Scope of discretion for public-sector pay allowances under Law 153/2017 and entitlement to inflation-adjusted arrears with legal interest for delayed salary payments

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin actiunea înregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti-sectia a VIII-a în data de 04.05.2018, astfel cum a fost modificată în data de 27.04.2018, reclamantele A., B., C., D., E., F. şi petentele G., H., I. au chemat în judecată pe paraţii Ministerul Justitiei şi Directia Nationala de Probatiune, solicitând instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, să dispună:

1. Anularea în parte a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantelor;

2. Obligarea paratului Ministerul Justitiei la emiterea unui nou ordin prin care să stabileasca drepturile salariale cuvenite reclamantelor cu începere din data de 01.01.2018, în baza Legii nr. 153/2017;

3. Obligarea paratului Ministerul Justitiei la alocarea fondurilor necesare platii diferentelor salariale;

4. Obligarea paratei Directia Naţională de Probatiune la plata către reclamante a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite şi cele încasate, pe perioada 01.01.2018-zi, actualizate cu inflatia şi cu dobanda legală calculate de la data scadenţei fiecărei plăţi lunare până la data achitării efective şi integrale a diferenţelor.

Prin cererea din data de 13.06.2018, petentele G., H. şi I. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, formuland aceleaşi pretenţii ca reclamantele.

Prin cererea înregistrată în data de 21.06.2019, reclamantele A., B., C., D., E., F. au chemat in judecata pe paratii Ministerul Justitiei si Directia Nationala de Probatiune, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta, să dispună completarea dispozitivului sentintei civile nr. 957/13.03.2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018, cu soluţia asupra cererilor referitoare la sporul pentru condiţii de munca grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază.

Reclamantele au afirmat ca prin actiunea introductivă si prin cererea modificatoare au solicitat emiterea unui nou ordin prin care să se dispună aplicarea sporului de 15% din salariul de baza, reprezentand spor pentru conditii de munca grele, vatamatoare sau periculoase, precum si obligarea paratei DNP la plata sumelor reprezentand diferente de drepturi salariale restante cu luarea în calcul a sporului de 15% din salariul de bază, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămatoare sau periculoase. Au sustinut că instanţa nu s-a pronuntat asupra acestor cereri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 957 din 13 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de petentele G., H. şi I..

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi a intervenientelor pe capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Ministerul Justiţiei la alocarea de fonduri.

A admis în parte acţiunea completată introdusă de reclamantele A., B., C., D., E., F., şi cererea de intervenţie principală, formulată de petentele G., H. şi I., introduse împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune.

A respins capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.2018 ca lipsit de interes.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare şi capătul de cerere având ca obiect obligarea paratei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor salariale dintre cele stabilite prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 3396/C/30.08.2018 si cele încasate în perioada 01.01.2018-zi, ca rămase fără obiect.

A obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata către reclamante a sumelor reprezentând actualizarea cu inflaţia a diferenţei dintre drepturile salariale stabilite prin Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018 şi cele încasate în perioada 01.01.2018-zi şi dobânda legală aferentă diferenţei dintre drepturile salariale stabilite prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 3396/C/30.08.2018 si cele încasate în perioada 01.01.2018-zi, ambele calculate de la data scadenţei fiecărei diferenţe lunare de plată până la data plăţii efective a diferenţelor.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea de fonduri, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuala activă.

Prin sentinţa civilă nr. 2344 din 2 octombrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare dispozitiv a sentinţei civile nr. 957 din data de 13.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, formulată de petentele A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu intimaţii G., H., I., Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune şi a dispus completarea dispozitivului sentintei civile nr. 957/13.03.2019, pronuntate în dosarul nr. x/2018 cu urmatoarele dispozitii:

"Respinge cererea reclamantilor A., B., C., D., E., F. de emitere a unui nou ordin prin care sa se dispuna aplicarea sporului de 15% din salariul de baza, reprezentand spor pentru conditii de munca grele, vatamatoare sau periculoase, ca neintemeiata."

"Respinge cererea reclamantilor A., B., C., D., E., F. de obligare a paratei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata sumelor reprezentând diferenţe de drepturi salariale restante cu luarea în calcul a sporului de 15% din salariul de bază, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, ca neîntemeiată."

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 957 din 13 martie 2019 a formulat recurs pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere soluţia instanţei de fond de obligare a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor datorate, respectiv la plata dobânzilor legale, cu motivarea că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale privind condiţiile răspunderii civile a Direcţiei Naţionale de Probaţiune pentru repararea pagubei.

Dreptul comun în materia răspunderii civile a autorităţii publice îl constituie C. civ., care în art. 1357 alin. (1) prevede următoarele: "Condiţiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Dispoziţiile speciale în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii autorităţii publice se regăsesc în Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. i) defineşte noţiunea de "refuz nejustificat" ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".

De asemenea, art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, defineşte noţiunea de "exces de putere" ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

Raportat la prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, condiţiile răspunderii autorităţii administrative pentru repararea pagubei, sunt următoarele:

- să existe un drept subiectiv al persoanei care se pretinde vătămată;

- să existe o faptă ilicită a autorităţii administrative constând în refuzul nejustificat de soluţionare a unei cererii referitoare la dreptul subiectiv al persoanei care se pretinde vătămată;

- să existe prejudiciul pretins;

- să existe legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta autorităţii.

După cum rezultă din documentele depuse la dosarul de fond, înainte de primul termen de judecată acordat în cauză a fost emis OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a fost modificat în sensul solicitat de către reclamante şi interveniente, OMJ nr. 603/C/08.02.2018 (a căruia anulare s-a cerut prin cererea de chemare în judecată).

De asemenea, în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamante şi interveniente, plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 şi cele încasate.

În mod greşit instanţa de fond a obligat recurenta-pârâtă Direcţia Naţionale de Probaţiune la actualizarea cu indicele de inflaţie la data plăţii a sumelor datorate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile a Direcţiei Naţionale de Probaţiune.

În acest sens, arătă că, începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat un drept subiectiv al reclamantelor şi intervenientelor, respectiv o obligaţie legală a pârâţilor în sensul acordării sporurilor în procent maxim, adică în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018).

Astfel cum a arătat mai sus, OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimatele a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 potrivit căruia "Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor (L) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, Soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

În ceea ce priveşte acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta solicită a se constata caracterul de oportunitate al acestei decizii instituţionale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care li se cuvin intimatelor, potrivit legii, nu sunt de 25%, respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea sa fie stabilite şi în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%", după cum urmează: "(...) personalul de probaţiune beneficiază si de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar (..)".

Mai mult, Direcţia Naţională de Probaţiune în calitate de ordonator terţiar de credite are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 potrivit cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază (...).

Rezultă aşadar că textul nu garantează reclamantei obţinerea unui cuantum cumulat al sporurilor în procent fix din salariul de bază, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări:

- încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% şi până la 5%;

- interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite".

Arată recurenta că în practica judiciară s-a subliniat pe bună dreptate că "sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 30%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal. Altfel spus, art. 25 alin. (1) din dispoziţiile proprii Legii-cadru nr. 153/2017 nu reprezintă un temei valid pentru vreun pretins drept al salariatului la acordarea de sporuri în cuantum de 30% din salariul de bază/indemnizaţia de încadrare".

Prin urmare, în mod greşit a dispus instanţa de fond actualizarea drepturilor salariale cu rata inflaţiei, care, deşi reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plăţii, neexistând o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menţionate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite la efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflaţiei are caracterul unor daune compensatorii.

În mod similar, recurenta arată că soluţia instanţei privind obligarea DNP la plata dobânzilor legale este criticabilă având în vedere că acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Or, aşa cum am arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care solicită să se constate că nu se justifică nici plata acestora.

3.2. Împotriva sentinţelor civile nr. 957 din 13 martie 2019 şi nr. 2344 din 2 octombrie 2019 au formulat recurs A. în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor E., B., F., C., D..

În motivarea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 957 din 13 martie 2019 recurentele au invocat motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. "Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Prin cererea introductivă s-a solicitat obligarea paratului M.J. la emiterea unui nou ordin prin care sa se dispună aplicarea sporurilor de:

- 15% din salariul de baza, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase;

- 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică;

- 5% pentru păstrarea confidenţialităţii.

Recurentele au arătat că în mod greşit instanţa de fond a interpretat disp. art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Dispoziţiile legale invocate prevăd un cuantum maxim de 30% al sporurilor "acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite". Aceasta este singura condiţie de plafonare a valorii sporurilor. Atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, la nivel de ordonator de credite - Ministerul Justiţiei - prin acordarea tuturor celor trei sporuri cerute către recurente s-ar depăşi plafonul maxim de 30% ordonator de credite, apreciază că sunt îndreptăţite la plata acestor drepturi salariale.

Exista situaţii în care nu toate categoriile de angajaţi din cadrul D.N.P. au dreptul la toate cele trei sporuri menţionate, motiv pentru care este evident ca la nivel de ordonator principal de credite pot fi acordate, pentru anumite categorii de angajaţi, sporuri în cuantum total maxim de 45%.

Prin urmare, rezultă că, în cazul în care salariile de bază depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite şi aplicate potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Mai mult, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca obiectul cererii de chemare în judecata, sub aspectul acordării sporurilor, vizează un cuantum maxim al acestora de 30%. Petitul cererii de chemare în judecata este foarte clar, mentionandu-se toate cele trei categorii de sporuri de care ar trebui să beneficieze, respectiv 15% (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase), 25% (pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică) şi 5% (pentru păstrarea confidenţialităţii).

În aceeaşi maniera eronată au fost interpretate şi disp. art. 4 si 5 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017. Recurentele arată că este greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că ordonatorul de credite este suveran în a stabili mărimea fiecărui spor în parte, întrucât legea prevede doar cuantumul maxim al acestora.

La nivelul ordonatorului de credite, Ministerul Justiţiei, nu exista situaţii în care angajaţii care beneficiază de aceste sporuri sa primească un cuantum mai mic decât cel prevăzut de lege. In consecinţă, toţi angajaţii îndreptăţiţi să primească sporul de risc si suprasolicitare (25%) şi sporul de confidenţialitate (5%), primesc în cuantum maxim.

Nici Ordinul nr. 603/C/08.02.2018 si nici Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018 nu menţionează că pentru anumiţi angajaţi sporul de risc şi suprasolicitare şi sporul de confidenţialitate se acorda unor angajaţi în cuantum diminuat faţă de valoarea maximă prevăzută de lege şi nici că sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se acorda unor angajaţi sau se acorda într-un cuantum mai mic decât maximul prevăzut de lege, tocmai pentru a nu se depăşi plafonul de 30% ordonator de credit.

Prin hotărârea dată instanţa de fond a încălcat disp. art. 6 din Legea nr. 153/2017 potrivit cărora "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală (..-)".

Solicitările cu privire la acordarea sporurilor s-au întemeiat pe recomandările de aplicare a prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 emise te M.M.J.S. în ceea ce priveşte salarizarea personalului din familia ocupaţională "Justiţie" din anul 2018, precum şi pe faptul că nu trebuie să existe o discriminare de salarizare în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

In analiza temeiniciei acestor susţineri, recurenţii solicită să se aibă în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru acelaşi grad, gradaţie, treaptă, funcţie se vor avea în vedere şi hotărârile judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile prin care s-au câştigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiaşi familii ocupationale, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de muncă.

Intenţia legiuitorului prin reglementarea adusa prin Legea nr. 153/2017 a fost aplicarea unitară a legislaţiei în materie şi înlăturarea situaţiilor de discriminare între aceleaşi categorii profesionale, prin crearea unei salarizări egale în cadrul acestora.

Susţinerile paratului din cadrul întâmpinării formulate în fata instanţei de fond şi reţinute de instanţă, în cuprinsul hotărârii recurate, în sensul că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din actul normativ menţionat, fixează doar pragul maxim pentru ordonatorul de credite, pârâtul având libertatea de a acorda sporuri, al cărora cuantum să fie chiar mai mic, contravin scopului pentru care a fost adoptată legea salarizării unitare. Prin aceasta modalitate de punere în practică a legislaţiei se creează situaţii discriminatorii între categorii de personal ce ar trebui să beneficieze de drepturi salariale egale, toţi făcând parte din familia ocupatională "Justiţie". Nu se poate reţine existenţa unor modalităţi de aplicare a legii diferite în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, principiul consacrat chiar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În consecinţa, aplicarea unitară a legii trebuie făcută de toţi ordonatorii de credite din familia ocupatională "Justiţie", fără a se crea discrepanţe în cadrul sistemului de salarizare a acestui personal. Acest aspect a fost, de altfel, urmărit şi de M.M.J.S., în cadrul recomandărilor făcute curţilor de apel, ICCJ si M.J.

3.3. În motivarea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 2344 din 2 octombrie 2019, recurenţii - reclamanţi au susţinut că au arătat şi prin acţiunea introductivă de instanţa, faptul că în cazul în care salariile de bază depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite şi aplicate potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv, ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, la nivel de ordonator de credite -Ministerul Justiţiei - prin acordarea tuturor celor trei sporuri cerute către recurenţi s-ar depasi plafonul maxim de 30%/ordonator de credite, se apreciază că recurenţii sunt îndreptăţiţi la plata acestor drepturi salariale.

Prin hotărârea dată instanţa de fond a încălcat disp. art. 6 din Legea nr. 153/2017 potrivit cărora "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurare de salarii de baza egale pentru munca cu valoare egală (...)".

Solicitările cu privire la acordarea sporurilor s-au întemeiat pe recomandările de aplicare a prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 emise de M.MJ.S. în ceea ce priveşte salarizarea personalului din familia ocupatională "Justiţie" din anul 2018, precum si pe faptul că nu trebuie să existe o discriminare de salarizare în cadrul aceleiaşi familii ocupationale.

În analiza temeiniciei acestor susţineri, recurenţii solicită a se avea în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru acelaşi grad, gradaţie, treaptă, funcţie se vor avea în vedere şi hotărârile judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile prin pare s-au câştigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiaşi familii ocupationale, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de muncă.

Intenţia legiuitorului prin reglementarea adusa prin Legea nr. 153/2017 a fost aplicarea unitara a legislaţiei în materie şi înlăturarea situaţiilor de discriminare între aceleaşi categorii profesionale, prin crearea unei salarizări egale în cadrul acestora.

Interpretarea dată de instanţa de fond textelor de lege invocate şi aplicarea acestora în prezenta speţa, în aceasta modalitate, creează situaţii discriminatorii între categorii de personal ce ar trebui să beneficieze de drepturi salariale egale, toţi făcând parte din familia ocupatională "Justiţie". Nu se poate reţine existenţa unor modalităţi de aplicare a legii diferite în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, principiul consacrat chiar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursurilor formulate de reclamante ca nefondate şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

4.2. Recurentele-pârâte A., B., C., D., E., F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune ca nefondat, arătând că în mod greşit apreciază recurenta-parata ca instanţa de fond a făcut o aplicare greşita a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţia de obligare la paratei la actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei si la plata dobânzii legale.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018 au fost stabilite drepturile salariale cuvenite la data de 01.01.2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, în sensul că salariul de bază a fost plafonat la nivelul celui din anul 2022, potrivit art. 38 alin. (6) din lege, însă sporurile au fost stabilite prin majorarea celui aflat în plata în decembrie 2017 şi nu prin raportare la noul salariu de bază de la nivelul anului 2022.

Pe parcursul judecăţii cauzei, Ministerul Justitiei a emis Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a modificat Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, în sensul că drepturile salariale ale reclamantelor au fost recalculate, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2018, iar sporurile (de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidentialitate) le-au fost stabilite prin raportare la salariul de baza aferent anului 2022 şi au fost acordate la nivelul maxim de 30% din salariul de bază.

În ceea ce priveşte plata inflaţiei şi a dobânzilor legale, critica recurentei-pârâte DNP este nefondată, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

Astfel, având în vedere nelegalitatea modului de stabilire a sporurilor prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, dar şi ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care se stabilesc drepturile reclamantelor pe care trebuie să le încaseze din 01.01.2018, în mod corect pârâta DNP a fost obligată la acoperirea prejudiciului suferit de titularii drepturilor, prin plata inflaţiei şi a dobânzilor sumei datorate recurentelor-reclamante.

În patrimoniul reclamantelor s-a creat un prejudiciu, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, în acest sens fiind necesar a fi avută în vedere şi Decizia nr. 2/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 3 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Deşi această decizie a privit acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, s-a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., că "Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, iar nu şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului".

Fiind vorba despre o plată datorată salariatului, prin omisiunea emiterii dispoziţiilor de salarizare corespunzătoare se creează acestuia un prejudiciu patrimonial şi are dreptul la repararea integrală şi efectivă a prejudiciului, conform art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să fie încălcat.

Plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), iar actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), dând expresie astel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Cu privire la motivul de recurs invocat de către reclamante în ambele cereri de recurs, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reţine că este nefondat, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, menţionează doar nivelul maxim posibil al sporurilor, de 25%, 15%, 5%, şi anume un spor de "până la 15%" din salariul de bază pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de "până la 25%" şi de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de "până la 5%", aplicate la salariul de bază lunar.

Nivelul concret al sporurilor, însă, este lăsat de legiutor la latitudinea ordonatorului de credite, condiţia fiind de a nu se depăşi plafonul maxim de 30% pe ordonator de credite, prevăzut de art. 25 din lege, şi anume "1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz", astfel că susţinerile recurentelor-reclamante sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite", iar art. 3 alin. (4) din Legea-cadru prevede că "Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu."alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu".

Sporurile în discuţie nu sunt stabilite într-un procent fix, este stabilit doar maximul lor, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior acestui nivelul maxim, având în vedere limita de 30% prevăzută de art. 25 alin. (1) pentru fiecare ordonator de credite.

Cu privire la motivul de recurs invocat în ambele cereri de recurs, referitor la dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reţine că nu poate fi vorba de nicio discriminare faţă de alţi salariaţi din sistemul bugetar, din categorii profesionale diferite, nefiind în situaţii comparabile în sensul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, recurentele nu se află în aceeaşi situaţie, îndeplinind funcţii şi atribuţii diferite, fiind supuse deciziei unor ordonatori de credite diferiţi.

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a subliniat că, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă, în acest sens art. 24 din Legea- cadru nr. 153/2017 stabilind că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII", ca atare stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu, o asemenea soluţie legislativă ţinând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv "c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală", nici această critică nu poate fi primită, întrucât, potrivit acestui text de lege, doar "salariile de bază" sunt vizate de principiul egalităţii, nu şi celelalte componente ale dreptului salarial, tocmai datorită rolului care revine ordonatorului de credite în sensul acordării sporurilor salariale.

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, menţionată anterior, Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, aceasta nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor E., B., F., C., D. împotriva sentinţei civile nr. 957 din 13 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor E., B., F., C., D. împotriva sentinţei civile nr. 2344 din 2.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 957 din 13 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.