Challenge to judicial reclassification orders barred by failure to exhaust administrative objection process under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie anularea Ordinului nr. 05/16.01.2018 şi a Ordinului nr. 53/12.02.2018 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind reîncadrarea în funcţie a acesteia conform Legii nr. 153/2017; obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să stabilească o încadrare a acesteia şi un cuantum al venitului salarial brut astfel încât venitul salarial net cuvenit începând cu data de 01.01.2018 să fie egal cu cel care i se cuvenea la data de 31.12.2017; obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor dintre venitul salarial net cuvenit la data de 31.12.2017 şi cel efectiv încasat până la data soluţionării irevocabile a prezentei cereri; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 4900 din 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prima instanţa a invocat din oficiu şi a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, motivat de împrejurarea că recurenta nu a înţeles să deducă judecăţii şi Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva Ordinului nr. 05/16.01.2018 şi a Ordinului nr. 53/12.02.2018 ale Preşedintelui înaltei Ciuţi de Casaţie şl Justiţie.

Recurenta susţine că a precizat în scris la termenul din data de 13.11.2018 că nu a fost emisă hotărâre de colegiu la contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 5 din data de 16.01.2018 şi Ordinului nr. 53 din data de 12.02.2018.

Prin urmare nu se poate admite - logic şi juridic - că singura opţiune procesuală pe care o avea recurenta era aceea de a solicita instanţei obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unei hotărâri de colegiu, aceasta deoarece: pe de-o parte se cauţionează fără niciun temei pasivitatea nejustificată a entităţii obligate să soluţioneze contestaţia într-un termen de 30 de zile; pe de altă parte, se încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat doar în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Ordinului nr. 05/16.01.2018 şi a Ordinului nr. 53/12.02.2018 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind reîncadrarea în funcţie a acesteia conform Legii nr. 153/2017; obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să stabilească o încadrare a acesteia şi un cuantum al venitului salarial brut astfel încât venitul salarial net cuvenit începând cu data de 01.01.2018 să fie egal cu cel care i se cuvenea la data de 31.12.2017; obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor dintre venitul salarial net cuvenit la data de 31.12.2017 şi cel efectiv încasat până la data soluţionării irevocabile a prezentei cereri.

Instanţa de control judiciar reţine că, recurenta-reclamantă specialist IT în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţue, nu a înţeles să deducă judecăţii şi Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva Ordinului nr. 05/16.01.2018 şi a Ordinului nr. 53/12.02.2018 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, astfel după cum rezultă din dispoziţiile art. 7 cap. VIII din Legea nr. 153/2017,,(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate care prevăd în mod expres ceea ce se atacă la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv hotărârea colegiului de conducere emisă în soluţionarea contestaţiei, rezultă că solicitarea recurentei-reclamante de anulare a deciziei de stabilire a drepturilor salariale corect s-a reţinut că este inadmisibilă, controlul de legalitate în contenciosul administrativ fiind exercitat de instanţă, în condiţiile legii, doar asupra deciziei emise de colegiul de conducere, iar nu direct asupra actelor de stabilire a drepturilor salariale, împotriva cărora s-a formulat contestaţia prevăzută de art. 7 alin. (1) cap. VIII din Legea nr. 153/2017.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora până în prezent nu ar fi fost emisă hotărârea colegiului de conducere nu schimbă datele speţei de faţă, în lipsa unei norme legale speciale care să dispună în acest sens; acestea doar deschid recurentei calea de a deduce judecăţii, separat, raportul de drept administrativ grefat pe pretinsul refuz nejustificat al intimatei-pârâte de a soluţiona în termen legal contestaţia administrativ, prin emiterea unei hotărâri de colegiu.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4900 din 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.