternativ, la Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj (pentru A.), respectiv Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj (pentru B.), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 60/2020 pronunţată în data de 10 iunie 2020 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.

Împotriva sentinţei nr. 60/2020 din data de 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

2. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 715 din 9 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 60/2020 din data de 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., a anulat Hotărârea nr. 921/2019 din 21 iunie 2019 a secţiei pentru judecători (în ceea ce o priveşte pe reclamanta A.) şi Hotărârea nr. 932/2019 din 21 iunie 2019 (în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B.), respingând în rest cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această hotârâre, instanţa de recurs a reţinut că în cauză, în raport de obiectul acţiunii, sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2020, în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie în sensul aplicării pentru viitor şi faţă de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Instanţa de recurs a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 454/24.06.2020 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor, precum şi art. 60 (3) din Legea nr. 303/2004, sunt neconstituţionale.

Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art. 60 alin. 1 şi (3) din Legea nr. 303/2004 au fost constatate neconstituţionale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor fapt care generează o stare de impredictibilitate fiind încălcate art. 1 alin. 5 din Constituţie, deoarece de la caz la caz, în mod arbitrar se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor.

S-a arătat în motivarea Curţii Constituţionale, cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor, că elementele esenţiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forţă juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă.

Se arată în motivarea Deciziei nr. 454/2020 a Curţii Constituţionale că revine legiuitorului sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituţia transferului şi criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) şi, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004).

A reţinut instanţa de recurs că cele două hotărâri emise de autoritatea competentă, CSM – secţia pentru judecători, prin care în baza art. 60 alin. 1 şi (2) din Legea nr. 304/2004 au fost respinse cererile de transfer formulate de reclamanţi, sunt nelegale deoarece au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor legale pe care cele două hotărârii s-au fundamentat.

Instanţa de recurs a respins în rest cererea de chemare în judecată constatând că, nu numai în controlul de legalitate al hotărârilor CSM, ci şi în privinţa cererilor de transfer sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2020.

Aceasta deoarece Curtea Constituţională a arătat că dispoziţiile art. 60 alin. 1 şi (3) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituţionale şi urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar şi că nu pot fi prevăzute prin Regulament condiţiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr. 303/2004.

În consecinţă, în respectarea principiului legalităţii, nu se poate dispune de către instanţa de recurs asupra cererilor de transfer, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condiţiile de transfer.

Instanţa de recurs a considerat că soluţia din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de transfer, CSM rămânând învestit cu acestea şi urmând să le soluţioneze după punerea în acord cu Constituţia a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 715 din 9 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În motivare arată faptul că, în pofida menţiunilor dispozitivului deciziei, recursul promovat nu a fost admis în întregime, ci, în realitate, casarea sentinţei s-a realizat în considerarea motivului ţinând de incidenţa în cauză a Deciziei nr. 454/2020 a Curţii Constituţionale.

Mai mult decât atât, în momentul în care contestatorii au lecturat considerentele hotărârii judecătoreşti, au constatat că dispozitivul deciziei se impune a fi lămurit, sens în care au formulat o cerere cu acest obiect. Astfel, au susţinut că decizia nu este susceptibilă de a fi pusă în executare şi nu reflectă raţionamentul aplicat de către instanţa supremă.

În concret, au apreciat că intimatului îi revine îndatorirea de a soluţiona cererile de transfer după punerea în acord cu prevederile Constituţiei a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004.

Contestaţia în anulare formulată se întemeiază pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.," Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:... 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Contestatarii au arătat că instanţa de recurs a considerat că cele două hotărâri ale secţiei pentru judecători sunt nelegale, deoarece au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor pe care s-au fundamentat. Însă, au arătat contestatarii că rezultă din considerentele deciziei respingerea în rest a cererii de chemare în judecată, care s-a întemeiat nu numai pe aspectul controlului de legalitate al hotărârilor Consiliului, ci şi în privinţa înseşi a cererilor de transfer.

Ca atare, s-a susţinut că, în realitate, instanţa supremă a omis a cerceta toate celelalte motive de recurs care au fost invocate, argumente care, în măsura în care ar fi fost analizate, ar fi putut determina admiterea în întregime a acţiunii în contenciosul administrativ.

Spre exemplu, prin cererea de recurs s-a susţinut, printre altele, că sentinţa atacată înfăţişează incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la argumentul vizând nulitatea actelor administrative din perspectiva aprecierii eronate a criteriilor prevăzute de art. 3 din Regulament. Or, independent de aplicabilitatea Deciziei nr. 454/2020 a Curţii Constituţionale, în situaţia în care acest motiv de recurs era cercetat, era posibilă admiterea integrală a cererii de chemare în judecată, în urma examinării comparative a situaţiei contestatorilor cu cea a judecătorilor transferaţi.

Consideră contestatorii că, fără îndoială, aceeaşi concluzie se impune şi în legătură cu celelalte critici formulate prin cererea pentru exercitarea căii de atac.

Pe de altă parte, faţă de ansamblul criticilor invocate, în ipoteza în care una dintre acestea, în urma analizei efectuate de instanţa de recurs, ar fi fost găsită fondată, determinând admiterea căii de atac, casarea şi admiterea în totalitate a cererii, s-ar fi impus ca aceasta să fie luată în considerare în economia pricinii.

Astfel, în cauză, s-a ajuns în situaţia în care, deşi le este favorabilă decizia Curţii Constituţionale, modalitatea în care aceasta a fost aplicată a determinat o amânare sine die a rezolvării definitive a situaţiei cererilor de transfer, obiectivând o veritabilă denegare de dreptate. În concret, aceasta depinde, pe de o parte, de adoptarea unor norme care să reglementeze criteriile şi procedura de transfer şi, pe de altă parte, de rediscutarea solicitărilor de transfer de către autoritatea publică, în condiţiile în care dispozitivul deciziei din recurs nu cuprinde nicio obligaţie instituită asupra intimatului.

În continuare, prin lipsa analizării celorlalte critici s-a ajuns în punctul în care, în privinţa contestatorilor, se vor aplica, cu titlu retroactiv, normele ce vor fi adoptate de legiuitor, cu toate că aceste cereri de transfer datează din 2019, în pofida prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Mai mult decât atât, este evidentă diferenţa de tratament ce rezultă prin examinarea doar a motivului de recurs vizând incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2020, raportat la judecătorii ale căror cereri de transfer au fost admise, în baza Regulamentului adoptat de intimat, potrivit normelor declarate neconstituţionale. Astfel, soluţionarea unor asemenea cereri nu poate avea loc decât în mod comparativ, în contextul ansamblului solicitărilor formulate. Ca atare, este clar că reanalizarea cererilor de transfer, după intervenţia mult aşteptată a legiuitorului, nu va mai putea fi realizată, în aceleaşi condiţii. Rezultă că, în măsura în care s-ar fi analizat motivul de recurs arătat este cert că acesta putea fi găsit fondat, determinând admiterea în totalitate a acţiunii.

În fine, s-a susţinut că soluţia particulară pronunţată de instanţa supremă, în prezenta cauză, care s-a fundamentat, în exclusivitate, pe motivul de recurs legat de incidenţa Deciziei nr. 454/2020 a Curţii Constituţionale, este diametral opusă faţă de alte dezlegări ale Înaltei Curţi, în litigii similare. Spre exemplu, în dosarul nr. x/2020, prin sentinţa de primă instanţă s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ, s-a dispus anularea hotărârii secţiei de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar pârâtul a fost obligat să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la o anumită instanţă, iar recursul exercitat a fost respins ca nefondat. Aşa fiind, în cauza respectivă, deşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2020 era publicată în Monitorul Oficial nu doar la epoca soluţionării recursului, ci şi la data rezolvării în fond a pricinii, aceasta nu a determinat imposibilitatea dispunerii asupra cererii de transfer.

În condiţiile date, contestatorii au invocat Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în cauza Beian împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a treia - a statuat că... divergentele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudentă.

Însă, contestatorii arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află la originea acestor divergente profunde si persistente în timp, respectiv se arată că această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie si care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-111).

În loc să-si îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, §97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, §98, şi, acontrario, PerezArias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.

II. Soluţia instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimatul Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că susţinerile invocate sunt apărări pe fondul contestaţiei în anulare şi nu vizează inadmisibilitatea ca şi excepţie.

Înalta Curte, analizând motivele invocate în contestaţia în anulare în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale aplicabile, o va respinge pentru argumentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, admisiibilă exclusiv pentru motivele prevăzute de C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...)3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Având în vedere considerentele deciziei contestate, motivul de contestaţie în anulare nu este incident în cauză.

Au fost invocate prin cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., ambele au fost analizate, s-a constatat că este nefondat motivul de art. 488 pct. 6 şi nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Din analiza argumentelor dezvoltate în susţinerea contestaţiei în anulare, raportat la hotărârea atacată faţă, rezultă faptul că nemulţumirea contestatorilor are în vedere soluţia instanţei de recurs în ceea ce priveşte rezolvarea definitivă a cererilor de transfer adresate intimatului CSM.

Or, instanţa de recurs a analizat susţinerile recurenţilor în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În urma casării şi rejudecării, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat Hotărârea nr. 921/21 iunie 2019 şi Hot. nr. 932/21 iunie 2019 în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.

Instanţa de recurs a arătat explicit că, în respectarea principiului legalităţii, nu se poate dispune de către instanţa de recurs asupra cererilor de transfer, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condiţiile de transfer. A reţinut, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2020, legiuitorul având obligaţia de a pune în acord cu Constituţia prevederile art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, iar CSM păstrând atribuţia de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, că soluţia din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de transfer, CSM rămânând învestit cu acestea şi urmând să le soluţioneze după punerea în acord cu Constituţia a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004.

Ca urmare a cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 715 din 9 februarie 2021 a Înaltei Curţi, prin încheierea din 15 iunie 2021 pronunţată în dosar nr. x/2020, pe care a respins-o, instanţa de recurs a precizat că nici prima instanţă şi nici Consiliul Superior al Magistraturii nu au la acest moment cadrul legislativ pentru soluţionarea cererilor de transfer, până la punerea în acord a legii (dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. x) cu Constituţia României, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2020.

Celelalte critici formulate de contestatori, privind existenţa unui tratament diferit faţă de situaţia altor judecători, prin care se invocă practică judiciară, nu se circumscriu motivului de contestaţiei în anulare invocat.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 715 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.