Salary reclassification of IT specialists in courts and exclusion of doctoral bonus under the public sector wage framework

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.01.2018, reclamanţii A., B. şi C. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova şi Curtea de Apel Craiova, plângere împotriva Hotărârilor nr. 18/35 din 21.11.2017, nr. 19/35 din 21.11.2017, nr. 16/35 din 21.11.2017 respectiv nr. 17/35 din 21.11.2017 ale Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, prin care au solicitat admiterea plângerii, anularea Hotărârilor nr. 18/35 din 21.11.2017, nr. 19/35 din 21.11.2017, nr. 16/35 din 21.11.2017 respectiv nr. 17/35 din 21.11.2017 ale Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 76/28.09.2017 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Craiova; reîncadrarea reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor, în cuantumul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, în temeiul art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în favoarea reclamantului A.; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul şi specificaţia ce umează a fi precizat până la finalizarea dezbaterilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3193 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova şi Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile au formulat recurs reclamanţii A., B., C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, arată că, în esenţă, motivele cererii de chemare în judecată au constat în faptul că atât decizia de încadrare salarială, cât şi hotărârile Colegiului de Conducere sunt de natură să aducă atingere unei serii de dispoziţii legale în materie de dreptul muncii, precum şi principiilor prevăzute atât de Legea nr. 153/2017, cât şi de Constituţia României.

Cu toate acestea, prima instanţă a dispus respingerea cererii, reţinând legalitatea actelor administrative emise, pe de-o parte, pentru că încadrarea s-a realizat în conformitate cu grila de salarizare stabilită pentru personalul auxiliar de specialitate, astfel cum prevede Legea 153/2017, iar, pe de altă parte, pentru că o bună parte a argumentelor invocate în cuprinsul plângerii se impun a fi valorificate exclusiv în procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Apreciază recurenţii faptul că soluţia instanţei de fond este nelegală din multiple considerente.

• În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un prim aspect ce se impune a fi observat se referă la nemotivarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, care, odată cu pronunţarea sentinţei, a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenţii arată că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei şi celor două rezoluţii, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

Atâta timp cât prima instanţă nu a procedat la analiza tuturor apărărilor, astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenţii susţin că sunt în imposibilitate de a aduce apărări efective asupra legalităţii hotărârii pronunţate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt şi de drept, respectiv analiza apărărilor invocate şi care au dus la concluzia respingerii acţiunii.

În concret, unul dintre argumentele fundamentale ale cererii a fost acela că prin actele administrative emise paraţii au adus grave încălcări dreptului la muncă, şi implicit dreptului la egalitate, aducând totodată în discuţie atingerile aduse principiului securităţii juridice, principiului ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, principiului transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale.

Niciunul dintre aceste principii, însă, nu au fost avut în vedere de către instanţa de fond, sens în care nu există o analiză aferentă acestora în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate.

Deopotrivă, motivarea este vădit lacunară şi pur formală în ceea ce priveşte teoria drepturilor câştigate. În acest sens, instanţa a arătat în repetate rânduri faptul că sporurile salariale nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat, fără a arăta în concret care este raţionamentul care a condus înspre o asemenea concluzie.

Mai mult decât atât, lecturând considerentele sentinţei recurenţii pot conchide asupra faptului că instanţa de fond s-a bazat, în mod esenţial, pe o putere aparent absolută a legiuitorului de a legifera. Instanţa, însă, nu a avut în vedere toate principiile enunţate în cuprinsul plângerii, care reprezintă veritabile repere de apreciere a limitelor de legiferare.

În acest context, obligaţia de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil, si trebuie înţeleasă din prisma art. 425 C. proc. civ., ca fiind o obligaţie ce incumbă instanţei odată cu soluţionarea unei cauze. Dispoziţiile textului sunt imperative, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigenţele sale poate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ.

În consecinţă, motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale.

În acest sens, în conformitate cu doctrina şi jurisprudenţa în materie, în considerentele hotărârii instanţa trebuia în mod obligatoriu să arate fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele din ele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi modul în care au fost soluţionate, normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită.

Totodată, motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate. O motivare corectă presupune: răspunsuri precise a toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procesual.

Recurenţii arată că analiza efectuată de instanţă nu a fost una temeinică şi nu a cuprins raţiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, apreciază că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală şi se impune a fi casată ca atare.

• În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără să observe, pe de o parte, că principiile de rang constituţional invocate nu au fost respectate de către pârâte, iar, pe de altă parte, consideră că sentinţa pronunţată cuprinde o serie de erori în ceea ce priveşte analiza apărărilor formulate. Mai precis, instanţa a aplicat în mod eronat normele de drept material la care reccurenţii au făcut trimitere în cuprinsul plângerii formulate în prezentul dosar, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

Astfel, soluţia instanţei a fost întemeiată, pe de-o parte, pe faptul că instanţele de judecată nu pot anula un act cu caracter normativ şi respectiv nu pot declara dispoziţiile unei norme ca fiind neconstituţionale, iar, pe de altă parte, pentru că oricum actul normativ în discuţie nu a adus atingere dreptului la egalitate. Mai precis, instanţa susţine că nu este vorba despre un tratament juridic diferenţiat aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, invocând pretinse diferenţe cu privire la complexitatea şi diversitatea activităţilor, responsabilitatea şi impactul deciziilor, respectiv dificultatea activităţilor desfăşurate de către specialiştii IT şi judecătorii cu grad de judecătorie.

În primul rând, cu toate că instanţa a arătat faptul că reglementarea aplicabilă drepturilor salariale ale acestora este clară, fiind opţiunea legiuitorului să salarizeze specialiştii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefieri), recurenţii apreciează că un asemenea argument nu este suficient pentru a justifica respingerea plângerii.

Este adevărat că legiuitorului i se conferă o marjă de apreciere în activitatea de elaborare a actelor normative, însă totodată nu se poate să nu se observe faptul că această marjă de apreciere nu este nelimitată. Dimpotrivă, consideră recurenţii că legiuitorul nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale consacrate la rang constituţional, şi cu atât mai puţin în situaţia în care vătămarea adusă nu are nicio justificare obiectivă.

În acest sens, deşi este deopotrivă adevărat că instanţa de judecată nu este competentă să decidă în sensul în care un act normativ este sau nu neconstituţional, aceasta este datoare, în virtutea principiului supremaţiei Constituţiei, să aplice cu prioritate legea constituţională.

Mai mult decât atât, judecătorul este ţinut să aplice în primul rând tratatele la care România este parte, sens în care, în mod evident, nu numai că poate, dar este chiar obligat să înlăture de la aplicare normele naţionale divergente.

Sub acest aspect, relevant este faptul că instanţa de fond a arătat că nici pârâţii şi nici instanţa nu pot stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative. O asemenea aserţiune, însă, nu poate justifica soluţia respingerii plângerii formulate din următoarele motive.

În primul rând, imixtiunea în atribuţiile puterii legislative ar însemna faptul că instanţa de judecată ar crea norme de drept de la sine putere, aplicându-le ulterior în activitatea sa judecătorească. O asemenea conduită, însă, nu a fost pretinsă niciodată din partea instanţei de judecată, ci dimpotrivă, ceea ce s-a solicitat a fost aplicarea unor dispoziţii legale deja existente şi respectiv aflate în vigoare în prezent, în mod concret normele constituţionale anterior indicate, precum şi prevederile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră protecţia dreptului la nediscriminare, precum şi dreptul la proprietate.

Mai apoi, aceeaşi concluzie a instanţei, si anume că nici instanţa nu poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, este perfect valabilă si în ceea ce priveşte normele constituţionale si cele de rang european. Ceea ce face, de fapt, instanţa de judecată, este să justifice aplicarea normelor de drept naţional prin aceea că acestea se află în vigoare, însă fără să ţină seama de faptul că în acelaşi timp încalcă o serie de alte prevederi legale, care se află deopotrivă în vigoare şi care ar trebui aplicate cu prioritate.

Mai mult decât atât, tocmai dispoziţiile art. 20 din Constituţia României prevăd obligaţia de a aplica cu întâietate normele de drept european. Pe cale de consecinţă, a fost voinţa clară şi expresă a legiuitorului de a obliga inclusiv instanţele de judecată ca, în situaţia în care o normă naţională şi o normă europeană intră în conflict, să o aplice cu prioritate pe cea din urmă. Aşadar, instanţa de judecată însăşi încalcă voinţa legiuitorului prin conduita sa, şi anume prin faptul că refuză în mod vehement să protejeze dreptul la egalitate, sens în care sentinţa recurată apare ca fiind vădit nelegală.

Totodată, raportat la criticile formulate, recurenţii apreciază ca fiind neavenite susţinerile instanţei cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr. 818/2008 a Curtii Constituţionale, mai precis cu privire la faptul că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care la consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Subliniază recurenţii faptul că nicio clipă pretenţiile formulate nu au vizat anularea prevederilor legale criticate. Ceea ce au solicitat recurenţii, de fapt, a fost constatarea faptului că Legea nr. 153/2017 aduce atingere drepturilor fundamentale protejate la nivelul Constituţiei şi al Convenţiei şi, în mod subsecvent, aplicarea cu prioritate a dreptului european şi a practicii judiciare a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenţii arată că instanţa de fond a reţinut faptul că nelegalitatea actelor contestate nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor constituţionale ori a celor comunitare, în esenţă pentru că dreptul la sporul salarial nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat. Aceste susţineri, arată recurenţii că sunt rezultatul unei interpretări eronate a normelor materiale care protejează dreptul la muncă.

În primul rând, cu privire la încadrarea componentei salariale sub egida dreptului la muncă sunt menţionate dispoziţiile art. 41 din Constituţia României care prevăd protecţia socială a muncii. Astfel, în virtutea acestui drept, prin Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a stabilit că: dreptul la muncă este un drept complex care include si dreptul la un salariu. Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă, şi reprezintă contraprestaţia angajatorului raportat la munca prestată. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligaţii pentru ambele părţi, atât pentru angajat cât şi pentru angajator, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este de a plăti munca efectuată, întrucât dreptul la salariu este componentă a unui drept constituţional, şi anume a dreptului la muncă, diminuarea sa constituie o veritabilă restrângere a dreptului la muncă.

Pe cale de consecinţă, în mod greşit a reţinut instanţa că sporurile salariale nu ar reprezenta un drept fundamental, din moment ce aceste sporuri reprezintă veritabile componente ale remuneraţiei salariaţilor pentru munca prestată.

Mai mult decât atât, chiar trecând peste calificarea sporurilor salariale sub acest aspect, instanţa nu a avut în vedere faptul că principala critică formulată viza încadrarea reclamanţilor în grila de salarizare în ceea ce priveşte salariul de bază. Or, astfel cum s-a arătat, drepturile salariale reprezintă în mod neechivoc o componentă a dreptului la muncă, sens în care susţinerile instanţei sunt profund neîntemeiate.

Aşa fiind, art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai în mod excepţional şi cu respectarea unor condiţii bine delimitate. Potrivit acestui text, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege, numai pentru unul din cazurile prevăzute expres şi limitativ de Constituţie, respectiv cu condiţia ca măsura să nu aducă atingere existenţei dreptului şi a libertăţii, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi deci să fie nediscriminatorie.

Aşadar, cu toate că art. 41 din Constituţie consfinţeşte protecţia dreptului la muncă, consideră recurenţii că prin diminuarea drepturilor salariale li s-au adus grave atingeri sub acest aspect.

Mai precis, consideră că au fost puternic discriminaţi, întrucât odată cu emiterea deciziei nr. 76/28.09.2017 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova şi menţinută prin hotărârile Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, au fost asimilaţi din punct de vedere salarial personalului auxiliar de specialitate, în contextul în care specialiştii 1T beneficiau începând cu anul 2008 de un statut special, asimilat magistraţilor din perspectiva grilei de salarizare.

Totodată, instanţa de fond a afirmat faptul că drepturile salariale nu reprezintă un drept câştigat în sensul legii. Cu toate acestea, sub aspectul circumscrierii drepturilor în sfera art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, consideră că lucrurile sunt cât se poate de clare.

Subliniază recurenţii, în acest sens, faptul că nu au solicitat niciodată acordarea drepturilor salariale într-un anumit cuantum determinat, contrar aserţiunilor curţii, ci nu au făcut decât să se prevaleze de statutul juridic recunoscut prin legile aflate încă în vigoare. Aşadar, criticile formulate au fost sub aspectul lipsei oricărui temei în ceea ce priveşte normele prin care s-a adus atingere drepturilor salariale.

Mai precis, recurenţii s-au prevalat de statutul juridic, stabilit cât se poate de clar prin normele indicate, respectiv începând cu dispoziţiile Legii nr. 97/2008. În esenţă, prin această lege s-a subliniat faptul că, deşi specialiştii IT fac parte în continuare din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor, acestora li se acordă totuşi un statut special, acordându-se drepturi superioare oricărui alt salariat din categoria personalului auxiliar, şi anume drepturi la nivelul unui judecător definitiv cu grad de judecătorie şi vechime de peste 3 ani.

În alţi termeni, intenţia legiuitorului a fost neechivocă în ceea ce priveşte nivelul de salarizare al specialiştiilor IT cu un salariu net superior grefierului şi care să ţină cont specificul muncii şi implementarea sistemului informatic la nivelul instanţelor şi al parchetelor.

De altfel, Legea nr. 97/2008 a modificat inclusiv prevederile O.U.G. nr. 27/2006, sens în care se prevedea expres faptul că salariul de bază pentru specialiştii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului de Justiţie, al Consiliului Superior al Magistraturii, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de la instanţe şi parchete se stabileşte potrivit nr. crt. 28 lit. A) din Anexa, în conformitate cu prevederile art. II alin. (2).

Pe cale de consecinţa, s-a solicitat încadrarea în grila salarială prevăzută de cap. 1 lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, raportat la statutul recunoscut specialiştilor IT în mod expres prin şirul de legi anterioare. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a criticat a fost faptul că nu mai sunt asimilaţi din punct de vedere salarial cu judecătorii.

În acest sens, Legea nr. 153/2017 nu vine să modifice Legea nr. 97/2008, ci dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 reprezintă legea cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţiile ei trebuind coroborate cu toate celelalte acte normative care vizează domeniul justiţiei.

Astfel, în mod evident, statutul juridic al recurenţilor-reclamnaţi stabilit prin Legea nr. 97/2008 nu a fost afectat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, însă, în mod cu totul şi cu totul contradictoriu, Legea nr. 153/2017 vine şi modifică cuantumul salariilor, fără a ţine cont de prevederile celorlalte legi şi fără a prezenta raţiunea care a determinat legiuitorul să adopte o asemenea soluţie.

În acest context, instanţa de fond a arătat în repetate rânduri faptul că pentru existenţa unei discriminări este necesar să se constate faptul că persoane plasate în situaţii analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Or, arată recurenţii că tocmai aceasta a fost critica esenţială, întregul istoric legislativ existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 confirmă în mod indubitabil faptul că situaţia specialiştilor IT este cel puţin analogă situaţiei judecătorilor cu grad de judecătorie din punct de vedere salarial. Rezultă, aşadar, faptul că însuşi legiuitorul a consfinţit la nivel normativ această asemănare, de unde decurge şi dreptul la un salariu calculat pe aceleaşi criterii.

În acest sens, singurul argument al instanţei de fond, prezentat în cuprinsul sentinţei recurate, a fost acela că diferenţele salariale au avut la bază diferentele de atribuţii, complexitatea si diversitatea activităţilor, responsabilitatea si impactul deciziilor, precum şi dificultatea activităţilor exercitate.

Argumentul instanţei, însă, nu are niciun fundament juridic, în condiţiile în care elementele care au determinat legiuitorul să atribuie statutul salarial asimilat judecătorilor au rămas neschimbate - respectiv importanţa şi complexitatea muncii specialiştilor IT, precum şi incompatibilitaţile au rămas aceleaşi, similar judecătorilor şi procurorilor din cadrul instanţelor, motiv pentru care se apreciază că diferenţa de tratament aplicată este vădit lipsită de orice temei. De altfel, dovadă stă inclusiv faptul că statutul salarial al celorlalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor a rămas neschimbat.

Pe cale de consecinţă, apreciază că motivele invocate se circumscriu întru totul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, creanţa, respectiv dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiştilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei.

Solicitarea de a fi reîncadraţi în grila salarială prevăzută de Cap. I lit. A) nr. crt. 4 din anexa V la Legea nr. 153/2017 îndeplineşte criteriul impus în jurisprudenţa Curţii: mai precis, există un temei suficient în dreptul intern pentru pretenţiile formulate, constând tocmai în dispoziţiile Legii nr. 97/2008 precum si a tuturor celorlalte norme care recunosc statutul salarial special, superior celui aplicat grefierilor. Or, având în vedere faptul că dispoziţiile acestei legi au fost încălcate fără absolut niciun temei, contrar jurisprudenţei expuse, apreciază că solicitările sunt în mod vădit fondate, în temeiul art. 1 Protocolul 1 la Convenţie.

Drept urmare, hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanţilor, cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera şi spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanţă, nu s-a materializat.

Ca atare, instanţa, trebuia să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări în cazul de faţă şi să procedeze la anularea hotărârilor Colegiului de Conducere, cu consecinţa anulării deciziei de reîncadrare a Colegiului, precum şi obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care prin actele administrative în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului non-discriminării, de rang constituţional.

Sentinţa recurată nu are în vedere principiul egalităţii, prin prisma tratamentului egal care li se aplică specialiştilor IT, cu un nivelul de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deşi situaţia relevantă diferă în mod esenţial.

În acest context, se arată că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu implică ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora. Dimpotrivă, principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal.

În acelaşi timp, şi cel mai relevant aspect al principiului egalităţii, se referă şi la faptul că acesta implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare.

Pornind de la noţiunea de tratament egal aplicabil în situaţii relevante distincte, în speţă se impune a se observa că specialiştilor IT, deşi aflaţi într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea 153/2017 li se aplica un tratament egal cu cel al grefierilor.

Nu există nicio raţiune obiectivă care să justifice un nivel salarial egal cu cel al grefierilor, în condiţiile în care complexitatea funcţiei, şi toate celelalte criterii de ierarhizare de funcţionare, diferă în ambele situaţii, şi un salariu diferenţiat faţă de ceilalţi specialişti din sistemul judiciar, în condiţiile în care complexitatea funcţiei, şi toate celelalte criterii de ierarhizare a funcţionare sunt aceleaşi.

Pe cale de consecinţă, apreciază că sentinţa recurată este nelegală pentru toate argumentele expuse pe larg în cuprinsul recursului, întrucât este rezultatul unor interpretări eronate ale normelor materiale, aducând astfel atingeri grave dreptului la muncă, precum şi dreptului la non-discriminare.

Sunt arătate dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 care prevăd că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor nu mai este recunoscut în mod autonom de la data aplicării prevederilor legii.

În acest sens, Curtea a arătat că prevederile Legii nr. 153/2017 se aplică începând cu data de 1 iulie 2017, acesta fiind şi momentul de la care reclamantului trebuie să îi fie înlocuit sporul pretins cu indemnizatia pentru titlul ştiinţific de doctor.

Potrivit art. 38, legea se aplică etapizat, în 3 etape distincte: perioada 01.07.2017-31.12.2017, când se menţin în plată indemnizaţiile de încadrare, inclusiv sporurile la nivelul lunii iunie 2017, 01.01.2018-31.12.2018- se majorează indemnizaţiile de încadrare inclusiv sporurile, cu 25 % din nivelul acordat în luna decembrie 2017, şi respectiv perioada 2019-2022 când se majorează succesiv indemnizaţiile de încadrare, nu şi sporurile.

Astfel, ţinând cont de dispoziţiile art. 38 alin. (2) lit. a), care stabilesc în mod expres menţinerea în plată pentru nivelul acordat lunii iunie 2017, inclusiv a cuantumului sporurilor sau indemnizaţiilor, fără a face distincţie între sporul pentru titlul ştiinţific de doctor şi alte sporuri, rezultă că ar trebui menţinut în plată, şi acest spor în cuantumul acordat potrivit legii vechi.

În aceste condiţii, recurenţii au apreciat că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 153/2017 nu îndeplinesc exigenţele de claritate şi previzibilitate prevăzute la rang constituţional, întrucât nu se poate determina data de la care se acordă indemnizaţia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Craiova a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În motivare arată că instanţa de fond, ţinând cont de toate criticile şi apărările formulate, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1 În dosarul asociat nr. x/2018, prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de către recurenţii – reclamanţi C., B. şi A.. A sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Secţiunea a IV-a şi art. 22 din Secţiunea a VI-a din Legea nr. 153/2017.

Cu privire la cererea formulată de recurenţii reclamanţi A., B., C. privind suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte o va respinge, apreciind că nu sunt motive întemeiate pentru a suspenda judecata prezentului recurs până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

2.2 Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat anularea Hotărârilor nr. 18/35/21.11.2017, nr. 19/35/21.11.2017, nr. 16/35/21.11.2017 şi nr. 17/35/21.11.2017 ale Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, au solicitat anularea Deciziei nr. 76/28.09.2017 emisă de preşedintele Curţii de Apel Craiova. Reclamanţii au susţinut nelegalitatea deciziei de încadrare emisă în baza Legii nr. 153/2017, apreciindu-se că au fost încălcate principiile sistemului de salarizare, nu au fost respectate art. 1 alin. (5), art. 16, art. 41 şi art. 53 din Constituţie, iar decizia a fost adoptată cu încălcarea normelor dreptului internaţional.

Prin Decizia nr. 76/28.09.2017 emisă de către Preşedintele Curţii de Apel Craiova, cu aplicabilitate de la 1 iulie 2017, s-a dispus reîncadrarea pe noile funcţii, grade, trepte, gradaţii corespunzătoare vechimii în muncă şi vechimii în specialitate, în anexă fiind menţionaţi şi reclamanţii.

Acest act administrativ a fost emis în temeiul art. 36 alin. (1), art. 38 alin. (2) şi art. 39 alin. (5), coroborat cu art. 14 din Legea cadru nr. 153/2017, potrivit cărora:

"Art. 36 (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38."

"Art. 38 alin. 2 începând cu data de 1 iulie 2017: a)se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; b) prin excepţie de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol; c) prin excepţie de la prevederile lit. a), indemnizaţiile lunare ale personalului care ocupă funcţii de demnitate publică se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată; d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană şi tichetele de masă de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de personal bugetar, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

"Art. 39 (5) Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14."

"Art. 14 (1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25."

Instanţa de primă jurisdicţie a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând faptul că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte constată că motivul de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Astfel, recurenţii, nefiind de acord cu motivarea instanţei de fond, apreciază că instanţa nu a răspuns apărărilor formulate, că motivarea instanţei de fond este vădit lacunară şi pur formală în ceea ce priveşte teoria drepturilor câştigate.

Analizând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că instanţa a expus considerentele pe care le-a avut în vedere, cu privire la situaţia de fapt şi normele de drept aplicabile, cu respectarea întrutotul a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., fiind analizate toate capetele de cerere ale reclamanţilor în raport cu motivele cererii şi apărările formulate de intimaţi, nefiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenţi vizează faptul că li s-a stabilit un cuantum diminuat al salariului, prin lege, prezentându-se istoricul salarizării funcţiei pe care o deţin şi a sporurilor în

Recurenţii-reclamanţi au formulat în esenţă două categorii de critici prin motivele de recurs formulate, cele ce privesc opţiunea legiuitorului de stabilire a salariului pentru personalul IT, dar şi cele ce privesc acordarea sporului de doctorat.

1. Referitor la prima critică, recurenţii-reclamanţi susţin necesitatea menţinerii indemnizaţiei la nivelul indemnizaţiei unui magistrat, necesitatea stabilirii salariului potrivit Anexei V, Cap. I, lit. A), nr. crt. 4) la nivelul unui judecător cu grad de judecătorie.

Cu privire la Decizia nr. 76/2017, recurenţii invocă încălcări ale principiilor Legii nr. 153/2017, criticile formulate nu se referă la decizia de încadrare, ci la însăşi opţiunea legiuitorului de a diminua salariul cuvenit categoriei profesionale din care fac parte recurenţii, precum şi de a restabili criteriile de determinare a salariului, prin trimitere la grila de salarizare aferentă grefierilor.

Instanţele de judecată, însă, interpretează şi aplică prevederile legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu analizează opţiunea legiuitorului în determinarea soluţiei legislative.

Prin Legea nr. 97/2008 a fost stabilit salariul de bază pentru această categorie socio-profesională, potrivit nr. crt. 28 de la lit. A) din anexa actului normativ (fiind prevăzut un coeficient de multiplicare echivalent cu al unui judecător/procuror cu grad de judecătorie), cu excepţia situaţiei în care, la data intrării în vigoare a actului normativ, beneficiau de un salariu mai mare.

Această opţiune a fost înlăturată prin Legea-cadru nr. 330/2009, act normativ ce nu mai păstrează echivalenţa între salarizarea personalului IT şi judecătorul/procurorul de judecătorie, potrivit anexei VI/6, nr. crt. 3 (şef), 4 (grad I peste 3 ani vechime), 4 (grad II, 6 luni-3 ani vechime în specialitate).

Prin Legea-cadru ulterioară, nr. 284/2010, se revine la această echivalare, potrivit art. 23 alin. (2) lit. b) din Anexa VI, Cap. VIII al Legii nr. 284/2010, salariile de bază ale personalului din cadrul compartimentelor informatice ale instanţelor judecătoreşti şi parchetelor stabilindu-se potrivit coeficientului de ierarhizare corespunzător funcţiei de judecător de judecătorie (iar pentru informaticianul şef potrivit coeficientului de ierarhizare corespunzător funcţiei de preşedinte de secţie, de judecătorie).

Ulterior, prin Cap. II al anexei VI din Legea-cadru nr. 153/2017, salarizarea personalului IT este stabilită în grila de salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, fără a mai exista o normă de asimilare, din punct de vedere al coeficienţilor de ierarhizare, cu judecătorul cu grad de judecătorie.

Referitor la încălcarea unor principii de rang constituţional şi de drept european, Înalta Curte reţine că prin aplicarea prevederilor legale în vigoare la situaţia de fapt dedusă judecăţii nu au fost încălcate. Jurisprudenţa drepturilor omului nu recunoaşte dreptul salariatului de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen vs Finlanda, hotărârea din 19 aprilie 2007), dar recunoaşte dreptul statelor membre de a determina ce sume sunt sau vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Cauza Kehchko vs Ucraina, hotărârea din 8 nov. 2005), prin măsuri legislative adecvate.

Conform jurisprudenţei CEDO, statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a primi, în continuare, un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului. Convenţia protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.

2. Cea de a doua critică priveşte indemnizaţia lunară stabilită pentru titlul ştiinţific de doctor, conform deciziei contestate.

Instanţa de control judiciar reţine că începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai acordă sporul la salariul de bază, pentru titlul ştiinţific de doctor, nu se acordă sume compensatorii pentru acest spor, acordându-se, în schimb, beneficiul art. 14 din Legea nr. 153/2017, potrivit căruia "(1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25."

Având în vedere şi art. 39 alin. (5), "Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14", rezultă neacordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, şi înlocuirea cu beneficiul indemnizaţiei prevăzute de art. 14 din acelaşi act normativ, fără a condiţiona acest beneficiu de data dobândirii titlului ştiinţific.

Deşi reclamanţii afirmă că în conţinutul legii nu este prevăzut un termen cert pentru aplicarea dispoziţiilor art. 39 (5), excepţia tratată de legiuitor la Cap. IV "Dispoziţii tranzitorii şi finale", subcapitolul "Aplicarea tranzitorie" nu poate duce la altă concluzie decât la aceea a aplicării dispoziţiei legale în discuţie chiar de la data intrării în vigoare a legii. Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, prevederile legii se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.

3. Instanţa de control judiciar constată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 "Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Potrivit art. 17 alin. (1)-(3) din Legea 153/2017 " (1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III. (3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%".

Or, din analiza dispoziţiilor legale rezultă că în mod corect instanţa de fond a constatat că Decizia nr. 76/28.09.2017 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, prin care s-a stabilit, începând cu data de 01.07.2017, nivelul salariului de bază, nivelul sporurilor, precum şi nivelul indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor, a fost emisă în acord cu reîncadrarea operată prin noua lege unică de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 153/2017, reîncadrare ce s-a realizat în raport de vechimea în funcţie şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă dobândite.

Înalta Curte reţine că este opţiunea legiuitorului să salarizeze specialiştii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefierii), corespunzător categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor. Stabilirea prin raportare la nivelul salariului unui grefier cu studii superioare, iar nu prin raportare la nivelul salariului unui procuror cu grad de judecătorie, a fost una dintre opţiunile legiuitorului cu ocazia modificării principiilor care stau la baza noii legi a salarizării, asimilarea prin raportare la specificul muncii intrând în marja de aprecierea a statului

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat că toate motivele invocate sunt de fapt critici de neconstituţionalitate ale Legii nr. 153/2017, aspecte asupra cărora numai instanţa de contencios constituţional legal sesizată se poate pronunţa.

Înalta Curte reţine că nelegalitatea hotărârii atacate, pe temeiul discriminării, nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor constituţionale, comunitare sau a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că, potrivit art. 11 si 20 din Constituţia României, dispoziţiile pactelor şi tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct în dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în faţa legii. Drepturile salariale în litigiu, însă, în cauza dedusă judecăţii, nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat, după cum a stabilit Curtea Constituţională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi, ce nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului naţional, iar aplicarea legii interne în această privinţă, a stabilirii cuantumului salariului şi a sporurilor angajaţilor plătiţi din fonduri bugetare reprezintă o problemă a statului respectiv.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivele de recurs fiind nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenţii reclamanţi A., B., C. privind suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 3193 din 3 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.