Validity of emergency quarantine measures with exemption for vaccinated or tested individuals; scope of impact assessment obligations under the State of Alert

Şedinţa publică din data de 23 august 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. 1. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 8 iulie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept a solicitat, în contradictoriu cu Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă - Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, anularea hotărârii Comitetului National pentru Situaţii de Urgentă nr. 43 din 1 iulie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 2 iulie 2021 şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, Legii nr. 24/2000, Constituţiei României şi a tuturor legilor în vigoare aplicabile cu ocazia elaborării şi adoptării de hotărâri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1124 din data de 29 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă- Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 6 august 2021 împotriva sentinţei civile nr. 1124 din data de 29 iulie 2021 a declarat recurs reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept, care, apreciind incidente prevederile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii, anularea Hotărârii Comitetului National pentru Situaţii de Urgentă nr. 43 din 1 iulie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 2 iulie 2021 şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, Legii nr. 24/2000, Constituţiei României şi a tuturor legilor în vigoare aplicabile cu ocazia elaborării şi adoptării de hotărâri.

Prin calea de atac promovată a susţinut recurenta – reclamantă, făcând trimitere la prevederile art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost pronunţată fără ca, în cuprinsul considerentelor sale, prima instanţă să fi analizat motivul de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ atacat, prin care reclamanta susţinea că, în lipsa minutei sau procesului-verbal care să probeze adoptarea conţinutului actului, la data de 01.07.2021, în cadrul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă ("CNSU"), de către membrii acestuia, nu se poate reţine calitatea CNSU de emitent legal al actului.

Critică recurenta hotărârea primei instanţe şi din perspectiva raţionamentul potrivit căruia datele, informaţiile şi propunerile furnizate de INSP şi Grupul de Suport Tehnico-Ştiinţific prin procesele-verbale ale sedinţelor Grupului, minutele şi hotărârea acestuia reprezintă evaluarea şi motivează măsurile dispuse prin Hotărârea nr. 43 din 1 iulie 2021, atingând scopul avut în vedere de Legea nr. 24/2000, apreciind, dintr-o primă perspectivă că întrucât în niciunul dintre înscrisurile sus menţionate nu se indică o perioadă de plasare în carantină a persoanelor de 14 zile, nu se poate susţine că acestea justifică măsurile dispuse prin art. 3 alin. (1) lit b) din Hotărârea nr. 43 din 1 iulie 2021.

De asemenea, susţine recurenta că sus indicatele înscrisuri nu menţionează alte excepţii de la măsura carantinei în afara situaţiei persoanelor testate, vaccinate sau care au trecut prin boală, or Hotărârea nr. 43 din 1 iulie 2021 a CNSU reglementează şi alte ipoteze de inaplicabilitate a măsurii carantinei.

Mai afirmă recurenta-reclamantă că prevederile Regulamentului (UE) 2021/953 nu pot fi apreciate drept o justificare a instituirii ipotezelor de exceptare de la măsura carantinei întrucât acesta nu conţine nicio dispoziţie care să prevadă că statele sunt obligate să excepteze de la carantină persoanele testate/vaccinate/vindecate, UE neavând atribuţii în a stabili măsuri sanitare pe teritoriul statelor membre.

Invocând prevederile art. 1 din Legea nr. 136/2020, recurenta consideră că există contradicţie între un astfel de act normativ şi Hotărârea nr. 43 din 1 iulie 2021 a CNSU, nefiind justificate măsurile reglementate prin hotărârea CNSU privind exceptarea de la măsura carantinei a tuturor persoanelor care au fost testate, vaccinate sau au trecut prin boală, precum şi a altor categorii de persoane, în contextul în care nu sunt prezentate studiile şi dovezile ştiinţifice că aceste persoane nu pot să introducă virusul în ţară. Apreciază recurenta că în condiţiile în care la data de l iulie 2021 numărul persoanelor infectate pe teritoriul României (cumulat pe un interval de 14 zile) este de 1011 persoane, este de neînţeles de ce au fost exceptate majoritatea persoanelor care au intrat în ţară de la măsura carantinei, permiţându-se introducerea în ţară a virusului (fapt care se constată, în opinia recurentei, prin creşterea numărului zilnic al persoanelor testate pozitiv).

De asemenea, susţine recurenta că, interpretând şi aplicând în mod eronat prevederile art. 7 din Legea nr. 24/2000, prima instanţă a reţinut nejustificat că s-ar fi prezentat o evaluare preliminară a impactului măsurilor prevăzute în Hotărârea nr. 43/2021 a CNSU asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau pentru a identifica şi analiza efectele economice şi sociale pe care le produc, apreciind recurenta că elementele reţinute de instanţă nu se încadrează în ceea ce legea reglementează cu titlu de evaluare, iar Legea nr. 24/2000 nu prevede nicio excepţie pentru actele normative care se emit în perioada stării de alertă.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea interpretării date de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 şi art. 45, respectiv art. 8 1 din O.U.G. nr. 21/2004, recurenta apreciind că judecătorul fondului a reţinut în mod eronat actul atacat ar fi o decizie strategică, luată în condiţii excepţionale, deoarece CNSU este organ central care ia decizii strategice necesare pentru gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României. Mai arată recurenta că CNSU, ca emitent al Hotărârii nr. 43/2021, nu a făcut dovada că Sars-Cov-2 se încadrează în sintagma "agent înalt patogen" pentru ca CNSU să poată să emită o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/2020.

Mai susţine recurenta că reţinerile primei instanţe referitoare la OMS sunt în contradicţie cu răspunsul MAE potrivit căruia declararea pandemiei de către OMS nu are aplicabilitate directă pe teritoriul României, drept urmare era necesar un act normativ emis de o autoritatea naţională în acest sens.

Tot nelegală, în opinia recurentei, este şi încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit b) C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu ar conţine motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei privind caracterul restrictiv al necesităţii prezentării testului RT – PCR şi a lipsei de necesitate şi proporţionalitate a măsurii carantinei.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 20.08.2021, a formulat întâmpinare intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă - Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. În şedinţa publică din data de 23 august 2021 intimatul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la conţinutul sentinţei civile nr. 1092 din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia nr. 3884 din 22 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, însă ulterior şi-a precizat cererea arătând că ceea ce înţelege, în fapt, să invoce este efectul pozitiv al lucrului judecat, drept apărare de fond.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19.08.2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 23 august 2021 ora 12:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile prin care recurenta evocă încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce sunt, în esenţă, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea, sintetizând alegaţiile recurentei, observă că teza incidenţei motivului de casare este învederată de recurentă din două perspective diferite, aceasta susţinând:

- pe de o parte, că hotărârea recurată a fost pronunţată fără ca în cuprinsul considerentelor sale să fie indicate motivele aferente înlăturării criticii de nelegalitate prin care reclamanta a susţinut că, în lipsa minutei sau procesului-verbal care să probeze adoptarea conţinutului actului la data de 01.07.2021, în cadrul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă ("CNSU"), de către membrii acestuia, nu se poate reţine calitatea CNSU de emitent legal al actului atacat, iar

- dintr-o altă perspectivă, că soluţia instanţei de fond nu ar conţine motivele pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantei privind caracterul restrictiv al necesităţii prezentării testului RT – PCR şi a lipsei de necesitate şi proporţionalitate a măsurii carantinei.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate, din niciuna dintre cele două perspective invocate.

În ceea ce priveşte primului aspect exhibat, Înalta Curte observă că acesta are valenţa unei veritabile critici de nelegalitate a hotărârii CNSU nr. 43 din 1 iulie 2021, de sine stătătoare, ce, în mod abstract şi în măsura în care ar fi apreciată întemeiată, ar avea vocaţia ipotetică de a genera, în mod independent faţă de alte motive de nelegalitate, o potenţială nulitate a actului administrativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că această critică excedează motivelor de fapt şi de drept care au fost formulate de recurenta-reclamantă prin acţiunea introdusă pe rolul instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Se observă, astfel, că solicitarea recurentei-reclamante de verificare a legalităţii Hotărârii CNSU nr. 43 din 1 iulie 2021, astfel cum a fost aceasta formulată prin cererea de chemare în judecată, a fost circumscrisă, în esenţă, motivelor referitoare la faptul că: nu s-ar fi efectuat o evaluare preliminară de impact a Hotărârii CNSU nr. 43/2021, aceasta fiind adoptată, în opinia reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 24/2000 şi art. 6 din O.U.G. nr. 57/2019, că actul administrativ cu caracter normativ atacat nu ar fi fost motivat, fiind adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000 şi art. 6 din O.U.G. nr. 57/2019, că Hotărârea CNSU nr. 43/2021 a fost elaborată şi adoptată cu încălcarea dispoziţiilor legale şi constituţionale, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 57/2019 şi cele ale art. 1, 3 şi 6 din Legea nr. 136/2020, întrucât CNSU nu a făcut dovada că virusul Sars-CoV 2, care determină boala COVID-19, este un agent înalt patogen, fiind doar un agent patogen obişnuit, că măsura carantinei nu poate fi aplicată în mod discreţionar, prin reglementarea situaţiilor de exceptare de la o astfel de măsura în funcţie de prezentarea dovezii testării, vaccinării sau vindecării, vaccinarea nefiind obligatorie pe teritoriul României, că prin reglementarea unor astfel de excepţii, inclusiv testarea RT-PCR, este reglementat un criteriu discriminatoriu pentru instituirea măsurii carantinei ce afectează persoanele care se întorc în ţară şi care sunt nevaccinate sau care nu prezintă un test RT-PCR, aspect ce produce impact cu precădere asupra grupurilor sociale ce, în virtutea convingerilor religioase sau stării de sănătate, nu pot recurge la vaccinare, ori care, din cauza resurselor financiare, nu pot accesa o testare RT-PCR, iar un astfel de aspect tinde să creeze premisele unei presiuni în sensul vaccinării, în condiţiile în care efectele adverse ale tipurilor de vaccin aprobate nu sunt încă deplin cunoscute, apreciind că Hotărârea CNSU nr. 43/2021 este contrară dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 şi art. 15 alin. (1) din Constituţie întrucât stabilesc doar anumite categorii de persoane cărora li se instituie măsura carantinei (cele netestate şi nevaccinate), realizând o restrângere nejustificată şi lipsită de proporţionalitate a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în contextul în care majoritatea populaţiei României nu este vaccinată.

Pe cale de consecinţă, motivul de nelegalitate referitor la imposibilitatea reţinerii calităţii CNSU de emitent legal al Hotărârea nr. 43/2021, în lipsa minutei sau procesului-verbal care să probeze adoptarea conţinutului actului la data de 01.07.2021, în cadrul CNSU, de către membrii acestuia. nu se regăseşte printre cele enunţate în acţiunea în contencios administrativ, fiind formulat de către reclamantă, pentru prima dată, după cum, de altfel, chiar aceasta arată, în notele scrise depuse în dosarul instanţei de fond la data de 15.07.2021 (filele x), fără, însă ca prin astfel de note reclamanta să îşi manifeste, în sensul şi în condiţiile art. 204 C. proc. civ., intenţia de a modifica sau completa cererea de chemare în judecată cu noi motive de nelegalitate şi fără ca astfel de aspecte să fie invocate în condiţiile reglementate de art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 136/2020.

Prin urmare, recurenta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu un petit distinct privind sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face obiectul cercetării în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate şi în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenţii noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate ale actului administrativ contestat.

În contextul descris anterior, nu se poate reţine o încălcare, de către prima instanţă a obligaţiei de motivare, astfel cum este aceasta reglementată de art. 425 Cod de procedură, întrucât o astfel de obligaţie vizează exclusiv limitele învestirii, iar, după cum Înalta Curte a reţinut în paragrafele anterioare, Curtea de Apel Bucureşti nu a fost investită cu o critică de nelegalitate care să vizeze imposibilitatea reţinerii calităţii CNSU de emitent legal al Hotărârea nr. 43/2021.

De altfel, reţine Înalta Curte că din Minuta şedinţei Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă desfăşurată în sistem online în data de 01.07.2021, depusă de intimat drept anexă a întâmpinării formulate în faza de judecată a recursului, rezultă adoptarea conţinutului Hotărârea nr. 43/2021 la data de 01.07.2021, în cadrul CNSU, de către membrii acestuia.

Nefondat este, de asemenea şi cel de-al doilea set de critici subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta apreciază că soluţia instanţei de fond nu ar conţine motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei privind caracterul de restricţie a necesităţii prezentării testului RT – PCR, precum şi lipsa de necesitate şi proporţionalitate a măsurii carantinei şi a excepţiilor de la aplicarea unei astfel de măsuri, astfel cum sunt acestea reglementate prin actul administrativ atacat.

Astfel, în ceea ce priveşte teza lipsei motivării, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument esenţial, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând, în filele x, argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamantă ce vizau caracterul de restricţie a necesităţii prezentării testului RT – PCR, precum şi aspectele prin care recurenta susţinea teza lipsei de necesitate şi proporţionalitate a măsurii carantinei şi a excepţiilor de la aplicarea unei astfel de măsuri. Astfel, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanţă a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând modalitatea de interpretare şi apreciere de către instanţa de judecată a probatoriilor administrate în cauză, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere aceste critici doar în măsura în care sunt de natură a susţine cazul de casare invocat, privind greşita aplicare a normelor materiale incidente cauzei.

Analizând argumentele prezentate de recurentă în susţinerea tezei interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 7, art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte observă că, în esenţă ceea ce critică recurenta este dezlegarea dată de prima instanţă chestiunii îndeplinirii de către pârât a obligaţiei de realizare a unei evaluări preliminare a impactului pe care îl produce soluţia legislativă a instituirii carantinei precum şi cea a reglementării unora dintre ipotezele în care, la intrarea persoanelor pe teritoriul României, nu se instituie o astfel de măsură (ipotezele ce reprezintă excepţii de la măsura carantinei) şi de motivare a actului administrativ, recurenta apreciind că aceste obligaţii nu au fost executate de CNSU.

Demersul de verificare a îndeplinirii unei obligaţii presupune cercetarea existenţei acesteia în patrimoniul subiectului de drept pasiv, întinderea obligaţiei şi dacă faptele materiale întreprinse de subiectul pasiv îndeplinesc criteriile spre a fi calificate drept fapte de executare a obligaţiei.

Din perspectiva primului element, Înalta Curte apreciază că prin maniera de dezlegare a chestiunii de drept a executării obligaţiei de realizare a evalării preliminare şi a motivării, prima instanţă a reţinut teza existenţei unor astfel de obligaţii inclusiv în patrimoniul pârâtului CNSU şi inclusiv în privinţa unui act administrativ cu caracter normativ, precum Hotărârea nr. 43/2021. Întrucât intimatul CNSU nu a atacat cu recurs considerentele sentinţei civile nr. 1124 din data de 29 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, privind incidenţa prevederilor art. 7, 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000, faţă de limitele investirii în recurs şi a puterii de lucru judecat dobândită de astfel de considerente, Înalta Curte nu poate analiza aspectul lipsei de aplicabilitate a unor astfel de texte normative în materia actelor administrative, invocat de CNSU prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte întinderea obligaţiilor de realizare a evaluării preliminare a impactului soluţiilor legislative şi a motivării actului, Înalta Curte apreciază că aceasta a fost identificată de către prima instanţă prin aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept incidente.

Astfel, din cuprinsul prevederilor art. 7 alin. (1) –(31) din Legea nr. 24/2000, rezultă că, în planul normei generale, sus indicata obligaţie constă, în fapt, în acel set de activităţi şi proceduri realizate anterior adoptării actelor normative, ce are drept scop asigurarea unei fundamentări adecvate a iniţiativelor legislative şi care presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse, precum şi impactul noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, trebuie observat că, în lumina prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2), din acelaşi act normativ, obligaţia de fundamentare (şi implicit cea de efectuare a evaluării preliminare) vizează exclusiv soluţiile legislative ce au caracter de noutate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecinţă, nu există obligaţie de efectuare a unei evaluări preliminare în ipoteza în care măsura dispusă nu reprezintă o soluţie normativă nouă, cum este cazul duratei carantinei de 14 zile aplicabilă persoanelor suspecte a fi infectate sau purtătoare ale agentului patogen reprezentat de virusul SARS-CoV-2 (o astfel de durată fiind prima dată reglementată prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 414 din 12 martie 2020, fiind preluată ulterior în acte normative succesive, printre care şi H.G. nr. 394/2020, nr. 476/2020 etc.).

De asemenea, în delimitarea întinderii obligaţiei de efectuare a evalării preliminare şi de motivare, Înalta Curte reţine şi efectul pozitiv de lucru judecat pe care îl produc, în virtutea art. 430 C. proc. civ., aspectele dezlegate prin considerentele sentinţei civile nr. 1092 din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia nr. 3884 din 22 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, prin sus indicata hotărâre judecătorească, ce a avut drept obiect tot verificarea legalităţii Hotărârii nr. 43/2021, s-a stabilit, în evaluarea legăturii dintre art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020 şi actul atacat, că prin sus indicata hotărâre a CNSU (nr. 43/2021), statul român a luat măsurile organizatorice necesare vizate prin Regulamentul (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19, precum şi în temeiul Recomandării (UE) 2020/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020 privind o abordare coordonată a restricţionării liberei circulaţii ca răspuns la pandemia de COVID-19.

Relevante sunt şi următoarele aspecte învederate în considerentele hotărârii judecătoreşti sus evocate:

"Se reţine în cadrul Recomandării (UE) 2020/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020 că prin concluziile privind COVID-19 adoptate de Consiliu la 13 februarie 2020, statele membre UE au fost îndemnate să acţioneze împreună, în cooperare cu Comisia, într-un mod proporţional şi adecvat, cu scopul de a dezvolta o coordonare strânsă şi sporită între statele membre pentru a asigura eficacitatea tuturor măsurilor, inclusiv, dacă este necesar, a măsurilor privind călătoriile, protejând totodată libera circulaţie în interiorul Uniunii şi pentru a asigura o protecţie optimă a sănătăţii publice.

[...]

Deşi statele membre sunt competente să decidă cu privire la măsurile cele mai adecvate pentru protejarea sănătăţii publice, inclusiv, de exemplu, cerinţele privind carantina sau testarea, s-a considerat că este oportun să se asigure coordonarea unor astfel de măsuri, cu scopul de a garanta exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi de a combate o ameninţare transfrontalieră gravă pentru sănătate, cum este COVID-19.

[...]

În aplicarea acestei obligaţii de coordonare sporită a tuturor statelor membre Hotărârea nr. 43/2021, pune în practică la nivel naţional tocmai abordarea coordonată dintre statele membre UE în materia restricţionării liberei circulaţii ca răspuns la pandemia de COVID-19 în următoarele domenii-cheie: aplicarea unor criterii şi praguri comune pentru a decide cu privire la introducerea de restricţii privind libera circulaţie, cartografierea zonelor cu risc de transmitere a SARS-CoV-2, pe baza unui cod de culori stabilit de comun acord, măsurile adecvate care ar putea fi aplicate persoanelor care călătoresc înspre sau dinspre zonele de risc, în funcţie de nivelul riscului de transmitere a SARS-CoV-2 în zonele respective, cu luarea în considerare a datelor emise de către Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor care publică săptămânal o hartă a statelor membre cu date despre ratele de notificare, ratele de testare şi ratele testelor pozitive privind COVID-19, defalcate pe regiuni.

[...] Hotărârea atacată vizează luarea la nivel naţional a măsurilor pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatului digital al UE privind COVID în baza Regulamentului (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19, act cu aplicabilitate generală, obligatorie în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate ţările Uniunii Europene în baza art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Prin urmare, ca o primă concluzie, Hotărârea nr. 43/2021 se încadrează în executarea obligaţiilor statului român asumate la nivel european în contextul de urgenţă sanitară creată de pandemia de COVID-19 cu scopul asigurării protecţiei sănătăţii publice ca o prioritate absolută atât a Uniunii, cât şi a statelor sale membre."

De asemenea, prin aceeaşi Sentinţă civilă nr. 1092 din data de 9 iulie 2021 se stabileşte expres faptul că baza legală naţională a adoptării Hotărârii nr. 43/2021 este Legea nr. 136/2020.

Mai reţine, Înalta Curte că efectul pozitiv de lucru judecat a sus indicatelor considerente nu a fost înlăturat de o dovadă contrară, în sensul art. 435 din C. proc. civ., realizată de recurentă, motiv pentru care acestea sunt deplin opozabile şi în prezenta cauză.

Este nefondat motivului de casare invocat de recurentă, prin care aceasta critică raţionamentul primei instanţe privind calificarea virusului Sars – Cov -2 drept agent înalt patogen, pe care recurenta îl invocă spre a susţine teza lipsei de incidenţă a prevederilor Legii nr. 136/2020. Încadrarea unui astfel de agent în categoria celor cu un caracter înalt patogen reprezintă un aspect de natură medicală, guvernat de dreptul de apreciere al autorităţii administrative. În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că ceea ce critică recurenta este doar substanţa aprecierii realizate de organul emitent, iar un astfel de aspect nu poate fi încadrat în categoria aspectelor de nelegalitate. Domeniul calificării gradului unui agent patogen (drept înalt patogen sau cu un grad normal) implică elemente de verificare ce excedează materiei judiciare, respectiv aspecte de ordin tehnico – ştiinţific, ce se înscriu în marja de apreciere a specialiştilor din cadrul autorităţii administrative ce deţine competenţe în domeniul sanitar. Prin urmare, dacă legea permite realizarea unei anumite operaţiuni administrative în sensul în care o lasă în marja de apreciere a organului administrativ, nu poate fi pusă în discuţie cenzurarea pertinenţei aprecierii acestuia din urmă, pe calea acţiunii în contencios administrativ. Pe cale de consecinţă, din perspectiva celor sus indicate, instanţa de control judiciar apreciază nefondate atât criticile recurentei privind lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 136/2020, cât şi cele aferente încălcării unor astfel de prevederi legale.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că relevante sunt şi prevederile art. 81, precum şi, din perspectiva motivării, cele ale art. 45 din O.U.G. nr. 21/2004, modificate prin O.U.G. nr. 68/2020.

Contrar aspectelor menţionate de recurentă, din forma redacţională a prevederilor art. 81 din O.U.G. nr. 21/2004, conform cărora: "În vederea adoptării deciziilor strategice necesare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă determinate de tipurile de risc stabilite prin hotărâre a Guvernului, se constituie şi funcţionează Comitetul naţional pentru situaţii de urgenţă, denumit în continuare Comitetul naţional, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, în calitate de preşedinte", rezultă că scopul primordial al înfiinţării CNSU este chiar cel al adoptării deciziilor strategice, sens în care actele administrative emise de un organism interinstitutional precum CNSU au, în virtutea legii, un astfel de caracter (de decizii strategice). De asemenea, potrivit prevederilor art. 2 lit.

a) din O.U.G. nr. 21/2004, situaţia de urgenţă este definită ca fiind acel eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care ameninţă viaţa sau sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate. În plus, art. 1 din Legea nr. 136/2020 stipulează expres sfera de reglementare a unui astfel de act normativ, respectiv cea a unor măsuri necesare în domeniul sănătăţii publice cu caracter temporar, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, pentru prevenirea introducerii şi limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase pe teritoriul României.

Mai mult, art. 2 din sus citatul act normativ arată că măsurile prevăzute de Legea nr. 136/2020 se dispun şi se aplică exclusiv pentru apărarea sănătăţii publice. Astfel, cadrul de reglementare al Legii nr. 136/2020 vizează acele tipuri de evenimente excepţionale la care face trimitere art. 2 lit.

a) din O.U.G. nr. 21/2004. Pe cale de consecinţă, acele măsuri necesare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă de tipul celor reglementate prin Legea nr. 136/2020, stabilite prin acest din urmă act normativ în sarcina CNSU (fie ele stricte, limitative şi expres prevăzute), printre care şi hotărârile CNSU emise în aplicarea art. 4 şi 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, nu îşi pierd caracterul de decizii strategice reglementat de art. 81 din O.U.G. nr. 21/2004. Cu alte cuvinte, hotărârile CNSU emise în aplicarea art. 4 şi 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 sunt doar o specie a deciziilor strategice reglementate de art. 81 din O.U.G. nr. 21/2004.

Astfel, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitor la nelegalitatea demersului primei instanţe de calificare a actului administrativ atacat drept decizie strategică, în condiţiile în care, din considerentele expuse anterior, rezultă că judecătorul fondului a realizat o interpretare corectă a dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 şi a art. 81 din O.U.G. nr. 21/2004, reţinând în mod legal caracterul de decizie strategică a Hotărârii nr. 43/2021.

De asemenea, nici susţinerile recurentei, privind maniera de interpretarea dată de judecătorul fondului prevederilor art. 45 din O.U.G. nr. 21/2004, nu pot fi considerate drept fondate, Înalta Curte constatând că art. 45 din O.U.G. nr. 21/2004 nu reglementează doar ipoteza hotărârilor prin care se declară sau prelungeşte starea de alertă, ci şi pe cea a acelor hotărâri prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, precum cele ce fac obiectul Hotărârii nr. 43/2021.

Astfel, în virtutea sus indicatelor prevederi legale, ce reprezintă normă specială în raport de norma generală reprezentată de Legea nr. 24/2000, actelor având drept obiect stabilerea şi aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, li se permite o formă prescurtată.

Pe cale de consecinţă, în mod legal prima instanţă a identificat cadrul legal căruia i de subordonează întinderea obligaţiei de executare a evaluării preliminare şi motivării, fiind conformă dispoziţiilor sus citate aprecierea instanţei potrivit căreia actele precum cel atacat în prezenta cauză nu se emit într-un regim normal, ci în cadrul stării de alertă, în baza unei legislaţii care realizează managementul situaţiilor de urgenţă, stările de alertă ce presupun agenţi patogeni cu propagare rapidă, implicând necesitatea unui răspuns statal unitar, urgent, adaptat, aşa cum de altfel legislaţia managementului situaţiilor de urgenţă permite, precum acele noţiuni şi proceduri speciale reglementate de Legea nr. 136/2020, aspect ce generează caracter nefondat criticilor recurentei privind greşita interpretare şi aplicare a legii.

În ceea ce priveşte executarea efectivă a obligaţiilor de evaluare preliminară a impactului soluţiilor legislative ce vizează instituirea măsurii carantinei şi ipotezele în care cetăţenii ce intră pe teritoriul României sunt exceptaţi de la această măsură, astfel cum sunt acestea reglementate prin Hotărârea CNSU nr. 43/2021 şi de motivare a actului, Înalta Curte reaminteşte că, în virtutea prevederilor art. 7 din Legea nr. 24/2000, ceea ce se verifică este realizarea setului de activităţi şi proceduri de identificarea şi analizarea a efectelor.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă, din analiza recursului, că teza lipsei unei evaluări preliminare a impactului şi a motivării este evocată de recurentă din două perspective distincte, concretizate în două seturi de argumente.

Primul set de argumente vizează lipsa de evaluare prelimina a impactului pe care măsurile le generează asupra acelor categorii de persoane care se întorc în ţară şi care nu se încadrează în ipotezele exceptate de la măsura carantinei (cele netestate, netrecute prin boală, nevaccinate sau care nu se află în acele ipostaze care să reprezinte caz de exceptare).

Pe de altă parte, prin aspectele învederate în fila x a recursului, susţine recurenta că nu s-a realizat nicio evaluare preliminară şi nicio motivare care să vizeze raţiunea exceptării categoriilor de persoane testate, trecute prin boală, vaccinate sau care se încadrează în alte ipoteze de exceptare reglementate prin actul administrativ, de la măsura instituirii carantinei, respectiv că nu s-a verificat dacă astfel de persoane pot sau nu să introducă agentul patogen pe teritoriul României, fiind de neînţeles de ce au fost exceptate de la măsura instituirii carantinei majoritatea persoanelor care au intrat în ţară. Practic, prin această ultimă categorie de argumente, în mod antagonic celor învederate prin cererea de chemare în judecată, recurenta susţine că, în lumina prevederilor art. 1 din Legea nr. 136/2020, se impunea instituirea măsurii carantinei şi în privinţa persoanelor exceptate prin Hotărârea CNSU nr. 43/2021.

Acest al doilea set de argumente, reprezintă, în fapt, motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului.

Tot în aceeaşi situaţie se află şi criticile recurentei ce vizează soluţiile normative prin care sunt reglementate alte categorii de persoane care sunt exceptate de la regula instituirii carantinei (altele decât cele testate, vaccinate sau care au trecut prin boală). Având în vedere analiza comparativă a cererii de recurs şi a cererii de chemare în judecată, rezultă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a circumstanţiat motivul lipsei evaluării preliminare şi a lipsei motivării, doar soluţiilor legislative prin care este reglementată măsura instituirii carantinei, respectiv cea a condiţiei prezentării unui test RT-PCR negativ efectuat cu cel mult 72 de ore înaintea îmbarcării. Cum soluţia legislativă a reglementării altor categorii de persoane care sunt exceptate de la regula instituirii carantinei, nu se regăseşte în categoria motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, iar reclamanta nu a formulat o cerere modificatoare sau completatoare a acţiunii în contencios administrativ, Înalta Curte apreciază că şi aceste aspecte au caracterul unor motive de nelegalitate noi, invocate pentru prima dată direct în recurs, ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

Cât priveşte executarea obligaţiilor pârâtului de motivare a actului administrativ cu caracter normativ şi de realizare a evaluării preliminare a impactului pe care îl produce soluţia legislativă a instituirii carantinei precum şi cea a reglementării unor ipoteze în care, la intrarea persoanelor pe teritoriul României, nu se instituie o astfel de măsură (ipotezele ce reprezintă excepţii de la măsura carantinei), Înalta Curte consideră drept nefondate criticile formulate de recurentă, apreciind că prima instanţă, interpretând şi aplicând corect prevederile Legii nr. 136/2020, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 21/2004, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 68/2020 şi cele ale Legii nr. 24/2000, a reţinut o executare conformă de către CNSU a unor astfel de obligaţii legale.

Astfel, datele, informaţiile şi propunerile Grupului de Suport Tehnico-Ştiinţific, ce au interpretat şi analizat datelor epidemiologice provenite de la ECDC, factorul ieşirii şi intrării cetăţenilor români pe/de pe teritoriul României în contextul perioadei eferente concediilor de odihnă şi incidenţa unei astfel de situaţii asupra situaţiei epidemiologice, fiind supuse discuţiei şi condiţiile de acces pe teritoriul României raportat la certificatele de vaccinare, valabilitatea acestor certificate, acceptarea sau nu a biletului de externare ce face dovada că o persoană a trecut prin boală, precum şi modul de previzionare a manifestării virusului în luna septembrie 2021 în contextul apariţiei tulpinii Delta, dar şi a impactului soluţiilor cu caracter normativ în contextul măsurilor de relaxare şi a celor restrictive aplicabile populaţiei, reprezintă acel set de activităţi şi proceduri realizate anterior adoptării actelor normative, ce este reglementat de art. 7 din Legea nr. 24/2000 şi la care fac trimitere prevederile art. 30 şi 31 din acelasi act normativ. De asemenea, Înalta Curte observă şi faptul că măsura instituirii carantinei asupra persoanelor ce intră pe teritoriul ţării din zone ce generează risc epidemiologic nu este o măsură nouă.

În ceea ce priveşte situaţiile de excepţie de la măsura carantinei, Înalta Curte face trimitere şi Preambulul Regulamentului (UE) 2021/953.

În cuprinsul punctelor (12) şi următoarele din acest preambul este realizată o identificare şi analiză extensivă a efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produce măsura emiterii certificatului digital al UE privind COVID, ce generează efectul exceptării de la măsura carantinei a persoanelor testate, vaccinate sau vindecate, cu atât mai mult cu cât necesitatea unei astfel de exceptări are la bază tocmai garantarea dreptului la libera circulaţie, dar cu menţinerea normelor de siguranţă epidemiologică. Or, adoptarea Hotărârii nr. 43/2021 se încadrează în executarea obligaţiilor statului român asumate la nivel european în contextul de urgenţă sanitară creată de pandemia de COVID-19 cu scopul asigurării protecţiei sănătăţii publice ca o prioritate absolută atât a Uniunii, cât şi a statelor sale membre şi de aplicare a Regulamentului (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19, act cu aplicabilitate generală, obligatorie în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate ţările Uniunii Europene în baza art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază legală constatarea judecătorul fondului privind conformitatea evaluării realizate de CNSU cu prevederile Legii nr. 136/2020, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 21/2004, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 68/2020 şi cele ale Legii nr. 24/2000, inclusiv din perspectiva impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau pentru a identifica şi analiza efectele economice şi sociale pe care le produc, sens în care criticile formulate de recurentă sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul referitor la lipsa de aplicabilitate directă, pe teritoriul României, a declarării pandemiei de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii ("OMS"), fiind, în opinia recurentei, necesar un act normativ emis de o autoritate naţională, în acest sens, Înalta Curte reţine că România a devenit membru al OMS la data de 8 iunie 1948, în urma acceptării Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, adoptată la New York la 22 iulie 1946, prin decretul nr. 965 din 22 mai 1948, publicat în Buletinul Oficial al republicii Populare Române nr. 125 din 1 iunie 1948. De asemenea, începând cu data de 31 august 2009, urmare a adoptării H.G.759/2009, România aplică Regulamentului sanitar internaţional 2005 al OMS, adoptat la Geneva la 23 mai 2005.

Înalta Curte reţine şi sub acest aspect efectul pozitiv de lucru judecat pe care îl produc, în virtutea art. 430 C. proc. civ., aspectele dezlegate prin considerentele sentinţei civile nr. 1092 din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia nr. 3884 din 22 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care nu a fost înlăturat de o dovadă contrară, în sensul art. 435 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit competenţelor care reies din Constituţia OMS (capitolul II), un astfel de organism internaţional: "acţionează ca autoritate de conducere şi coordonare în domeniul sănătăţii internaţionale în domeniul sănătăţii" şi "lucrează în strânsă colaborare cu agenţiile ONU, ministerele naţionale de sănătate şi organizaţiile profesionale" (articolul 2), iar potrivit Rezoluţiei WHA 58.3 aferentă Regulamentului sanitar internaţional, directorul general al OMS deţine competenţa de a hotărî, dacă evenimentul constituie o urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională, OMS având atribuţii aferente operaţiunilor strategice de sănătate care asigură suportul ţărilor pentru detectarea, evaluarea şi răspunsul la urgenţele de sănătate publică. Or, la 30 ianuarie 2020, directorul general al OMS a declarat o urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională cu privire la epidemia provocată la nivel mondial de coronavirusul sindromului respirator acut sever 2 (SARS-CoV-2), care cauzează boala coronavirusului 2019 (COVID-19), iar la data de 11 martie 2020, OMS a evaluat drept pandemie situaţia cauzată de COVID-19.

Pe cale de consecinţă, declararea pandemiei de către directorul general al OMS, ce intră în competenţele acestuia potrivit normelor de drept internaţional public opozabile şi României, în calitate de stat semnatar, produce efecte şi pe teritoriul României. Astfel de competenţe au fost recunoscute de statul român inclusiv în cuprinsul actelor normative emise, precum Legea nr. 55 din 15 mai 2020, ori Decretului nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, încuviinţat prin Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 19 martie 2020.

Cât priveşte aspectul certificării unei astfel de stări printr-un act normativ emis de o autoritate naţională, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat, "certificării pandemiei prin hotărâre a CNSU" din cuprinsul art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020 a intervenit post factum declarării pandemiei la nivel mondial şi care produsese, deja, efectele juridice cunoscute inclusiv în plan naţional, sens în care nu se impune o "certificare" de către CNSU a situaţiei pandemice preexistente.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurentă Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept, prima instanţă interpretând şi aplicând corect normele de drept material incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge declarat de reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept împotriva sentinţei nr. 1124 din 29 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept împotriva sentinţei nr. 1124 din 29 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 august 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.