Guaranty fund prevails in compensation dispute as 90-day claim deadline held peremptory and late filing fatal

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.10.2017, sub nr. x/2017 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea în totalitate a Deciziei nr. 9524/10.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; obligarea pârâtului, Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 7.780 RON reprezentând despăgubiri pentru vătămarea suferită în urma accidentului de muncă; obligarea pârâtului, Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3308 din 11 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat Decizia nr. 9524/10.10.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7.780 RON reprezentând despăgubiri; a obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii în contencios formulată de intimata-reclamantă.

Recurentul susţine că în cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constat faptul că, cererea de plată a fost depusă la data de 22.03,2017, cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., petenta fiind decăzută din dreptul său subiectiv de a-si mai putea valorifica pretenţiile, conform dispoziţiilor art. 2545 şi următoarele C. civ.

Referitor la situaţia asigurătorului B. S.A. învederează recurentul faptul că, prin Decizia A.S.F. nr. 2034/27.08.2015 s-a decis închiderea procedurii de redresare a B. S.A. şi s-a constatat starea de insolvenţă a acestei societăţi de asigurare. Prin încheierea de şedinţă din data de 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. şi desemnarea lichidatorului judiciar C., cu sediul în Bucureşti, iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Precizează recurentul că, deşi dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, intimata nu a înteles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016.

Mai afirmă recurentul că instanţa de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depăşirea termenului legal, respectiv intervenirea sancţiunii decăderii, sancţiune ce stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un act de natura celui întreprins de intimata-reclamantă. Totodată, susţine recurentul că aspecte precum momentul redactării şi comunicării hotărârii nu reprezintă elemente obiective, nefiind apte să împiedice intimata-reclamantă în formularea cererii de plată, cum de altfel, nici necunoaşterea legii nu poate constitui un astfel de motiv temeinic.

Subliniază recurentul că, întrucât F.G.A este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea nr. 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraţilor, în ipoteza declanşării procedurii de faliment a unui asigurator, legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 9524/10.10.2017 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a decis respingerea cererii de plată formulată de petenta A., ca fiind tardiv formulată.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare a Asiguraţilor cu nr. x din 22 martie 2017, intimata-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. .

Având în vedere situaţia deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. şi pentru soluţionarea dosarului de daună şi a cererii de plată nr. x din 22 martie 2017, recurentul-pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de - Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 9524 din data de 10 octombrie 2017, prin care a fost respinsă integral cererea intimatei-reclamante ca tardivă, fiind depusă la FGA cu depăşirea termenului legal de 90 de zile stabilit expres de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constat faptul că, cererea de plată a fost depusă la data de 22.03,2017, cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., intimata fiind decăzută din dreptul său subiectiv de a-si mai putea valorifica pretenţiile, conform dispoziţiilor art. 2545 şi următoarele C. civ.

Referitor la situaţia asigurătorului B. S.A. trebuie subliniat faptul că, prin Decizia A.S.F. nr. 2034/27.08.2015 s-a decis închiderea procedurii de redresare a B. S.A. şi s-a constatat starea de insolvenţă a acestei societăţi de asigurare. Prin încheierea de şedinţă din data de 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. şi desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Se observă că, deşi dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, intimata nu a înteles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016.

Or, intimata-reclamantă nu a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către recurentul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 9524 din data de 10 octombrie 2017 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009: "(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripţie de 3 ani şi art. 2519 alin. (1) C. civ. privind termenul de prescripţie de 2 ani în materia raporturilor de asigurare sau reasigurare, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripţie pentru introducerea unor acţiuni în instanţă pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acţiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege şi a cărui necunoaştere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulaţie putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, această critică nu poate fi primită şi pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraţilor, victime ale accidentelor de circulaţie, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 şi Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate faţă de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speţă, dată fiind situaţia excepţională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Aşadar, susţinerile intimatei-reclamante referitoare la incidenţa dispoziţiilor C. civ., în condiţiile în care procedura de depunere şi de soluţionare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reţinute, întrucât textul de lege la care face referire intimata-reclamantă se aplică doar în măsura în care legea specială nu conţine dispoziţii care să reglementeze anumite aspecte, or, în speţă, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte şi precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiţii, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, derogă de la orice dispoziţii cu caracter general şi se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3308 din 11 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.