Public prosecutor salary recalculation: appeal partially allowed, pre-2016 claims barred by statute of limitations, lower court's salary award upheld

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- anularea Ordinului nr. 886 din 5 aprilie 2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicat la data de 6 mai 2019 şi contestat la data de 29 mai 2019 (soluţia de respingere a contestaţiei fiindu-i comunicată la data de 12 iunie 2019) prin care, urmare Ordinului nr. 897/2018 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a recalculat indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON pentru perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 şi la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON de la 1 decembrie 2015;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită noi ordine de salarizare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017, prin care să se acorde o valoare de referinţă sectorială majorată cu 8,5%, conform Ordonanţei Guvernului nr. 13/2008, astfel: de 4% cum s-a dispus prin ordinele sus menţionate, rezultând o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON; pentru perioada 1 decembrie 2015 -31 decembrie 2017 majorarea de 8,5% a valorii de referinţă sectorială, la care se adaugă creşterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, rezultând o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON; începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi în continuare, majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 să se aplice faţă de nivelul acordat în luna decembrie 2017 recalculat prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON;

- obligarea Ministerului Public-Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionată anterior şi venitul efectiv plătit;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală şi rata inflaţiei la sumele datorate până la data plăţii efective;

- obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 661 din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a anulat în parte Ordinul nr. 886/2019 emis de pârât, a obligat pârâtul să emită un nou ordin, cu luarea în considerare, în perioada 09.04.2015-30.11.2015, a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5%, acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi în perioada 01.12.2015-31.12.2017 a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă majorarea de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, a menţinut în rest Ordinul nr. 886/2019, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţelor rezultate în urma emiterii noului ordin, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, respingând în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei extinctive, invocată prin întâmpinare.

Întrucât reclamanta a solicitat plata drepturilor începând cu 09.04.2015, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 28.06.2019, în baza art. 247 C. proc. civ., art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., recurentul reiterează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.06.2016.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, "(1) Prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părţii a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementarilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Recurentul susţine că din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "(2) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1), "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

Recurentul arată că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că "Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 ...se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor".

Astfel, recurentul susţine că în mod greşit prima instanţă a acordat intimatei-reclamante valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariate prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Aceasta, deoarece recurenta-reclamantă nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică.

Acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

În această ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că "sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în M. Of. nr. 915 din 10.11.2006).

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O a reţinut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. din 08.11.2005, pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit că "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. din 08.12.2009, pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

Prin Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În conformitate cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, "Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, "In aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, abrogata prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, de asemenea abrogată, prevedea, la art. 1 alin. (1) şi (2), următoarele: "(1) Valoarea de referinţă sectoriala prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) începând cu dala de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

La art. 2 din acelaşi act normativ se prevedea: "(1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. Ic, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţa de valoarea din luna septembrie 2008".

Aşadar, reclamanta solicită creşteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, în cursul anului 2008, cu referire însă la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei.

Prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 şi 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

La emiterea actului administrativ s-a avut în vedere că preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost obligat, prin sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, "la recalcularea indemnizaţiei lunare a reclamanţilor prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilite prin ordinul nr. 350/28.11.2016 şi ordinul nr. 33/31.01.2017 emise de către pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectoriala de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10% ... la plata . . . . . . . . . .diferenţelor băneşti corespunzătoare, cuvenite reclamanţilor, rezultate din recalcularea indemnizaţiilor cuvenite potrivit pct. 1 pe 3 ani în urmă, în raport cu data introducerii acţiunii (17.07.2017), diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor...".

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat ca, în măsura în care, ca efect al aplicării Legii nr. 330/2009 şi/sau Legii nr. 284/2010, în cazul unei autorităţi sau instituţii publice, doi angajaţi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii au ajuns să fie salarizaţi în mod diferit, acela care beneficiază de un cuantum al salariului de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

În executarea hotărârii judecătoreşti definitive, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 75/15.03.2018, procedându-se concomitent, în spiritul principiului consacrat de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, la alinierea drepturilor salariale cuvenite întregului personal din categoriile menţionate în hotărâre, diferenţiat pentru fiecare funcţie/grad/treapta şi gradaţie, şi anume judecători, magistraţi-asistenţi, personal auxiliar de specialitate şi personal conex din cadrul instanţei supreme, pentru intervalele 09.04.2015 - 30.11.2015 şi 01.12.2015 - 31.12.2017.

Ulterior, a fost emis Ordinul nr. 76/15.03.2018 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit salarizarea personalului din cadrul instanţei supreme - judecători, magistraţi-asistenţi, personal auxiliar de specialitate şi personal conex - conform dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, începând cu 01.01.2018, modificându-se în mod corespunzător drepturile salariale stabilite în anul 2018 pentru aceste categorii de personal.

În consecinţă, prin Ordinul nr. 906 din 24.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anexele 1-15 ale Ordinului nr. 247 din 30.01.2018 au fost înlocuite cu noi anexe. Prin Ordinul nr. 907 din 24.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.05.2018.

Ordinele anterior menţionate sunt acte administrative cu caracter individual, legale şi temeinice, emise în aplicarea reglementărilor referitoare la salarizarea personalului din cadrul Ministerului Public. Reprezintă acte administrative emise în vederea executării în concret a legii, subsecvente acesteia. Prin aceste ordine s-a organizat executarea şi au fost realizate dispoziţiile legii. Autoritatea publică emitentă nu poate ignora legea, a cărei organizare şi executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele hotărârii judecătoreşti puse în executare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei, Curtea a reţinut că, prin O.U.G. nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate), au fost eliminate diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii, personalul asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treapta, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ. în vigoare), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri. Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim.

De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.

Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate, salariul de baza sau indemnizaţia de încadrare urma să fie acelaşi, respectiv aceeaşi, stabilite la nivelul maxim, nefiind permis ca, spre exemplu, doi judecători de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, să aibă indemnizaţii de încadrare diferite.

De asemenea, Curtea a stabilit că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, prevăzute de Legea nr. 284/2010.

Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016) este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzuta de art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Ulterior adoptării şi publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, daca personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu 09.04.2015.

Tocmai de aceea, egalizarea drepturilor salariale, diferenţiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcţie, nivel de instanţă/parchet etc, nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, dată de la care s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

Începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, aşa cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 s-a stabilit că:

• în perioada 09.04.2015- 30.11.2015, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul acestor parchete, se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON; stabilirea diferenţelor ce se cuvin s-a făcut prin majorarea drepturilor salariale de care au beneficiat în această perioadă cu 44,3%, ceea ce reprezintă creşterea V.R.S. de la 291,98 RON la 421,36 RON;

• în perioada 01.12.2015 - 31.07.2016, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul acestor parchete, se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON; stabilirea diferenţelor ce se cuvin s-a făcut prin majorarea drepturilor salariale de care au beneficiat în această perioadă cu 44,3%, ceea ce reprezintă creşterea V.R.S, de la 321,18 RON la 421,36 RON;

• în perioada 01.08.2016 - 30.09.2016, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul acestor parchete, se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON; stabilirea diferenţelor ce se cuvin s-a făcut prin majorarea drepturilor salariate de care au beneficiat în această perioadă cu 21,4%, ceea ce reprezintă creşterea V.R.S. de la 381,82 RON la 463,5 RON;

• în perioada 01.10.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul acestor parchete, se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON; stabilirea diferenţelor ce se cuvin s-a făcut prin majorarea drepturilor salariate de care au beneficiat în această perioadă cu 4%, ceea ce reprezintă creşterea V.R.S. de la 445,5 RON la 463,5lei.

Temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale sus-menţionate îl constituie art. 1 alin. (5)1 şi art. 5 alin. (1), l1 şi l2 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015, art. 31 alin. (1), (3) şi 8 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin, 1 şi 2 din O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul susţine că în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile pentru plata dobânzii.

Dobânda este o sancţiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plata. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţine de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie, în primul rând, ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă această legătură nu există şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Dobânda moratorie nu poate fi prezumată. Ea este un sistem de reparaţie ataşat răspunderii contractuale, întrucât vizează doar obligaţiile băneşti contractuale in obligatione.

Având în vedere că între reclamantă şi pârât nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

Din examinarea reglementărilor legale privind dobânda rezultă că aceasta este circumscrisă preexistenţei unei convenţii.

În acest sens, art. 1 din O.G nr. 13/2011 se aplică, pe de o parte, întârzierii în executarea oricărei creanţe băneşti (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanţă bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanţei sau motivul pentru care aceasta generează dobândă (dobânda remuneratorie).

Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101, care prevede: "Dispoziţiile art. 1.535 şi 1.538 - 1.543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare".

Astfel, termenul de dobândă este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenţii încheiate între părţi.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., "(1) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Chiar dacă textul de lege anterior citat arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, şi în acest caz condiţia sine qua non o constituie existenţa unui contract.

Întrucât în prezenta cauză nu există nicio convenţie între părţi cu privire la acordarea unor dobânzi, dispoziţiile referitoare la dobânda legală nu sunt aplicabile.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin întâmpinarea formulată la instanţa de fond, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.06.2016, iar instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la această excepţie, raportat la dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.

Excepţia prescripţiei invocată de pârât prin întâmpinare este întemeiată, având în vedere că reclamanta a formulat acţiunea în faţa instanţei de fond la data de 28.09.2019, iar instanţa de fond a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale inclusiv pentru perioada anterioară datei de 28.06.2016.

Având în vedere disp. art. 2517 C. proc. civ., potrivit cărora "termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", Înalta Curte va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge ca prescrisă cererea de obligare la plata diferenţelor salariale pentru perioada anterioară datei de 28.06.2016.

În ceea ce priveşte celelalte critici, Înalta Curte constată că sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia, cu precădere, pe dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016.

Nu poate fi reţinută încălcarea principiului neretroactivităţii câtă vreme, pentru a pronunţa soluţia atacată, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, potrivit căruia: "(1) în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ca modificările ulterioare. (2) In anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acorda personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (...) (51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

În considerarea efectului obligatoriu al dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 23/2016, dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, se aplică şi reclamantei din prezenta cauză, în condiţiile în care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mic decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, astfel că este îndreptăţit la emiterea ordinelor de încadrare salarială cu luarea în considerare a nivelului maxim al salariilor de bază şi al sporurilor pentru funcţii similare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31alin. (1^2) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

A reţinut Curtea Constituţională, cu privire la neconstituţionalitatea art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Cum, prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 31alin. (1^2) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale, instanţa de fond a reţinut considerentele acestei decizii în motivarea hotărârii, fiind corect raţionamentul juridic în aplicarea textelor de lege, cu respectarea perioadei de reglementare a fiecăreia din acestea, de la data intrării în vigoare.

În raport cu prevederile citate, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că valoarea sectorială în raport cu care trebuie calculate drepturile salariale ale reclamantei este, în perioada 09.04.2015-30.11.2015, de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5%, acordată conform O.G. nr. 13/2008 iar în perioada 01.12.2015-31.12.2017 valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă majorarea de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Instanţa de fond a reţinut, astfel, că prin sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018 (definitivă prin neapelare) au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Tg. Mureş să achite reclamanţilor, începând cu 09.04.2015, o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi, începând cu data de 01.12.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Ca efect al acestei hotărâri definitive, rezultă că nivelul maxim de salarizare la nivelul unuia dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie" a fost stabilit, începând cu data de 9.04.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008, şi, începând cu data de 01.12.2015, o indemnizaţie brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008, şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Este adevărat că hotărârile judecătoreşti produce efecte inter partes, însă, prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a României a făcut distincţie între hotărârile judecătoreşti care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, chiar dacă au efecte inter partes, şi cele prin care se recunosc anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, constatând că se impune ca primele să fie luate în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice.

Mai mult, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membrii ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

În ceea ce priveşte plata inflaţiei şi a dobânzilor legale, critica recurentei-pârâte este nefondată, instanţa de fond a făcut o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

În patrimoniul reclamantei s-a creat un prejudiciu, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, în acest sens fiind necesar a fi avută în vedere şi Decizia nr. 2/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 3 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Deşi această decizie a privit acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, s-a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., că "Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, iar nu şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului".

Fiind vorba despre o plată datorată salariatului, se creează acestuia un prejudiciu patrimonial şi are dreptul la repararea integrală şi efectivă a prejudiciului, conform art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să fie încălcat.

Plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), iar actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), dând expresie astel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge ca prescrisă cererea de obligare la plata diferenţelor salariale pentru perioada anterioară datei de 28.06.2016, va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 661 din 22 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în pare sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge ca prescrisă cererea de obligare la plata diferenţelor salariale pentru perioada anterioară datei de 28.06.2016.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.